Apuseni plus Piatra Craiului la o aruncătură de băț de Brașov (Muntii Persani - Codlei)

De câte ori n-am trecut pe drumul dinspre Braşov şi Feldioara şi n-am simţit cum ochii îmi fug hipnotic după o mogâldeaţă rotundă, un soi de bust de Nicoletă Luciu tolănită pe spate şi văzută din profil. De fapt e vorba de cel mai înalt vârf din Perşani care, fiindcă arată ca un deal mare şi izolat (definiţia din DEX pentru cuvântul Măgură) şi şade deasupra oraşului Codlea a primit numele de… Măgura Codlei.

Părea (şi s-a dovedit că aşa a şi fost) tura ideală de o zi atunci când: a. nu vrei să dormi la cort pentru că încă e destul de frig noaptea, iar nevasta e de părere că tu și sacul de dormit cu extremul la minus treizeci nu-i sunteți de-ajuns; b. cauţi o tură scurtă, în circuit, de încălzire după o iarnă lungă în care ai cedat ispitelor sedentarismului; c. nu vrei să fie prea departe de Bucureşti, fiindcă deh, benzina-i scumpă că dă acciza premierului peste ea.

Pe la 9 părăseam capitala, la 12.30 maşina era parcată în faţa unui bloc din Codlea. Sus rucsacii în spinare şi la drum pe marcaj naţional. Trei triunghiuri, roşu, galben şi albastru, ne îmbie la mers cu pipota umflată patriotic. La scurt timp cel galben, care înconjoară muntele pe la bază îndreptându-se spre zona ştrandului şi a lacurilor, dezertează. 

Rămânem cu cel roşu şi cel albastru, nu-i nimic, dacă până acum ne-am împăunat ca români, acum suntem stelişti. Traseul începe pe Strada Şoimului, care se preschimbă apoi în… Strada Vulturului. Noroc cu liziera pădurii care mărgineşte urbea, că altminteri mă aşteptam şi la alte metamorfoze către acvile sau harpii. Drumul e lat, un soi de drum de căruţă care intră în pădure. Nici nu facem bine zece paşi că avem parte de o primă întâlnire zoologică. Chip şi Dale plus încă vreo doi veri ţopăie cu voioşie dintr-un copac într-altul. Frumos început.

Câştigăm destul de repede aproape 300 de metri altitudine, după care ne întâlnim cu un drum forestier care pare a merge de-a coasta, pe care-l urmăm aproximativ 5 minute, după care, ghidaţi de marcaj, continuăm urcuşul spre stânga. Mai un măr, o glumă, o urzică, şi-ajungem la răspântia traseelor. Triunghiul albastru urcă spre ruinele Cetăţii Negre, în stânga, în vreme ce marcajul pe care-l urmăm pentru moment, triunghiul roşu, începe să facă serpentine şi ace de păr prin pădure, într-un urcuş destul de pronunţat. Sunt aproape 2 ore de când am plecat, vârful pare tot mai aproape, muntele păduros lasă loc pentru tot mai multe pietre, zambile sălbatice se iţesc în potecă, mai sus chiar şi un ghiocel, de data asta un ultim vestitor al primăverii. Iată-ne sus. 

1292 de metri, altitudinea maximă din Perşani, pe care tronează steagul şi harta în miniatură a României.

 E cald, e soare, mai multe şopârle se întind vesele pe lespezi, iar zările nu-s chiar aşa de larg deschise cum credeam sau speram. Zărim în depărtare Postăvarul, dar lumina albă şi intensă de amiază arde orizontul şi estompează contururile. 

Pauză de conserve cu fasole şi leurdă (spre oroarea unei prietene care se oripila la gândul că ar fi fost stropită de mistreți!), de măsurători ezoterice de aure şi telefoane mundane acasă. După jumătate de oră o luăm din loc pe marcajul punct roşu, care face legătura peste creastă cu Cetatea Neagră. Atenţie! Pentru cei care folosesc cartea despre Munţii Perşani din colecţia MN şi harta aferentă, traseul cu PR nu este notat acolo. De asemenea, pe vreme rea şi pentru turişti mai puţin experimentaţi, e de evitat. Nouă ne-a plăcut enorm, mici pasaje amintesc chiar de creasta Pietrei Craiului, păstrând totuşi proporţiile. Până şi marcajul, punct roşu, e similar. Iar pentru a trece vreo două mici săritori de pe parcurs am fost nevoiţi să ne dăm la o parte beţele şi să ne cocoţăm un pic.

Cetatea Neagră, care pasămite ar fi fost clădită undeva prin şi mai negrul Ev Mediu de Cavalerii Teutoni, nu-nseamnă azi decât câteva ziduri vechi, aproape complet dărâmate şi invadate de vegetaţie. Chiar în apropiere, din stânga noastră urcă traseul marcat cu triunghi albastru pe care urmează să-l coborâm. Mai impresionantă însă decât cetatea este ceea ce noi am numit o cetate naturală, un şir de stânci mari care par a alcătui un amfiteatru impunător şi care aduc pe undeva cu peisaje din Apuseni, Poarta Zmeilor din Trascău, de pildă.

  Traseul de retragere e lejer, singura problemă fiind traversarea unei poieni mai mari care, pe timp de ceaţă, ar putea fi derutantă. Pe vreme bună, nu sunt dificultăţi de orientare. Numele face toţi banii – Poiana lui Sulică. Şi, ca un făcut, solul pe-aici pare nespus de… roditor. Pretutindeni, cât vezi cu ochii, crește leurdă!

 Culegem vreun sfert de oră cu elan tovărăşesc, umplând doi saci de gunoi de minunatul usturoi păduros, după care, cu voie bună, desagii plini și spirit antreprenorial (adică de vândut legături la colț de stradă) coborâm în Codlea, trăgând câte o ocheadă spre Bucegii încă înzăpeziţi.

Tragem linie şi adunăm. Anul nostru montan a debutat frumos, cu o tură în circuit de 6 ore şi 750m diferenţă de nivel, cu pasaje variate, flori nenumărate şi un bonsai de munte care a luat un strop de Apuseni şi-o fărâmă de Piatra Craiului şi-a făcut din ele o Măgură pe care n-ai cum să n-o iubeşti.

Luni, 31 martie 2014 - 22:07 
Afisari: 16,258 


razvan1984m