Aproape nimic pe frontul de est (Muntii Vrancei)
Dincolo de lunca Siretului încep să capete
forme niște dealuri prelungi, acoperite uniform de peticele rectangulare ale
potgoriilor.
O linie de cale ferată șerpuieste chinuit
peste dealuri, așa cum mai bine de un secol un tren urcă parcă alan-dala de la
Mărășești la Panciu.
O fotografie cu unduirea asta a liniilor
paralele mi-a fos refuzată de dimineața cețoasă în care am ajuns aici.
Într-un cimitir străin atmosfera mohorâta nu
induce durere, ci mai degrabă un aer de romantism desuet.

Pe partea dreaptă, lângă cavoul unei vechi
familii din oraș, descoperim monumentul funerar al lui... Ioan Slavici.

E o întâlnire surprinzătoare, căci știm ca
scriitorul bănățean era nascut în localitatea Șiria, de lângă Arad.
Din viața lui Slavici ne amintim că,
împreună cu Mihai Eminescu, a pus bazele societății România Jună (la Viena),
iar împreună cu I.L. Caragiale și George Cosbuc a fondat revista Vatra.
Datorită opiniilor rusofobe și antisemite
exprimate în articolele sale, Ioan Slavici avea să fie închis de vreo cinci
ori.
Ca operă, pe lângă nuvela aceea care tot
pică drept subiect la bac și romanul Mara, să nu uităm basmele și poveștile
sale care ne-au minunat copilaria: Doi feți cu stea în frunte, Zâna Zorilor
etc.

Istoricul Lucian Boia consemna cu referire
la Slavici: ,,Dacă la Rebreanu și Sadoveanu se constată un ușor deficit de
caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de
caracter.”
În
epitaful de pe piatra de mormânt citim:

Obosit, în anul 1925 Ioan Slavici se retrage
la fiica sa, care locuia la Panciu.
Străbatem bulevardul cu castani ca niște
ținte mergătoare pentru proiectilele desprinse din buzduganele acelea țepoase.
În marginea de vest a orașului coborâm
scările mai noi ce duc spre Schitul Brazi.

Nimerim într-un rai al florilor de toamnă.

În bisericuța neîncăpătoare se oficiază
liturghia de duminică. Noi ne mulțumim să ascultăm glasurile măicuțelor doar la
stația de amplificare și ne îndreptăm spre paraclisul subteran.

Aici, după ce coborâm o scară cu trepte
minuscule, ca pentru pașii îngerilor, ajungem în fața mormântului Sfântului
Teodosie.
Fiu al acestor plaiuri vrâncene, parintele
teodosie avea să se învrednicească de numeroase demnități religioase (episcop
de Radăuți, de Roman, stareț a câtorva mânăstiri moldave și chiar mitropolit al
Moldovei între anii 1674-1675).
În anul 1688 a fost rapit din porunca
domnitorului muntean Șerban Cantacuzino și închis 10 săptămâni la mânăstirea
Cotroceni. Aici a fost supus la cazne pentru a spune unde se afla averea
prietenului său, părintele Daniil, fost mitropolit de Alba-Iulia.
În anul 1694 a fost decapitat de către turci
în încercarea sa de a apăra credința și avutul sachitului Brazi.

Ca în fiecare an, toamna se strecoara pe
furiș prin livezile de nuci...

...Încărcând de rod până și tulpinile de
bozie.

Pornesc într-o mică expediție pentru a descoperi
vechiul cimitir evreiesc, parăsit, se pare, cu aproape 100 de ani în urmă.
Străbat în lung și-n lat viile pline de rod
de pe dealul Neicului.

Bag de seamă că pe fiecare spalier din capăt
de rând e prinsa câte o sperietoare valabilă doar pentru cei ce știu să
citească. Probabil în speranța că ,,frica păzeste bostănaria”...
Bineînțeles că nu m-am putut abține și mi-am
îndulcit căutările cu un pofticios ,,strugure de poamă”.

După un larg ocol, pe un bot de deal
spânzurat deasupra văii seci a Șușiței, zăresc primele pietre de mormânt din
cimitirul evreiesc parăsit.

Se pare că orașul Panciu a fost întemeiat
chiar de doua familii de evrei, in jurul anului 1762.

Din catastifele anului 1880 rezultă ca mai
bine de jumătatedin populația localității (circa 1850 de persoane) erau evrei,
un sfert armeni și abia restul erau români...

Foste prăvălii evreiesti pe vechea Stradă
Mare din Panciu.

În jurul anilor 1910-1912 acest cimitir este
abandonat, comunitatea organizând unul mai nou în cartierul Dumbrava al
orașului.

Nu știu dacă acest vechi cimitir evreiesc
face parte din Patrimoniul cultural național, dar, dacă i s-ar acorda o minimă
atenție, ar putea deveni o bogată sursă istorică, cel puțin de interes local.
Și asta pentru că pietrele funerare sunt din
granit dur, iar înscrisurile s-au pastrat destul de bine.

Împreună în fața vremii și a vremurilor...

Mă întorc direct printre rândurile de vie.
,,Cri, cri, cri, toamnă gri,
Dacă vii, să vii prin vii!”

De la Panciu prindem drumul spre Soveja.
La capătul nordic al dealurilor Străoane
cădem în capcana unor neașteptate serpentine strânse ce coboară printr-o pădure
răcoroasă.
Ajungem într-o depresiune premontană și în
localitatea cu un nume explicit, ,,Câmpuri”, oprim la Casa memorială Ion Roată.

Poveștile
țăranului vrâncean, isteț și cu gâdilici la limbă, le știm din vremea când, pe
24 ianuarie, tot sărbătoream Ziua Unirii Principatelor, cu tot felul de scenete
improvizate, cu actori de ocazie, care citeau dialogurile din cărți...

În urmatoarea localitate ne minunăm de
merele ionatan și palmen-auriu care împovarează crengile pomilor de pe marginea
drumului.
De pe o bornă kilometrică aflăm că suntem în
localitatea Răcoasa. Numele parcă nu mi-e străin...
La capătul de sus al satului facem dreapta
și ne izbim frontal de alte câteva serpentine, mai strânse și parcă mai tari...
Un drum îngust, străjuit de tei cu frunzele
deja așternute pe asfalt, ne conduce la Mausoleul de la Mărăști.

Chipul aspru al mareșalului Averescu mă face
să-mi amintesc unde am auzit de satul Răcoasa... Încet-încet îmi vin în minte
cele petrecute prin aceste locuri cu aproape un secol în urmă...

În iarna grea a începutului de an 1917 linia
frontului se stabilizase în zona Vrancei, după ce armata română fusese nevoită
să se retragă din Oltenia, Muntenia și Dobrogea.
În liniștea aparentă a tranșeelor troienite
avea să se petreacă un episod dramatic în rândul trupelor românești și așa greu
încercate de un război inegal... Doi ofițeri superiori vor trăda și vor trece
linia frontului, în tabara germană.
Colonelul Alexandru Strurdza era fiul
fostului prim-ministru liberal Dimitrie Sturdza.
Despre acesta din urmă se povestesc
întâmplari ciudate, când mintea sa bolnavă intra în eclipsă.
Bunăoară, într-o seară de vară
primul-ministru ceru să meargă la Mitropolie pentru a lua parte la o închipuita
noapte a Învierii...
Tânărul ofițer Alexandru Sturdza absolvise
Academia militară din Berlin, slujise chiar și câțiva ani în armata germană, ca
începutul razboiului din 1916 să-l gasească atașat militar în legația română de
la Berlin.
Și, după cum vom vedea, pe lângă influența
în lumea bună a vremii, tânarul moștenise de la parintele său și unele sechele
ale bolii psihice.
Astfel rusofobia sa avea să devină
paranoică, colonelului părândui-se că în hainele oricărui ofițer român se
ascunde un spion țarist.
Dealtfel în seara zilei de 5 februarie
colonelul Alexandru Sturdza se prezentă în fața generalului Eremia Grigorescu,
conducatorul armatei a 4-a române, și-i prezentă viziunea sa asupra stării
jalnice în care se afla trupa, toate datorându-se, în opinia sa, duplicității de
atitudine a trupelor rusești.
Tun din dotarea armatei române din Primul
razboi mondial.

A doua zi, pe 6 februarie, împreună cu
adjutantul său, locotenentul Wachmann și ordonanța sa, un țăran vrâncean,
colonelul Alexandru Sturdza coborâ în gara Marășești și urcă în trenul cu
vagoane de clasa a 3-a ce se strecura printre nămeți până la Panciu.
Din gara plină de soldați în tranzit cei
trei luară o sanie, cu care ajunseră pe înserat la Răcoasa, unde frontul se
stabilizase dincolo de dealurile Cârlan de la Voloșbeni.
Au așteptat până s-a lăsat întunericul și au
trecut peste liniile românești chiar în zona în care era cantonat regimentul
condus de colonel. Valizele grele ale ofițerului erau carate de ordonanță,
acesta având în porthart doar jurnalul de operațiuni.
După depășirea avamposturilor au primit foc
din flancuri. Soldatul cu valizele colonelului a fost răpus de gloanțe, iar
adjutantul s-a făcut nevăzut, astfel încat Sturdza a picat singur în tranșeele
germane.
Odată ajuns la unul din punctele de comandă
germane, telefoanele au început să zbârnâie între Viena și Berlin.
Cu toate că își dorea mult să poată trece la
invadarea Moldovei, comandamentul austro-german nu își va pune mari speranțe în
actul de trădare al ofițerului român, cu toate promisiunile acestuia de a
destabiliza trupele române.
Generalul von Gerock avea să spună:
,,Când un soldat face un pas ca al lui și
pune tot ce are mai scump în viață pe o singură carte, trebuie ca în mâna
cealaltă să țină revolverul... Personal nu mă aștept la prea multe de la
acțiunea lui. Colonelul român e un idealist, dar, din pacate, un idealist
bolnav...”
În acest timp Sturdza, în paranoia sa, ținea
în mână condeiul din care picura otrava trădării:
,,Eu, colonelul Alexandru Sturdza, cu care
ați luptat cot la cot, vă trimit următoarea vorbă: în fruntea voastră vreau să
fac o oștire nouă etc. etc.”
El vroia să organizeze pe teritoriul ocupat
de germani un corp de armată de voluntari care, împreună cu trupele ce vor
trece la inamic, atunci când el, Sturdza, le va ,,trimite semne” va purcede să
lupte ,,numai pe frontul unde se găsesc rușii”.
Manifestul semnat de Sturdza a fost
multiplicat de germani în 15 000 de exemplare. De notat ca de acest lucru s-a
ocupt chiar adjutantul lui Sturdza.
Foile urmau sa fie împrăștiate pe linia
frontului de aeroplane germane, dar și prin prizonieri români trimiși în
tranșeele noastre.
Pentru această ultimă operație i-au fost
puși la dispoziție 180 de captivi, dintre care s-au oferit să fie curierii
tradării doar 30.
Dintre aceștia numai 22 au ajuns in
tranșeele noastre, unde au predat comandanților pachetele cu manifeste,
rezolvând în stil românesc problema scăparii din prizonierat.
Obuze.

În zorii următoarei dimineți, colonelul
Sturdza, însoțit de maiorul german Karpi (participant la intregul act de
tradare ca traducator) pornesc din localitatea Ojdula spre pasul Mușat.
Zăpada mare pare să le zadărnicesacă planul.
Continuă drumul călare, trec munții și ajung la dealul Cârlan, în apripierea
frontului.
Aici are loc întâlnirea cu
locotenent-colonelul Constantin Crainiceanu, cu care vorbise în prealabil
despre acțiunea de trecere la germani.
Urmară 48 de ore în care austriecii și
germanii au așteptat în zadar ca diviziile românești să treacă de partea lor...
Două zile de liniște și în liniile
românești. O liniște aparentă, căci imediat după întâlnirea de pe dealul
Cârlan, Crăiniceanu fu arestat, el fiind urmarit de catre serviciile de
informații ale armatei încă de la descoperirea valizelor lui Sturdza, in care
s-au gasit planuri ce îl numeau și pe tânarul locotenent-colonel.
Generalul Averescu (comandantul armatei
române) în chemă la Bacău pe generalul Crăiniceanu (tatăl tânărului colonel),
dar acesta refuză să își vadă fiul trădător.
O
condamnare la 15 ani de muncă silnică îl nemulțumi pe generalul Prezan (șeful
de stat-major al armatei și unchiul lui Crăiniceanu). Acesta înaintă cazul la
Consiliul de razboi, care aplică ofițerului tradător pedeapsa capitală.
Actul de grațiere prezentat regelui
Ferdinand, fiind refuzat, sentința a fost dusă la îndeplinire în fața
frontului, în fața soldaților pe care ofițerul îi tradase urmănd să-i predea
inamicului...
După salva plutonului de execuție, peste
dealurile troenite se lăsă o liniște nesfârșită.
O vreme nu se mai întâmplă nimic pe frontul
de est...
Ca epilog, amintim că unii dintre
contemporanii vremii afirmau că, după încheierea războiului, l-ar fi recunoscut
pe colonelul Alexandru Sturdza în spatele ghișeului unei bănci din Berlin,
trecându-și permanent printre degete, ca o Iudă, arginții vrășmașului...
Alegorie într-un basorelief de pe fața
Mausoleului de la Mărăști.

O sculptură simetrică cu cea de mai sus.

Doar un capăt al unuia din nesfârșitele
șiruri de eroi...

Mai privim o dată dealurile Voloșbenilor,
martore tacute ale luptelor din iarna anului 1917.

Ne continuăm drumul până spre capătul de sub
munte al văii, la Soveja.
Și aici Mausoleul se afla în lucrări de
renovare, astfel încât peste doar câțiva ani, la aniversarea centenarului,
eroii sa fie cinstiți așa cum se cuvine.
,,Jertfind o-ntreagă primăvară,
nu au murit, ci-au înviat...”

Încercăm o preumblare prin marginea poienilor,
dar căldura nefirească a acestui sfârșit de septembrie și pustietatea locului
ne alungă repede spre casă.
Bibliografie: Vartan Arachelian-,,Sămânța trădării n-a incolțit" Revista ,.Flacăra"-1986
Joi, 4 octombrie 2012 - 19:25
Afisari: 4,333
gigicepoiu
O sa ma abtin de la restul...din motive lesne de inteles!
Coane Gigi, clar stii mai multa istorie ca mine!
Vineri, 5 octombrie 2012 - 09:49