Amintiri dintre anotimpuri (in Sureanu si Lotru) (Muntii Sureanu)

Vuieste vantul la geamul meu ca-n noptile de iarna. Ar trebui sa vina primavara. Vreme de facut bani sau de numarat copii. Sau de facut ordine prin laptop. Am gasit un jurnal vechi, inceput si dat uitarii. Recitesc si ma afund in lectura, de parca n-as fi scris eu toate astea. Retraiesc momentele si-mi dau seama cat de bine merge jurnalul asta cu ce-i afara. Cum vuieste vantul asta, parca desprins din randurile mele vechi! Si m-am trezit scriind mai departe…

2014, septembrie…Sala de asteptare a garii din Petrosani. Scaune reci ca gheata. Intre noi, o cutie de paste cu branza. In amorteala si picoteala diminetii care abia isi arata zorii, mintea imi zboara pe ascuns la culmi insorite, stane primitoare, paduri si poieni, primele frunze galbene si ultimele flori tomnatice, tufe de afine sau mure, stanci intepand albastrul sticlos al cerului de septembrie, apusuri si rasarituri de poveste, focuri zglobii incalzind doi drumeti obositi, cana de ceai, aburinda, asezata pe jar… Tac. Tace si Stefan. Dar intuiesc tablourile ce-i bantuie gandurile si seamana atat de mult cu imaginile zamislite de mintea mea, in asteptarea asta a unui tren ce ne va duce la inceputurile povestii noastre din urmatoarele noua zile…

Banita. De la gara, inaintam pe sosea cateva sute de metri si dam de un mare panou cu o harta plina de trasee marcate si refugii in muntii din zona. Da-s doar pe panou. In realitate, te descurci cum poti pe-acolo. Intrarea in traseul nostru din Sureanu nu e chiar la panou, ci mai inaintam vreo cateva minute pe sosea, pana ce apucam un drum la dreapta, care simtim noi ca va urca pe culme. Aproape de intrare, peste drum, se vede si poteca lata, dar veche si napadita de tufisuri, care asigura continuarea din pasul Merisor spre Tulisa si Retezat.

Sunt grei rucsacii. Uriasi. Pe-al lui Stefan abia pot sa-l clintesc de jos. Urmeaza noua zile pe munte.

E greu la deal, pe drum. Dar drumuletul asta de tara are poezia lui. Si murele lui. Si veveritele lui:). 

Un nene ne iscodeste cu privirea si cu vorba… nu cumva am venit sa sondam terenul, sa cautam aur?? Ii explicam ca doar ne plimbam si mi-e clar ca nu ne crede, dar ne vedem fiecare de drum. O varianta a drumului se lasa in valea din dreapta, in catun. Noi tinem in sus, tot mai pe culme. Curand intram in padurea adevarata. Ne intalnim cu oi, caini si oameni care ne zic ca gata, coboara de la stana. Cam devreme, ne miram, caci stana Vartoape e destul de jos, in prima poiana, dar nah, or sti ei oamenii ce fac, treaba lor…

Cand zarim poiana cu stana, abia se apropia pranzul. Incepe ploaia, asa ca intindem pasul sa ne adapostim. Stana am spus? E prea putin spus. Sunt cateva constructii solide, ingrijite, curate, asa ca nu ratam ocazia sa ciugulim o gustare si sa lenevim putin in confortul ce ni se ofera. Dar astora ca noi le sade bine cu rucsacul in spate, asa ca imediat ce stropii se raresc, ne continuam drumul la deal printre ultimii fagi razleti, ca niste naluci printr-o ceata luminoasa ce prevestea cer senin si un pic de soare. Drumul e clar, geografia e simpla si iata-ne culegand pumni intregi de afine atat de coapte, de ne explodau intre degete, colorandu-ne iremediabil mainile si buzele in nuante de violet dulce-acrisor.

Dupa Jigorel, o coborare catre dreapta intr-o sa impadurita si-apoi urcare sustinuta din nou la gol. “Ma, dar daca pe Jigodel asta mic am urcat asa, cum o fi urcarea pe Jigodoiul cel mare?...” Dar e recunoscut unanim rolul decisiv al pauzelor lungi si dese, asa ca stana din Jigorul Mare e un nou prilej de popas. Termopane, soba buna cu plita inauntru, ba chiar calda (?), mobilier in stare buna si saltele noi si curate, asternuturi si vase…ce mai, casa in toata regula… Izvor cu teava alaturi, dar oamenii astia se pare ca nu stiu sa monteze teava imediat ce iese apa din pamant, ci o pun asa, doar sa se ia apa comod, fara sa le pese ca imediat deasupra tevii animalele calca, beau si mai fac ce mai fac. Asa ca am ezitat sa ne facem plinul de aici. Dar buna ar fi o stana d-asta mai pe seara, sa innoptam in ea!...

Nu-mi amintesc nimic special. O vreme destul de trista, privelistea destul de obisnuita, catre culmile din jur, stane in departari… Am tinut culmea, cu inflexiunile ei, pe un drum vizibil, am lasat mult in urma Jigorul Mare, am coborat si de pe Capul Muntelui si-am bombanit ca prea coboram mult si inevitabil o sa urcam inapoi… Cautam cu gandul si cu privirea pe harta locul unde o sa ramanem in seara aceasta, mai ales ca vremea dadea semne ca devine iar ploioasa. O pauza scurta la o stana veche, cam darapanata, aflata in poteca, inainte de urcusul spre Poienile Taii, ne da ragazul sa gasim si izvor bun, pe principiul simplu si corect “izvorul ar trebui sa fie acolo unde duce poteca asta buna ce pleaca de la stana”. Ne-am facut plinul, nu stim unde ramanem si nu stim daca gasim apa. Cu 3 kg de apa adaugate, am simtit rucsacul brusc mult mai greu si moralul s-a cam lasat la pamant, o data cu o ceata vaga ce ne invaluie treptat. Cand iesim la poiana, valatucii alburii ne lasa sa vedem cate ceva in zona si nu stiu ce ma indeamna sa caut stana undeva in dreapta, in unghiul mort, sub noi. 

Da, asta e locul. E veche si cam paraginita, dar decat sa pui cortul acum, cand burniteaza si ceata umezeste totul, si sa nu poti sta decat in el, ca singur adapost, mai bine improvizam ceva la adapostul acestei stane. E devreme, s-ar mai putea merge, dar ne gandim ca o sa ajungem pe plai, la gol, in vant, ceata si ploaie si ca nu mai avem curand sanse de vreo stana. Avem de ales intre a incerca sa facem un foc din ce lemne ude gasim pe-aici, dormind sub stropii ce se strecurau prin acoperisul deteriorat, si a renunta la foc, in favoarea unei copertine improvizate deasupra priciului, din foaia cortului sustinuta de betele intinse si fixate in cruce, cu capetele prinse de peretii stanei. Niste picuri de ploaie ne-au decis repede: facem acoperis. Cand ma gandesc cate improvizatii de adaposturi hidoase, dar functionale, am proiectat prin ture, din te miri ce, deja cred ca pot sa scriu o carte de specialitate:)). 

A stat ploaia si am cules multe ciuperci care mi-a zis Stefan ca se numesc “piciorul caprioarei”, in ideea ca poate facem totusi un foculet afara, sa le frigem,… dar n-a mai avut nimeni chef de stat afara in frig sa faca focul, asa ca pana la urma am gustat din ele crude si m-a durut stomacul… Mai tin minte ca, urmand o poteca usor pe curba de nivel ce traversa valea, am gasit doua izvoare bune, amenajate ca lumea. Mi-a placut sa umblu prin poiana dupa plante si sa bem un ceai adevarat. Am gatit si-am mancat bine, ne-am odihnit si-am planuit ca maine sa fim mai harnici decat azi.

21 septembrie.

Ne-am trezit devreme. Degeaba. E a doua mare tura in care merg cu Stefan si ma simt cumva aiurea. Pentru ca il trag inapoi de la parcurgerea traseelor pe care si le propune. El e un mancator de kilometri. Pe mine nu ma intereseaza kilometrii. Nici sa-i parcurg, nici sa fac neaparat vreo recunoastere a lor in vederea altor ture. Eu vreau sa merg doar daca imi face placere. Asa ca n-as vrea sa consum cu orice pret traseul asta nou pentru mine, in niste munti in care n-am mai fost niciodata, pe ceata asta deasa, prin care nu deslusesc nimic. Dar am noroc: Stefan e un om rezonabil si foarte intelegator. Stie sa lase de la el, sa asculte nevoia celuilalt si sa o respecte. Si iar ma simt aiurea: pentru ca nu-s obisnuita cu oameni care ma inteleg si-mi fac pe plac cu atata generozitate. N-as vrea sa abuzez, asa ca incerc si eu sa adaptez cate putin din nevoile mele la dorintele lui. Mi-e jena sa fiu egoista si sa impun ceea ce gandesc si ceea ce vreau eu. Imi vine sa ofer si eu intelegere, cumva. Ma straduiesc. Asa simt nevoia sa raspund, atunci cand cineva e tolerant si intelegator cu mine. 

  Asa ca alegem fara eforturi o cale de mijloc. Nu ne mai grabim sa plecam cu noaptea in cap prin ceata si umezeala deasa, dar nici n-o sa lenevim chiar pana vine primavara. Dam o sansa vremii, sa se mai indrepte, si muntilor astia prietenosi; si lumii asteia noi, sa ni se deschida…

Si-am chemat cu sperantele noastre razele de lumina…Si cand am revenit in poteca si-am pornit serios pe urcus prin Poienile Taii, siluete obscure de copaci au inceput sa se desluseasca , iar culmile si vaile au prins a se dezvalui in toata frumusetea lor suava si tomnatica, sub nuante calde de galben-pai si verde moale, obosit. Era frumos, dar era prea devreme. Prea devreme pentru plimbarea asta, prin locuri ce pesemne urmau sa imbrace curand adevaratele culori ale toamnei.

Era soare cand am lasat in dreapta poteca ce urma Dealul Boului. Un drum luminos printre palcuri de padure se dovedeste insa unul dintre cele mai dificile pasaje ale turei. Tare greu l-am trecut, caci tufele cu afine mari si coapte erau fix la nivelul nostru, pe langa poteca, pe versant, incat nici nu trebuia sa te apleci. Si-atunci nah, cum sa treci si sa le lasi? Cand incepem sa urcam temeinic pe Taia, e iarasi mohorat, iar noi strabatem in urcus o zona arsa, prin care s-a taiat un drum de exploatare. Il urmam, desi simteam ca e posibil sa se lase spre vale, catre vreun forestier. Padurea a fost inlocuita aici de campuri de flori mov si intinderi de zmeura ce-si etalau ultimele fructe de anul asta. Pe-aici chiar n-am putut trece, a trebuit sa lasam rucsacii jos. Greu!...

Noroc ca ne-am oprit la zmeura, caci am fi trecut intins, neatenti, de o sageata albastra pe un trunchi, ce ne calauzeste spre dreapta. Trecem de Taia si facem popas pe Stevia. Incepe sa-mi placa tare mult, deja pun ochii pe culmi ce merita parcurse, pe locuri care par interesante, incepe sa ma intereseze mai mult geografia zonei… 

Trecem pe dreapta varfului Comarnicel si de dupa el se iveste traseul marcat cu triunghi rosu de la cabana Prisloape, pana la cabana Sureanu. Mergem pe varful Gropsoara, apoi pasii nostri urmeaza marcajul cu stalpi desi pe care semnele sunt insa vechi si ruginite. In saua dinaintea varfului Sureanu, ma simt brusc sfarsita si ametesc. Semn ca nu-s prea bine eu, asa, in general. Cer pauza tehnica de alimentare cu bunatati din desaga si avariile sunt remediate. Deh, asta sunt…

Pentru a atinge varful propriu-zis, ne abatem de la drumul care deja e practicabil cu masini de teren. Banuiesc ca am fi putut cobori la lac direct de pe varf, abrupt si cu grija, dar ne-am lasat rucsacii in urma. Spre varful lui Patru se vad nori de ploaie, la noi e senin.

Cand am revenit la rucsaci, ne-a cules un brav Suzuki si ne-a depus in zona cabanei Sureanu. Nicio miscare la cabana, totul parea inchis. Am tinut poteca prin padure si apoi prin jneapan pana la lacul Sureanu. 

Am mai cotrobait pe-acolo, iar cand am revenit la cabana, constat ca nu mai am ochelarii pe cap. N-as vrea sa-i jertfesc aici. Stefan a avut o rabdare de fier, ne-am intors si-am cautat acul in carul cu fan, ochelarii mei prin jnepeni, ne-am invartit in zona, ne-am intors, iar ne-am dus….si ca prin minune, i-am gasit lenevind agatati de-o ramura de jneapan.

Am ramas sa ne petrecem seara sub un acoperis inalt aflat in culme, pe un varf, un platou inalt la margine de padure, oarecum in zona instalatiilor de telescaun. Era ceva in constructie, era curat si prindea bine in caz de ploaie. 

Nu-mi amintesc detalii de-atunci, doar relaxare, picioare goale in iarba, glume si povesti, admirat norii care plouau in alte parti si-un curcubeu arcuit peste culmile indepartate. O seara linistita pe munte.

22 septembrie

Dimineata ne-a oferit un spectacol de lumini si culori, cu soarele ridicandu-se dintre ceturile de un rosiatic cald, mangaietor. Fantomele brazilor razleti s-au aratat tot mai clar, apoi a binevoit sa-si arate maretia insusi varful lui Patru, catre care incercam sa ne urnim.

 Am urcat mult pe plaiuri, initial pe langa instalatiile unei partii. Stefan a dat o fuga si pe Ausel, eu m-am multumit sa-mi plimb alene rucsacul spre varful lui Patru si sa admir muntii, cum joaca pitita dupa nori.

Am trecut pe langa ceva ce se voiau a fi vestigii dacice sau romane, nu mai stiu…, un fel de vaga delimitare a unui perimetru de fortareata, castru…. N-as baga mana in foc ca e acolo ce se spune ca e, dar nah, cine stie? Stalpul cu sageti nu stiu daca fusese datat, dar cred ca era mai vechi decat vestigiile.

 Am serbat altitudinea maxima cu cate un baton Sureanca:).

De pe varf, coborarea dincolo e cam abrupta. Coboram muuult intr-o sa, cu o poiana plina plina de cele mai mari afine salbatice pe care le-am mancat vreodata. O pauza interminabila si un ospat pe care mi-l amintesc si acum, dupa 3 ani si ceva. Am dat si de un stalp vechi de marcaj cu niste sageti, probabil tot de pe vremea dacilor:).

In stanga noastra, lacul Oasa, semn ca in curand itinerariul nostru in muntii Sureanu ia sfarsit, caci am ajuns la capatul celalalt.

S-a stricat vremea. S-a pus pe ploaie mocaneasca. Am mers ore muulte prin paduri, pe poteci si pe forestier, prin noroi si ploaie continua, dar ceva din mine se simtea bine. Probabil ideea de evadare, de salbaticie, de libertate, munte si atat, alaturi de un camarad de incredere si cumsecade, toate astea ma faceau cumva fericita, cu toata ploaia, cu tot rucsacul din spinare, cu toata apa ce siroia pe hainele ude, cu toata oboseala.

 Cand am iesit la un drum mare, in Poiana Muierii, am dat de-o stana buna, cu o familie de oameni darnici, care ne-au primit la adapostul casei lor pe ploaia asta si ne-au ospatat cu tot ce-aveau mai bun.Era inca devreme si n-avea rost sa ramanem aici. Cum s-a oprit si ploaia, am continuat pe drum si-am iesit pe triunghi rosu la 67C, la Transalpina. Traversarea Muntilor Sureanu se incheiase, dar greul abia avea sa vina.

Am mers poate vreo juma’ de ora pe asfalt la stanga in urcare usoara pana in pasul Tartarau, de unde am intrat pe banda rosie ce urca pe creasta muntilor Lotrului. Se recunoste locul dupa poienita la marginea drumului, cu niste buturi mari lasate ca masa si scaune. Nu-mi aduc aminte vreun stalp sau sageti, dar era marcaj vizibil pe un copac. Ne descos niste afinari-buretari foarte foarte bruneti, instalati intr-o tabara la cules; vor sa stie unde mergem, unde dormim … , noi raspundem evazivi, n-am prea vrea sa ne stie bine urma. Ba chiar ne indeamna sa stam langa tabara lor, ca sus e rau, e urs, e vreme rea…is toate relele din lume. Am refuzat politicos invitatia si, cu inima cam ghemuita, ne-am continuat urcarea prin padure, pe poteca lata, vizibila, si marcajul bun. Asta cu marcajul a durat pana ce s-a terminat padurea. 

N-am cuvinte sa descriu ceata deasa ce s-a lasat cand am inceput sa inaintam in lanul infinit de toamna tarzie si iarba aurie, pe cararea cu doua urme de roti. Nu vedeam nimic altceva, decat calea asta, cele doua santuri prin paisul pana spre genunchi. Si-a venit si inserarea, de parca ceata nu era de-asjuns. S-a lasat un frig aspru si-o umezeala crunta ne patrundea pana la oase, de-odata cu vantul care se intetea cu fiecare minut. Gazdele noastre de la stana unde am poposit ne-au spus ca la ramificatia drumului, cand iesi din padure, daca tinem ramura din dreapta, pe la liziera, o sa gasim o stana veche si parasita, cu multe lemne. Catre ea am ales sa ne indreptam acum, si dupa ce-am mers o vreme fara sa stim exact daca e buna calea aleasa, am dat nas in nas, prin ceata, cu fantomele unor garduri. Aici tre sa fie stana!

Ce nu ne-au spus gazdele noastre, sau poate n-au stiut, era ca stana e foarte deteriorata. Tot acoperisul era cu vedere la stele. Doar doua priciuri mici, ca niste separeuri, erau bine, foarte bine izolate. Mare noroc am avut cu ele! Fiecare s-a instalat in cate unul. Caci n-aveam chef sa punem cortul in mijlocul ploii si sa stam ghemuiti in el pana la indreptarea vremii, fara sa ne miscam in voie, fara sa gatim comod, fara foc… Am ajuns, totusi, undeva, si nu suntem nicaieri. Si nu eram nici singuri:).

Ca sa prindem chef si energie pentru facut focul, Stefan mi-a propus sa aleg o culoare. Am ghicit ca se referea la culoarea uneia dintre multele ciocolate Schogetten pe care le avea la el. Si-mi aduc aminte cum ne-am amuzat de fermitatea si determinarea cu care i-am stricat jocul, raspunzand: “Cocos!!!” :))

Lumina frontalei dezvelea o noapte sura si incetosata. Si ploua. Ploua peste tot. Nu gaseam un loc sa stam linistiti in stana, fara sa ne ploua. Am facut focul cu greu, caci totul era ud si cu greu am gasit cateva lemnisoare uscate. In rest, lemne multe, taiate, stivuite, multe si pe-afara, dar ude. Atunci am invatat de la Stefan cum sa cioplesc un mic lemn uscat si subtire, sa-l ciufulesc cu briceagul, asa incat carliontii ciopliti de mine sa se aprinda usor si sa arda pana ce se incalzesc si se aprind si alte lemne. Focul ardea frumos si vesel in cele din urma, dar ca sa stam langa el, trebuia sa acceptam sa ne picure un pic. Nu stiam pe unde sa ne punem lucrurile atarnate, ca sa fie la uscat, si nu la udat. Dar fiecare multumea in sinea sa pentru adapostul asta care era, cat de cat, mai confortabil decat daca ne-am fi inghesuit cu rucsacii si cu totul ud intr-un cort, in bataia vantului, la adapostul nimicului din mijlocul plaiului.

A plouat toata noaptea si-a batut vantul. Ne-am adapostit fiecare in pricul sau, am mai schimbat cateva vorbe si-am adormit. Mai incolo, mi-a fost rau. Foarte rau! M-am ridicat din sac si mi-am facut de lucru refacand focul din jarul ramas. Mi-era teama sa dorm. Ma temeam sa nu patesc ceva in somn. Nici nu mai tin minte cum a fost, daca l-am trezit pe Stefan, daca m-a simtit si s-a trezit, daca i-am spus a doua zi…. Imi aduc aminte doar starea de rau. Spre dimineata am reusit sa mai dorm cateva ore.

23 septembrie

Dimineata nu ne-a adus lumina pe care-o asteptam. Vant tare si rece, ceata deasa, foarte frig… N-aveam incotro sa plecam. Nici sa renuntam nu era o treaba, ar fi trebuit sa mergem inapoi la asfalt si sa mergem pe asfalt pana unde?? Spre Ranca era nasol, practic continuam sa mergem pe munte, chiar sus, in muntii mari, unde pesemne vremea era crunta si sigur ningea. In jos, cale lunga pana la vreun mijloc de transport. Ocazie nu speram sa gasim, era toamna tarziu, vreme foarte rea, nu era weekend… cine ar fi venit de sus, dinspre munti?? Si-apoi mai avem atatea zile de petrecut pe munte, de ce sa renuntam la tot ce ne place? Vremea se va indrepta. Amandoi stim sa avem rabdare cu muntii, cum si muntii au de fiecare data rabdare cu noi. Avem ce ne trebuie, suntem bine, putem sa ramanem aici o zi.

Teribil de greu a trecut ziua asta!! Cat sa stai, cat din viata ta sa povestesti si cat sa asculti despre-a celuilalt… sau a altora:), cat sa stai langa foc, cati carnati sa frigi, cat sa dormi? Reusiseram sa descoperim cate un coltisor langa vatra, unde sa nu ne ploua. Si locuri unde puteam lasa lucruri, fara sa la gasim ude. Ne gospodarisem binisor, aduceam lemne langa foc, sa se incalzeasca, si le ardeam treptat, doar cat sa avem acolo o palpaiala de foc, sa nu le consumam degeaba. Or mai fi bune si altora… Am perpelit la foc te miri ce, am gasit pana si cartofi si-am copt in jar, am facut ceaiuri peste ceaiuri din toate buruienile din jur si din ce mai aveam la noi, cu canile puse pe cutii de conserve asezate cu gura in jos in jar (inventia mea:) ), am fript in tapuse ore in sir cate o bucata de orice, asta dup ace sculptam o mie de ani tapusa, ca sa ne facem de lucru. Nu mai tin minte unde era izvorul, dar inclin sa cred ca aveam apa, nu-mi amintesc probleme cu asta. 

A inceput sa ninga. Cu adevarat. Ne intrebam cata zapada va fi maine. Eu eram in bocanci solizi, aveam si niste incaltari mai usoare de schimb, dar Stefan era incaltat total nepotrivit pentru zapada.

Nu mai suportam mirosul de fum din mine, din haine, din aer, din tot, nu mai suportam sa aud ploaia sau viscolul, nu mai suportam sa nu vad nimic decat ceata. M-am intrebat ce naiba caut acolo. De ce nu sunt acasa, de ce plec, de ce ma supun la asa eforturi si disconfort, ce nevoi interioare am de satisfacut, ce goluri am de umplut? 

Spre dimineata, am zarit stelele prin acoperis. Primul semn! Si-am stiut c-o sa fie bine.

24 septembrie

Senin de cristal, frig si alb. Vreo 2 centimetri de zapada se topeau sub primele raze de soare.

Muntii Latoritei si Parangul erau inzapeziti, nu mai puteau fi o destinatie pentru noi, planul nostru de a porni eventual din zona Oltului cumva inapoi spre Jiu, peste Latorita si Parang, era mult prea mult. Nu eram echipati si pregatiti pentru iarna.

Ne-am minunat acum, ca vedeam bine, cum arata adapostul nostru:). Zapada s-a topit, e soare.

Nu ne grabim, n-avem de ce, atata vreme cat tura noastra s-a scurtat. Pana la Olt, ajungem si cu spatele, in zilele ramase. Am pornit spre drumul de culme pe care il parasiseram acum doua seri si-am continuat pe el, prin campurile galbene, satirate acum pe alocuri cu un pic de alb. Pe masura ce urcam, vedeam zapada pe varfurile catre care ne indreptam. Dar soarele topea zapada in timp ce ne apropiam si avea sa ne readuca toamna la picioare. 

In spatele nostru, Parangul tot alb...

Stefan n-a mai fost pe-aici, dar eu am amintiri din locurile astea. Am ajuns la locul unde-am pierdut traseul in 2012, cand parcurgeam creasta Meridionalilor, venind in sens invers. Am inteles acum pe unde-ar fi trebuit sa merg atunci si-am vazut cat de usor era, intr-adevar, sa te pacalesti, dat fiind ca,venind invers, relieful te lasa sa crezi ca celalalt picior e cel mai inalt si principal. Cat despre marcaj, aveam sa ne convingem ca semnele noi, date in 2012 (chiar dupa trecerea mea atunci prin zona) se stersesera deja. Abia se mai zareau, de parca erau de 10 de ani. Pacat de munca si bunele intentii! 

Am urcat pentru prima data pe varful Piatra Alba. Data trecuta l-am ocolit. Venind din directia noastra, varful asta merita urcat!!! Ai in fata panta interminabila, plictisitoare si epuizanta, dar nici nu banuiesti ce minunatie de priveliste te asteapta sus si ce senzatie traiesti in secunda in care vezi dincolo! E unul din acele locuri din muntii nostri pe care le iubesc si pe care incerc sa nu le ocolesc niciodata, in drumurile mle. Pacat ca acolo am dat de-o turma de masini de teren :(... si-n zapaceala aia, am uitat de poze...

Eram in zona inalta a crestei Muntilor Lotrului. Era soare stralucitor si vizibilitate pana departe. Zapada se topise aproape peste tot. “Aproape” zic, caci pe fata nordica a varfului Cristesti, stancile inca erau imbracate in chiciura, de la atata vant turbat si umezeala.

 Ne-am bucurat de toamna si de un pic de iarna deopotriva, de libertatea nostra, de zarile ce ni se deschideau. Identificam muntii indepartati, am vazut varfurile mari din Muntii Iezer si cred ca si Leaota, ca n-avea ce sa fie atat de sudic si depaaarte. Fagarasii, lacul de acumulare Vidra, muntii Latoritei, Cindrelul dincolo, Sureanu din care venim, Parangul in spate, departe, toate completau un tablou perfect de toamna tarzie cu iz de iarna grabita. 

Pe masura ce dup-amiaza blanda se tolanea peste culmile din jur, tot mai rosiatice deveneau crestele si cerul Fagarasului. Nuantele apusului peste tot in jur, lumina frumoasa pe cer si pe lac. 

Iar noi trebuia sa innoptam undeva. Pentru ca vremea se stabilizase, ne-am permis sa punem cortul in saua Negovanu. Ne-au latrat cainii de la stana de sub varf si m-am temut c-or sa ne viziteze, dar le-a fost prea lene. A fost o seara linistita la cort si-o noapte adanca.

25 septembrie

Rasarit intr-o cascada de culori pe tot cerul! O zi frumoasa in munti dadea sa inceapa.

Am urcat Negovanul Mare, de unde-am avut iar priveliste larga spre Fagaras si spre Parang.

 Iar dincolo aveam sa coboram mult si domol tot plaiul Buceciului, prin poieni si jneapan. Ne-am incurcat in marcajele sterse si-am cam ramas intepeniti in jnepenis. Am rezolvat-o cumva, stabilind ca era mai sanatos drumul ce cobora mai mult pe dreapta, pe sub jneapanul compact. De la drumul forestier ce trece muntii de la Voineasa in Valea Sadului, am intrat pe marcaje bune BA si BR, pe drum evident. Ne-am despartit de banda albastra ce duce la Prejba si-am tinut banda rosie spre Voinesita. 

Superb varf, priveliste de poveste! Culmea din urma, de unde veneam, dinspre Buceciu si Negovanu, culmea continuand spre Prejba, continuarea traseului nostru pe culmea inalta si stancoasa, cu varful Sterpu ce avea sa ne urce din nou peste 2000 de metri, Fagarasii, lungile culmi sudice ale muntilor Lotrului, muntii Latoritei, inca purtand vesminte albe pe varfuri…

Nori negri au acoperit repede crestele inalte si ne temeam de vreo furtuna. Era lumina aceea care-mi da fiori si care bucura dracusorul din mine, de ma face sa ma tem si sa-mi placa, in acelasi timp. Am reperat o stana goala pe un picior in dreapta, destul de departe. Daca, inainte de urcarea spre Sterpu, se strica vremea, acolo vom fugi. Creasta asta a Sterpului nu e de mers sub stihii, versantii sunt abrupt, esti sub tot cerul, doar tu, izolat la peste 2000 de metri, si n-ai unde sa fugi. 

In saua de dupa Voinesita e acum o stana noua si buna, cu izvor mai jos, sub stana, spre vale. In anii urmatori, am stat in ea de doua ori, vara, o data chiar cu ciobanii de treaba ce locuiau aici, o data am gasit-o goala, plecasera… Nu mai tin minte daca era si cand am trecut cu Stefan, pesemne nu, de ne-am uitat noi spre alte adaposturi.

Varful Sterpu din Muntii Lotrului este, dupa gusturile mele, unul dintre cele mai frumoase varfuri din muntii nostri! E intre locurile mele de suflet. Are o atmosfera a lui, o salbaticie si-o maretie care ma cheama si-mi atrag privirile de oriunde as fi in jur. E o creasta stancoasa, cu abrupturi mari, cu priveliste vasta, un loc care-ti da sentimentul ca esti deasupra lumii. Si peste toat astea, e un loc atat de putin umblat! 

Era aproape de amurg si cerul greu parea coborat pe umerii nostri. Norii alergau dintr-un masiv in altul, vedeam in jur zari insorite, dar si culmi invaluite in ploi. La noi e toamna tarzie si e liniste. Atat de liniste, incat, printre rafalele de vant, deodata auzim cerbii de jos, din vale. Ritualurile lor de toamna trezeau in ei salbaticia adevarata, iar noi ne bucuram, mici si muti, de-aici, de sus, de toata natura de la picioarele noastre. Am stat si-am ascultat, cu inima stransa de emotie si de bucuria privilegiului de a asculta asemenea minuni. In boncaluitul cerbilor am parcurs toata creasta Sterpului. 

  A urmat o coborare interminabila, iar din sa ne-am pus pe drumul de culme, venit de undeva din dreapta, de pe un picior. Inaintea noastra era alt varf frumos, pe care aveam sa-l urc peste ani, in vara asta, Sfarcasu, pe care drumul il ocoleste; iar noi acum facem la fel. 

S-a stabilizat vremea, e nor, dar nu ploua. Am intins pasul grabit pe drumul strategic, cu grija la ramificatii spre alte picioare, pentru a tine calea buna catre Olt. Marcajul nu e des si e sters pe alocuri, dar exista. Stefan gandea ca putem cobori chiar azi, ca nu mai e mult. Cum naiba??!!! E cale imensa pana jos, ore bune de mers. Intai am vazut iar cum cade inserarea peste crestele Fgarasilor. Apoi s-a lasat seara cu adevarat, cand coboram prin ienuperi si afinis, in serpentine, catre o vacarie dintr-o zona defrisata. 

La vacarie, o familie de etnie roma. Oameni cumsecade si tare ospitalieri. “Pune, fa, repede, de mamaliga, ca avem mosafiri!” Am povestit cu oamenii astia despre viata, munca, munti, greutati, bucurii, sperante, despre copiii lor, despre planurile noastre, ale fiecaruia, si ne-am simtit ca acasa. Am stat in jurul focului si-am impartit cu totii tot ce-aveam mai bun de mancare. Oamenii au dormit jos, langa foc, asa le era obiceiul, cum e felul lor. Pe noi ne-au poftit intr-o camera inchisa si curata, cu priciuri noi din lemn alb, unde am dormit mai bine decat acasa.

26 septembrie

A doua zi, aceeasi bunatate am vazut la oamenii astia si aceeasi darnicie. Si-am auzit cum vorbea femeia cu copiii de-acasa, care incepusera scoala si erau in grija bunicii. “Sa mergeti la scoala, mama, sa va faceti lectiile si sa fiti cuminti acolo, sa nu ne faceti de rusine, ca mai e un pic si vine si mama si tata acasa. Avem ceva bun pentru voi! E, avem noi d-aici, de la niste turisti. V-au dat ciocolata. Daaa, sunt si ei aci acuma, cu noi. Va pupa mama, sa fiti cuminti!”

Si tare incantat a fost barbatul cand am scos hartile si s-a apucat sa citeasca denumirile si sa recunoasca aici, pe harta, locurile pe care el le stie atat de bine cu piciorul. La noi e invers:). Noi ne bucuram cand regasim in teren ceea ce am tot studiat de acasa, cu ochii pe harta:).

Am multumit gazdelor si-am pornit spre Olt. Am mers o vreme prin padure, pe forestierul cu banda rosie noua, dar Stefan voia sa gaseasca poteca veche, peste culmea ce in harti e trecuta “Scaunele” (oamenii de la vacarie ii ziceau “Scauele”). Dupa ce-am trecut de-un luminis, GPS-ul ii arata ca am depasit piciorul cautat. Ne-am intors, negasind nicio ramificatie, nici macar cu vreo poteca vaga. Drumul pe care mergeam nu era pe culmea matematica, iar piciorul pornea dincolo, pe partea cealalta a culmii; de unde sa-l simti? Am fost sigura ca vreo poteca ar trebui sa plece din mica poiana, unde urmele de stevii tradau o fosta stana inexistenta acum. Dar noi am facut o alta inginerie si am mers de-a dreptul prin padure, pana ce ne-am pus pe piciorul bun. Am dat de poteca marcata cu scrijelituri si nume pe copaci, iar Stefan a urcat inapoi in culme pe ea, si a trecut dincolo, pana la drumul cu marcaj, ca sa se convinga ca da, trebuia cautata din luminis.

Cand a revenit, ne-am straduit sa mentinem poteca asta cu scrijelituri si daca mi-aduc bine aminte, am dat si de niste benzi rosii foarte vagi si vechi…sau poate fac confuzii… O vreme, n-am avut probleme de orientare. Locrile sunt salbatice, padurea e deasa, am gasit niste copaci uriasi, tin minte ca am masurat cu palma circumferinta unui trunchi, cu gandul sa transpun acasa masuratoarea in centimetri. Am uitat cate palme avea, asa ca…:)

 La un moment dat, am iesit iar in luminis, pastrand muchia. Locuri faine, relief variat. Culmea ingusta, ca o creasta salbatica, cu vaiugi adanci si rape, coteste in unghi drept, se ramifica. N-am mai vazut urme de cioplituri, n-am mai gasit poteca, dar cu busola, am tinut tot timpul culmea care ni se parea mai pronuntata si mentinea directia buna. Devenea din ce in ce mai accidentata, mai salbatica, ne temeam ca va sfarsi foarte abrupt si ne va lasa aninati cine stie desupra carui versant de pe malul Oltului. Cumva genul asta de relief imi aminteste de zona dinspre Olt a Muntilor Capatanii sau de zona Doabrelor. Lucru firesc, geografic vorbind.

Am dat de niste stalpi de curent si-o cale ar fi fost sa coboram pe sub ei, pe vale, parea accesibil si parca si un pic umblat. In zona au inceput sa apara salase, case parasite, garduri vechi. Pesemne candva oamenii chiar aveau treburi pe-aici. Ne-am incapatanat sa tinem muchia prin padure si simteam ca in curand vom fi deasupra soselei de pe malul Oltului. Chiar aveam emotii, auzeam masinile, dar cum om ajunge jos? Nu mica ne-a fost mirarea, cand ne-am trezit deasupra unui mal abrupt, surpat, iar sub noi, la picioarele noastre, era un excavator:). Ptiu, drace, cum coboram la el? Ca apoi, de la el, tre sa fie drum pana la sosea. Am dat-o pe dreapta si-am reusit sa coboram, si-apoi am gasit drumul pana la calea ferata. Eram fix la halta Valea Fratelui. Si urma sa vina trenul!! Am reusit!

Nu stiu daca as mai regasi vreodata traseul asta, nu stiu daca l-as dibui la urcare vreodata, dar cred ca as incerca. Mai ales ca intre timp am coborat candva mentinand noua banda rosie si e oribila si interminabila!!!! Si nu-s genul care se vaita degeaba. Si iese la naiba, pe un drum laturalnic, nici nu stii de unde s-o apuci daca vrei sa urci, dar mai bine asa, doamne freste sa-ti propui sa urci pe-acolo vreodata, mai ales cu rucsac mare! O data in viata insa, poate merita coborat pe ea, pentru privelistea minunata ce-o ofera doar vreo doua locuri, dat fiind ca te apropii de Fagarasi, de-ti vine-a crede ca poti pune mana pe ei.

Bun, si de-aici? I-am propus lui Stefan un plan frumos: luam trenul asta, cascam gura pe geam, ca tot n-am mers niciodata cu trenul pe-aici, coboram la Turnu, mergem la manastire si azi lenevim, punem cortul diseara la bancutele de langa parcare, iar maine facem o plimbare faina in sus, sa-i arat niste locuri frumoase si un pic mai altfel din dragul meu masiv Cozia. Dar asta e deja altceva, aventura noastra s-a terminat practic aici, in halta Valea Fratelui.

****

Am revenit in Muntii Lotrului de multe ori de-atunci, pe carari stiute sau noi. Am studiat de departe, am iscodit, apoi, peste inca un an, am mers la explorat. Am descoperit locuri minunate, poteci nemarcate si uitate, despre existenta carora doar am auzit sau doar am avut eu vreo banuiala, bazata pe experienta atator ani de colindat, care m-a invatat pe unde e firesc sa fi facut oamenii poteci. Am cotrobait dupa marcaje existente doar in harti, pe unde nu mai e nici macar vreo poteca, m-am ratacit si-am regasit cararea, de fiecare data cu ajutorul unor oameni cu care mi-a facut placere sa impart asemenea experiente. Si inca multe locuri din muntii astia vreau sa mai descopar!! Si cate idei am!! Si cat de frumosi si salbatici sunt, si cat mister al trecutului emana, de cand oamenii umblau pe-aici mai des!!

Iar in Muntii Sureanu n-am mai fost niciodata de-atunci. I-am privit cu atentie si curiozitate din jur si-atat. Stiu ca timpul lor sta sa vina…

Acum Stefan e om insurat, la casa lui, iar aventurile noastre prin munti (destule!) sunt doar frumoase amintiri. Vorbim rar, foarte rar, dar ganduri bune merg deseori de la unul la altul, asa cum e firesc la oamenii care au mers pe munte impreuna si-au trecut prin dificultati si bucurie. Un gand bun ii transmit si-acum, daca citeste jurnalul asta!

Iar eu… tot cu ale mele… Au mai trecut cativa ani peste mine si poate m-am schimbat…sau nu… Ma intreb daca se simt anii astia in acest jurnal, daca se simte exact de unde anume am continuat eu, cea de azi, textul inceput si abandonat cu ani in urma…

Dar nu, nu traiesc (doar) din amintiri!:)

Luni, 19 martie 2018 - 01:14 
Afisari: 3,367 


lauramatei
(admin)