Amintiri din Ponorici – Cioclovina cu Apa (Muntii Sureanu)

Motto:

"Voi cei ce intraţi lăsaţi orice speranţă"

Dante Alighieri, Divina Comedie - Infernul

Amintiri. Întâmplări mai vechi. A trecut ceva timp de anul trecut dar vreau neapărat să vă povestesc cum a fost, din diverse motive: pentru că peştera prin care vă voi îndruma paşii este una dintre cele mai frumoase în care am fost, pentru că nu găseşti uşor informaţii despre astfel de locuri şi ar fi păcat să nu ştiţi la ce să vă aşteptaţi când ajungeţi acolo, pentru că a fost o tură deosebit de solicitantă şi cu peripeţii din care se pot trage multe învăţăminte.

Ţin să menţionez ca parcurgerea peşterii Ponorici – Cioclovina Cu Apă necesită cunoştiinţe temeinice de explorare a cavităţilor verticale şi active şi se poate face numai cu echipament adecvat de către speologi/speoturişti cu o rezistenţă fizică ridicată.

Un weekend oarecare din primăvara lui 2008. Ce-i de făcut? Desigur să ne adunăm mai mulţi şi să ieşim pe undeva. Alegem Ponorici – Cioclovina cu Apă, din Munţii Sebeş, cu o dezvoltare de peste 7 km.

Mai toţi membrii turei erau implicaţi mai mult sau mai puţin în cercetări arheologice; în mod cert doream să vedem această peşteră în care s-au găsit urme de locuire ce au fost datate în paleolitic. Locuirea continuă pe perioadele următoare până în evul mediu. Depozitele de mii de piese de bronz ne sugerează că peştera avea un rol central în credinţele omului preistoric, fiind dovedit că aceste depozite aveau un caracter cultic. Nu putem decât să ne întrebăm ce importanţă a avut peştera în timpul regatului dac, dar putem bănui că trebuie să fi fost una deosebit de mare dacă observăm că Cioclovina se află în apropierea capitalei, Sarmizegetusa Regia şi dacă ne gândim că peşterile aveau locul lor bine stabilit între credinţele dacilor (să amitesc numai mitul legat de retragerea lui Zamolxe în peşteră).

Caracterul sportiv al explorării determinat de trei verticale şi un parcurs de galerie activă foarte dificil a reprezentat încă un motiv ce ne-a îndemnat să facem această alegere.

În total nouă persoane: cinci dornice să intre în subteran, două cu chef de plimbare şi relaxare prin zonă şi încă două cu dorinţa de a se băga în seamă şi total dezinteresate şi neinteresante, a căror prezenţă reprezintă pentru mine, până în ziua de astăzi, un mister.

Ajungem în zonă dimineaţa şi ne instalăm lângă panoul ce aminteşte că zona este parc naţional, foarte aproape de intrarea artificială în Cioclovina Uscată şi deasupra locului prin care apa iese din sistemul subteran pe care îl vom parcurge. Acest spaţiu este amenajat pentru campare, având o vatră de foc (s-au mai multe dacă au trecut mulţi nesimţiţi prin zonă) şi o masă cu bănci şi cu un mic acoperiş.

Doi dintre cei cinci ce urmau să intrăm în peşteră erau la prima ieşire mai serioasă aşa că au tras toată ziua de blocatoare, atârnând prin copaci. Unul dintre noi mai parcursese peştera de 2 ori, însă memoria sa şubredă ne-a învârtit în cerc toată seara căutând intrarea în peşteră.

Deoarece vremea nu a fost deosebită peste zi, ne-am decis să aşteptăm ca aceasta să se îmbunătăţescă pentru a evita riscul de a fi surprinşi de o viitură pe galeria activă.

Pe seară am pornit pe o vreme splendidă către intrarea în peşteră. Prognoza meteo se arăta favorabilă. Totul era perfect. Am trecut de trei ori pe drumul ce şerpuieşte deasupra intrării în Ponorici, toate apele din minunata poiană ce ni se întindea în faţa ochilor dispăreau sub drum. Cu toate acestea prietenul care mai fusese în peşteră a insistat că nu acolo se află intrarea şi a început o căutare ce a durat câteva ore, dar pe care nimeni nu a regretat-o deoarece am văzut locuri minunate, păduri sălbatice, stânci izolate, doline gigantice şi căsuţe pitoreşti.

În jurul orei 23:00 la îndrumarea celor doi prieteni care veniseră pentru plimbare am găsit în cele din urmă intrarea. Repede, repede, neoprenele pe noi. Eu nu aveam şosete şi aveam un neopren fără mâneci. Un alt prieten nu avea deloc neopren. Ne aşteptam astfel la o noapte foarte friguroasă; estimam că 6 ore va dura parcurgerea galeriei principale.

Deschizătura nu neapărat foarte impresionantă prin care se pătrunde în Ponorici nu lăsa să se întrevadă că urma o peşteră ce cuprinde kilometri de galerii impresionante. Imediat după intrare planşeul coboară la 0,8 metri şi am fost nevoiţi să ne târâm printr-o porţiune cu noroi, nicio problemă căci urma să ne spălăm mai mult decât ne-am fi dorit. Am pornit pe una din galeriile ce avea să ne conducă după foarte puţin timp la prima verticală de 26 de metri. Am ancorat coarda, trei fracţionări până jos pentru a evita frecarea corzii de perete. După aproximativ 40 de minute eram toţi la baza verticalei. Iniţial am intenţionat să recuperăm coarda şi să continuăm, însă după dicuţii constructive, ne-am decis să lăsăm verticalele echipate cu corzi, urmând ca a doua zi să parcurgem peştera din aval şi să recuperăm materialele. S-a dovedit în cele din urmă că această decizie a fost una salvatoare.

Ne aflam într-o sala de dimensiuni mari al cărei planşeu este suspendat undeva la 35 de metri, cu numeroase blocuri de piatră prăbuşite, numită Sala Mare din Ponorici. Din păcate am găsit multe urme lăsate de unii aşa zis speologi: sârmă, resturi de salopetă, pungi de plastic, mănuşi de cauciuc etc. Nu pot încă se înţeleg cum unele persoane care depun eforturi financiare, fizice şi intelectuale, pentru a dobândi echipamentul şi experienţa necesară parcurgerii unor astfel de peşteri dificile, se dedau la asemenea acte lăsând în urmă tot felul de gunoaie.

De aici am ajuns foarte repede la galeria activă, următoarea verticală de 15 metri desfăşurându-se pe o cascadă. Ştiam că odată cu această cascadă începe partea mai dificilă a peşterii, urmând ca apa rece ca gheaţa să ne pătrundă până la piele. Trecerea către punctul din care se varsă cascada şi de unde începea coborârea, se face printr-un spaţiu îngust. Primul dintre noi a pornit dintr-o poziţie foarte incomodă. Violenţa torentului, accesul dificil şi vacarmul de nedescris creat de apă ne-au tăiat legăturile vizuale şi acustice cu coechipierul care a coborât primul. În cele din urmă acesta a reuşit să ne semnalizeze că totul este ok şi că următorul poate începe coborârea, luminând intermitent cu frontala într-un loc de pe perete pe care îl puteam vedea şi noi şi el. Am coborât toţi după mai bine de o oră epuizantă şi după manevre complicate de coardă pentru a evita o marmită ce se află la baza cascadei, marmită a cărei adâncime nu doream să o aflăm.

Ne aflam într-o sală umedă, în apă rece până la genunchi. Dimensiunile acestei săli nu ne permiteau să ne îndepărtăm de cascadă. Ne-am udat bine, însă cel mai rău era că trebuia să strigăm foarte tare pentru a ne putea înţelege. Torentul ameninţător care, după spusele prietenului ce mai fusese în peşteră, trebuia să fie în acea zonă un şuvoi micuţ ce nu ar fi trebuit să ne pună probleme, ne-a făcut să ne întrebăm dacă ar fi fost sigur să continuăm. Era clar că ploile din ultimele zile adunaseră mai multă apă decât se găseşte de obicei în peşteră, însă cu prognoza meteo favorabilă am decis să continuăm şi în cazul în care înaintarea s-ar dovedi periculoasă să ne întoarcem (ce bine că am lăsat verticalele echipate cu corzi).

Urma ce-a de-a treia verticală de 8 metri, printr-un spaţiu strâmt. Această zonă trebuia să fie relativ uscată şi să permită coborârea fără ajutorul corzii, însă acum apa se prăbuşea prin acest spaţiu în galeria Ponorici. Nu mai aveam la noi decât o cordelină de 7 mm cu ajutorul căreia puteam să coborâm. Am încercat să înaintăm însă roca era foarte alunecoasă existând pericolul să cădem în gol şi să ne accidentăm grav. Ne-am uitat pe rând către galeria Ponorici, în care ar fi trebuit să coborâm şi am amuţit de teamă văzând cu câtă violenţă curgea apa.

Am realizat că nivelul apei creştea într-un ritm rapid, trecând deja de genunchi. Mugetul turbat al râului subteran a devenit şi mai apăsător. Am început să simţim şi mai tare frigul. Priveam către ceilalţi şi toţi aveau buzele vineţii. Cei doi începători nerealizând pericolul iminent ce ne păştea păreau mai relaxaţi, puteam însă citi îngrijorarea pe feţele celorlalţi doi coechipieri.

Din acest moment a început o cursă contra cronometru pentru a ieşi din peşteră, trebuia doar să urcăm cascada celei de-a doua verticale şi să ne întoarcem în porţiunea uscată a peşterii şi eram salvaţi. Simplu de zis dar s-a dovedit foarte greu de făcut, cu atât mai mult cu cât am luat cu noi doar doua echipamente complete pentru urcat pe coardă. Primul a urcat unul dintre coechipierii experimentaţi pentru a supraveghea retragerea de sus. Au urmat cei doi novici. Acestora le-a luat o oră să urce cascada, oră care a părut cu mult mai lungă decât a fost. Priveam împreună cu prietenul cu care am rămas în urmă cum nivelul apei creştea cu o rapiditate ameţitoare. Nu mai puteam respira din cauza vaporilor de apă care se ridicau. Cascada scutura cu violenţă pe cel aflat pe coardă. Faptul că stăteam pe loc nu ne ajuta defel. Am început să simt primele efecte ale hipotermiei. Mă tot uitam către tavanul sălii încercând să identific un loc în care am fi putut să urcăm în cazul în care cascada s-ar fi umflat atât de tare încât să ne oprească retragerea. Era evident că un val de viitură ne-ar fi luat fără a avea cea mai mică şansă de a ne refugia undeva la timp. Cei doi rămaşi ultimii ne-am îndemnat unul pe celălalt, niciunul dintre noi nu dorea să lase în urmă coechipierul. Eu am cedat într-un final, prietenul pe care l-am lăsat ultimul fiind mai experimentat ca mine.

Am urcat pe coardă cu o viteză mai mare ca niciodată. Cascada mă lovea tot mai puternic în cap, apa îmi patrundea până la piele şi nu puteam respira. Am observat că spaţiul îngust prin care coborâsem către punctul din care se varsă cascada era aproape inaccesibil datorită dimensiunilor şi violenţei torentului. Am reuşit să trec la limită şi mă gândeam cu groază la prietenul rămas în urmă şi la faptul că avea mari şanse să nu mai poată trece. I-am eliberat coarda şi a apărut sus în cateva minute care au părut ore. Am recuperat coarda şi apoi, exact ca într-un clişeu dintr-un film american prost în care bomba este dezamorsată în ultimul moment, la câteva secunde am auzit un ropot asurzitor şi un val de viitură de nedescris ne-a făcut să ne dăm seama cât de aproape am fost de a ne pierde viaţa şi ce greşeală fatală am fi făcut dacă am fi intrat pe galeria Ponorici fără nicio posibilitate de a ne întoarce.

A urmat verticala cea mare. Eu am urcat ultimul şi am dezechipat. Eram epuizat şi nu puteam să opresc tremuratul care pusese stapânire pe corpul meu. Dupa ce am recuperat ultimul spit din perete am răsuflat uşurat. Ca o ironie am ieşit la suprafaţă după aproape şase ore, exact cum estimasem, însă parcursesem doar o mică parte din peşteră. Cerul dimineţii, plin de stele ni s-a părut mai frumos ca oricând. Am tras adânc aer în piept. Cel mai mult am apreciat liniştea, scăpasem în cele din urmă de vacarmul asurzitor care ne-a măcinat constant nervii în ultimele şase ore. Pământul era îmbibat cu apă şi am aflat ulterior, în tabără, că la scurt timp după ce am intrat în peşteră a început să plouă torenţial şi a plouat astfel aproape 5 ore. Cei care ne aşteptau la suprafaţă au fost foarte îngrijoraţi.

Ne-am dat seama încă o dată cât de norocoşi am fost. Am căzut în cort rupt de oboseală. Un singur lucru am mai auzit înainte să adorm, ploaia torenţială care tocmai începea iarăşi să cadă. A doua zi am parcurs împreună cu unul dintre prieteni o parte din peşteră, pornind din aval, până către locul cunoscut sub denumirea de Toboganul. Rămân încă de văzut părţi minunate din peşteră: Galeria Baldachinelor, Galeria Marilor Gururi şi Planşee, Galeria Lumânărilor etc.

Miercuri, 4 noiembrie 2009 - 18:49 
Afisari: 2,848 


watzmann