Amintiri despre Munte (Muntii Bucegi)

Desi nu am o varsta prea inaintata, pot spune ca am umblat o parte a vietii mele prin muntii frumosi ai tarii noastre de vis, cat o mai fi de vis, desi multe din lucrurile deosebit de frumoase ce le-am intalnit pe potecile si verticalele lor le-am pastrat doar pentru sufletul meu si ale unor apropiati, m-am gandit ca nu ar fi rau sa povestesc despre inceputurile mersului meu pe munte. Sunt intamplari care acum imi par nebunesti, dar pe atunci, din dorinta de a vedea cat mai multe, fara a poseda bineinteles un bagaj de cunostinte despre Ei, Muntii, si fara un echipament adecvat, erau adevarate cuceriri.

Nu stiu cum sa denumesc acest articolas ce ma pregatesc sa-l scriu, i-as spune simplu "cum am urcat Seaca dintre Clai fara sa stiu ce urc". Cred ca era undeva prin 98, secolul sau mileniul trecut, am plecat pe atunci din Ploiesti cu un tren personal, celebrul personal de la Bucuresti, ce ajungea prin Busteni pe la 10, sper sa nu ma insel. Nici nu stiu daca mai exista, acceleratul de 9,15 Busteni am vazut ca mai e. Impreuna cu un coleg ce a fost de acord sa mearga la munte numai dupa ce m-a auzit povestind despre frumusetea lor fara sa ma intrebe detalii, asa imi plac cei ce vor sa descopere frumosul, nenascutul, eu rucsac si cele trebuincioase calatoriei, el ambitie si o pereche de bocanci gen armata imprumutati de pe undeva, si rucsacul meu era la fel, nici o problema, cred ca si banii de nas, dar asta nu mai are nicio importanta.

Am intrat in traseu pe o vreme superba, poate doar vegetatia si micile limbi de zapada ne mai tineau din vaJnicul nostru efort pentru a ajunge pe culmile lor. Chiar ma intreb si acum cum am depasit cele cateva saritori de pe Seaca, poate ca tineretea ne-a creat avantul ce ne-a adus vitezeste pana in Braul lui Raducu. De fapt, ca idee stiam ca aceste vai sunt accesibile, cum sunt categorisite, dar ca iti trebuie mai mult echipament, dar noi aveam atunci un atu care pe mine m-a ghidat foarte mult de cate ori am urcat pe culmile patriei, daca nu se mai poate inainta se poate gasi intotdeauna o varianta de a ajunge pe varf sau undeva.

In sfarsit, mergand pe Braul lui Raducu, mai tarziu bineinteles buchisind cotloanele sale, am aflat ca se numeste asa, spre Urlatori, pe a doua vale a Comorilor, cea care are o deschidere mare spre platou, am urcat printre stancile ce pareau ca se pravalesc peste noi, am ajuns pe Jepi, pe linia de de demarcatie a crestei, undeva in jurul orei 12. As fi mandru daca as mai putea sa alerg ca un cal astazi, colegul meu de tura era multumit, asa ca am mers batraneste spre Babele si alene spre Omu, mai dusesem cativa colegi pe acolo, am coborat mai apoi pe Valea Cerbului, mai in fuga sa nu ne prinda noaptea.

Insa la Omu am fost rasplatiti regeste, in timp ce serveam masa, flamanzi cum eram, probabil un pateu Bucegi ca sa fim in tot cu Ei, un metereolog s-a apropiat de turistii ce stateau intinsi la soare in fata micutei cabane si, maiestuos, cu o privire de titan scrutand orizontul, s-a adresat, cred ca mai mult Omului, si nu noua: « Priviti! Acea banda albastra din departare este Marea! » Poate ca de atunci m-a cuprins acea multumire cand urc pe potecile Lor, a fost o priveliste de vis ce s-a intiparit pe retina, si pe care am mai avut ocazia sa o vad de cateva ori.

Desi am plecat spre circurile Vaii Cerbului si prin padurile Munticelului, acea dara de albastru inchis imi spunea ca ma voi reintoarce, ceea ce am si facut, poate ca datele traseului nu au fost acestea, poate ca acel coleg al meu nu s-a mai reintors prin munti, chiar nu stiu, oricum a fost placut impresionat de ce a vazut, poate ca valurile marii au mai unduit in nestire plajele acestei tari de vis, dar Omu e o incercare ce nu trebuie sa lipseasca, atat incepatorilor, cat si celor greu incercati si incarcati, care umbla pe aceste plaiuri neasemuite.

Am vrut ca acest articol sa fie o rememorare cat de cat echitabila, multi dintre voi sunt sigur ca s-au regasit printre aceste randuri. Va multumesc!

Joi, 24 iulie 2008 - 15:08 
Afisari: 2,603 


leasing