Albişoara Gemenelor Tunelul şi Creasta Picăturii – 20 iulie 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile şi faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător în propriile capacităţi tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanenţă vigilent şi să acţioneze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoţională să nu aibă de suferit.

„Unde dai şi unde crapă” cam aşa aş descrie această ieşire în abrupt. Ştiam că persoanele care au mai participat la cele câteva ieşiri anunţate de mine pe portal sunt cam ocupate (aşadar nu eram supus posibilităţii de a le refuza) şi am prins un moment prielnic (meteo && CFR) să anunţ o intenţie de parcurgere integrală a Brânei Mari a Coştilei. Am rămas singur cuc şi încet, încet, o idee de genul „oare ce traseu îmi face cu ochiul” a încolţit în mine.

Încă am proaspătă în memorie o amintire legată de o filmare pe care silvique a postat-o în urma unei ieşiri la începutul lui ianuarie în care se vede foarte evident fisura ce ne scoate la Tunelul Picăturii. Pe de altă parte Albişoara Gemenelor este foarte frumos descrisă într-un jurnal de către Mugurel. Este o parcurgere de vară, mult mai rar regăsită. Am urmărit să fiu cu inima şi gândul la aceşti colegi şi sper ca îngerii să-i îngrijească cu aceeaşi iubire pe care şi ei au manifestat-o pentru zonele de abrupt.

Fără să am o strategie foarte clară legată de traseul pe care îl voi parcurge, m-am echipat temeinic şi am lăsat deschisă uşa cu credinţa că Dumnezeu îmi va călăuzi paşii astfel încât să-mi bucure inima. Am început ascultând de propunerea iniţială şi am pornit de la Căminul Alpin spre troiţă. Paşii m-au purtat iute şi lin. În scurt timp mă trezesc că mă abat de la sine spre stânga şi iau sub bocanc poteca spre Valea Albă. Nu sunt foarte atent la traseu, sunt deschis către orice îmi este rezervat. Am avut „bucuria” să pierd circa o oră din timpul alocat datorită întârzierii trenului. Sunt resemnat şi simt că lucrurile vor decurge bine. La un moment dat o potecă uşor vizibilă mă ajută să mă abat stânga. O urmez o bucată bună, atenţia îmi este captată de muzica pe care apa o face în vale. Ajung pe un mal destul de abrupt şi îmi zic că este suficientă incursiunea. Fac o scurtă analiză şi-mi croiesc drum pe direcţia sus-dreapta. Ies în poteca clară mai sus de izvorul de pe traseu şi în scurt timp ajung La Verdeaţă.

Fac o mică haltă de hidratare, pun casca pe cap. Vremea este superbă, excepţie căldura cam la limită. Mă felicit că am hotărât să am la mine trei litri pentru hidratare. Nu ştiu cum se fac prognozele meteo. Vara, dacă arată 10 grade la Coştila, se simt ca 30. Iarna, dacă arată -10, se simt ca -20. Valea Albă mai prezintă blocuri de zăpadă sub care se găsesc găuri imense. Urc puţin şi văd că pot traversa pe o zonă sigură către conul comun al celor două Albişoare: a Crucii şi a Gemenelor. Vizibilitatea este bună, colţurile gemene se văd clar, ştiu că sunt unde trebuie. Pentru siguranţă am făcut o inventariere a tuturor albişoarelor, mă pornesc la deal cu încredere. La bază este o zonă aflată încă sub puterea tărâmului alb. Îmi caut o linie pe stâncă şi iarbă, pe mâna dreaptă în urcare. Arbuştii mă ajută şi ei, înaintez destul de uşor. Dacă tot sunt în zonă încerc să identific confluenţa dintre Albişoara Crucii şi Vâlcelul Cantuniari. Prind în cadru presupusa intersecţie şi o iau către stânga să intru în firul meu. Sunt multe descrieri legate de Albişoara Gemenelor, dar majoritatea sunt întreprinse în sezonul rece. Nu ascund faptul că mă întreb de ce şi am şi câteva răspunsuri posibile. Mă lupt cu arbuştii din zonă, iau porţia de jnepeneală la bord şi ajung la locul dorit.

Jurnalul lui Mugurel postat aici https://www.carpati.org/jurnal/albisoara_gemenelor/2608/ este o resursă foarte bună, aşadar am să spun câteva cuvinte despre impresia cu care am rămas eu. Evident că nu am luat toate obstacolele în balon. Chiar de la hornul de început am avut prima deviaţie, între marginea blocului de zăpadă şi stâncă se vedeau goluri de metri buni. Am fost echipat cu semighete şi aveam piolet la mine, dar nici cu colţari nu m-aş risca să rup un pod de zăpadă. Ca şi impresie generală, stânca a fost suficient de bună, compactă, uscată (latura bună a unui an secetos). Pentru mine a fost mult peste aşteptări şi bucuria parcurgerii a fost împlinitoare. Că mai apare un muşchi umed care şi-a făcut casă bună într-o zonă mai umedă şi umbrită, că mai sunt bolovani care abia aşteaptă să plece şi că pietrişul se acumulează pe ici acolo, cred că se subînţelege.

Expunerea este destul de mare, se urcă permanent şi pregătirea fizică e de dorit a fi una bună. Perspectiva care ni se oferă spre peretele Văii Albe, şi nu numai, merită fiecare picătură de transpiraţie.

La centru Albişoara Strungii flancată la stânga de Vârful Picătura şi Vâlcelul Spânzurat, iar la dreapta de Vârful Strungii.

Perspectivă asupra Albişoarei Turnurilor cu cele două fire ale sale care se întrepătrund în zona mediană.

La centru cele două vârfuri gemene.

Intrarea încă aflată sub semnul gheţurilor.

În multe zone urcarea se face la aderenţă, trebuie un pic de încredere şi încălţări care să ne susţină. Trebuia să-mi găsesc o strategie optimă. Ştiu că mai greu fac funicular pentru rucsac de unul singur. Îmi propun ca acolo unde terenul se pretează să încerc o căţărare exterioară în spraiţ, chiar dacă distanţa faţă de fundul săritorilor este aparent mult mai mare. Încerc să nu dau motive să mă blochez din cauza rucsacului şi să caţăr cât mai mult posibil cu el în spate.

Mostră de horn în care am preferat să ajung cu mâinile pe un perete şi picioarele pe altul, dar mi-am păstrat rucsacul la purtător.

Urmează horn şi iar horn, căţărătura este frumoasă. Un obstacol interesant îmi spune că este ce face în zonă, îl ocolesc pe dreapta. În link-ul postat mai sus observăm că în zonă era un copac destul de voinic. Câştig altitudine, deasupra am gemenele şi uşor dreapta firul Cantuniari. În spatele meu priveliştea mă umple de minunare.

Las că vin şi altă dată.

Peretele Văii Albe.

Săritori mai mici sau mai mari, dau de primul horn care mă convinge că trebuie să fac manevre de rucsac. Este un pic mâzgos şi un bolovan mă scoate puţin pe spate. Am vizionat alternativă pe pragul din stânga, pe peretele din dreapta, dar na. Un colţ ieşit uşor, aflat în zona umbrită în fotografia de mai jos, e numai bun să arunc rucsacul pe el. Mă arunc şi pe mine, ramonez mai sus şi apoi tractez rucsacul pe linie dreaptă. Îl arunc deasupra la bolovanul capac peste horn şi apoi ies şi eu.

Până la urmă abordarea directă dă roade.

Iute şi sigur ajung la obstacolul care pentru mine a fost piatra de încercare în această ieşire, să explic şi de ce. Mi-am promis, ca de obicei, să merg în primul rând ţinând cont de siguranţa paşilor pe care îi fac. Înălţimea este considerabilă, la ieşire nu e chiar loc de staţionat, mai trebuie urcat puţin o rampă înclinată. În jos este deja adunat mult drum, se vede firul Văii Albe hăt departe. Fisura din stânga pare fezabilă, dar are ceva capac, mă gândesc la manevre de rucsac. Pe dreapta par că sunt câteva praguri, hai să vedem. Cu rucsacul în spate mă exersez un pic la intrare, gaura aia de dedesubt nu prea ajută. Ajung la primul prag pe care stau rezonabil, mă urc mai sus cu picioarele, dar la mâini nu găsesc ceva satisfăcător. Dacă era mai căzută faţa de stâncă, parcă mai mergea. Mă cobor înapoi pe pragul comod. Cuget şi acţionez în consecinţă. Trag rucsacul la piept şi mă apuc de scos fierătanii. Mai întâi amplasez un piton, după vreo două locuri neprielnice găsesc un amplasament bun. Evident că trebuie să pipăi stânca, să fugăresc noroiul din zonă. În plus, pentru cine caută frumoasele floricele galbene, sezonul următor. Pun rucsacul în cui, scot hamul şi mă echipez. Precizez că am folosit un ham ultra light care îl îmbrac în orice poziţie, inclusiv din picioare, fără să mişc nimic. Agăţ de mine ciocan pioletul să nu îl pierd şi încep să caut prize. Pregătesc semicoarda din dotare, mă şi asigur la pitonul lamă deja amplasat şi reiau pasul. Mai uşurel fără rucsac şi mai lung la un braţ cu o lungime de piolet mă sar până pe un nou prag comod. Am câştigat ceva înălţime şi am din nou un pas care mă apasă uşor pe spate. Pe dreapta găsesc o fisură bunicică la mâini, dar picioarele au prize spre stânga. Mă gândesc la o traversare în fisura din stânga, dar parcă tot linia dreaptă dă mai bine. Cu o lamă nu merge, dar găsesc o poziţie bună la un piton în V. Intră zdravăn (o să mă conving de asta mai târziu la recuperare). Mă asigur din nou şi trec pasul. Mişcările nu sunt neapărat grele, dar înălţimea e mare. În poză nu se vede continuarea săritorii, dar mai sus fac o râmă între doi pereţi şi efectul de nucă înţepenită mă ajută să nu mă gândesc că sub picioare am pietre mişcătoare. De câte ori am ocazia, întind pioletul şi îl amplasez cât de bine pot. Mai urc ceva metri buni pe un teren mai aplecat. Am văzut sub mine marcajul de la jumătatea semicorzii. Zona pare potrivită să regrupez. Mult mai jos văd sub mine ceva cordeline, cumva pe placa dintre cele două fisuri ale săritorii. Nu are sens să cobor la ele, nu ştiu exact ce voi găsi acolo. Pun un anou după un bolovan încastrat, încerc să amplasez un hex, dar îmi dă cu virgulă. Mă apuc de căutat fisuri. Doi metri mai jos, pe stânga, amplasez o lamă şi apoi fac o echilibrare între cele două asigurări. Poate ar fi mers un unghi ceva mai mic, dar acesta îmi tensionează pe direcţii bune asigurările. Nu mai stau la taclale, încep rapelul. Pe drum mă muncesc puţin la pitonul în V, trec fulger pe lângă rucsac şi ajung din nou pe fundul văii. Recuperez carabiniera „care a zburat singură” la un moment dat şi am ocazia să urc a doua oră, integral săritoarea. Pun rucsacul pe umeri, scot pitonul din zonă şi hai la deal. Strâng şi echipamentul de sus, bag şi semicoarda la rucsac în speranţa că merge la liber mai sus. Aşa a şi fost.

Săritoarea „dau de lucru”.

Sub mine valea arată magnific.

Sub peretele de deasupra mea se intuia de ceva vreme Brâul Hornurilor. Pe acest brâu am mers destul de puţin.

În stânga albişoarei, cum urcăm, Jandarmul de strajă Brâului Hornurilor.

Pe partea cealaltă se vede fisura ce ascunde tunelul. Se intră pe sub pâlcul de jneapăn, pe deasupra brazilor mai înalţi şi se apucă către bradul din centru-stânga. Este important să urmăm această linie în urcare căci ea ne scoate pe o brâniţă la baza peretelui de stâncă. O urmăm cu atenţie, locul este foarte expus. Sub noi avem toată Albişoara Hornurilor. Un mic pas de atenţie urmat de o uşoară descăţărare ne scoate la elipsa verticală ce se vede în stânga imaginii. Am ajuns în tunel.

Către Tunelul Picăturii.

Ca o completare, într-o clepsidră naturală sunt ceva cordeline de care ne putem ajuta la pasul mai greu. Pe albişoară am memorat cel puţin două asigurări noi nouţe, dar care sunt utile doar după ce am urcat obstacolele respective. De asemenea vom întâlni mai multe amenajări cu cordeline la ţancuri sau bolovani încastraţi în fir, la jnepeni în partea inferioară.Dacă la jandarm am hidratat şi am dat cu un baton proteic, aici mă bucur de frumuseţile dinspre peretele Văii Seci. Am mai fost în zonă, şi nu o dată, dar peisajul este mereu fermecător. Salut (a se citi chiui) un grup aflat pe Brâna Portiţei, leg rucsacul de mine şi dau la verticală prin tunel. De fiecare dată acest pasaj este extraordinar de plăcut, acum trebuie doar să am grijă la rucsac. Ramonez până pe primul prag pe care se stă ultra comod. Un pic neîncăpător la picioare lungi, dar merge. Trag rucsacul pe linie dreaptă. Îl plasez deasupra capului într-o fisură unde se agaţă bine, de ajutor pioletul prins pe el. O placă oferă prize perfecte la mâna stângă şi urc până ajung cu picioarele la nivelul rucsacului. De aici iau rucsacul în spate şi ies frumos, prin mişcări de opoziţie. Admir peisajul, fac câteva poze şi cu atenţie maximă încep urcuşul pe porţiunea superioară a Crestei Picăturii.

Dau din colţ în colţ.

Aici nu mai sunt paşi grei, dar expunerea este foarte mare. Salut clepsidra din mers şi mă opresc la Cruce să savurez un pizza sandvici. Decid să mă retrag clasic, pe Jepii Mici, via Brâna Mare a Caraimanului. Într-un moment de intuiţie păstrez casca pe cap. Pe porţiunea abruptă de sub cabană, diverse proiectile trec în viteză maximă pe lângă mine. Îmi dau seama că traseul turistic devine periculos şi că lumea nu conştientizează deloc aceste riscuri.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru cum mi-a călăuzit paşii în această zi şi mă rog ca Silvia şi Mugurel să fie îmbrăţişaţi de lumină. Au fost colegii mei tăcuţi în această tură.

Joi, 21 iulie 2022 - 14:58 
Afisari: 671 


edy