Alb... (Muntii Hasmas)

  15-17 ianuarie 2012

Facusem planuri. Cercetasem harti, poze, jurnale, descrieri, carti, mersul trenurilor… Voiam sa incerc ceva nou, locuri pe unde nu mai mersesem. Cumparasem de mancare, adunasem lucrurile in mijlocul camerei, doar sa le aranjez in rucsac. Insa partenera de drum renunta chiar in ziua plecarii. Ma vad singura, cu planurile zadarnicite. Intru pe carpati.org si-l vad pe Ioan. Ahaaaa, el e omul meu zilele astea, nu poate refuza o asemenea propunere. In cateva ore e gata de drum. Sambata seara tarziu ne intalnim in tren. Ioan ma gaseste corectand lucrari. N-am dormit mai deloc, aveam chef de povesti. Atipim vreo ora si ceva, apoi ne inghesuim ca doi copii pofticiosi in cutia cu deja traditionalele paste cu branza si stafide. Pe la 3.30, trenul ne lasa in Izvoru Olt. Da’ ce frig au astia pe aici, ori om fi noi rebegiti de somn?…N-avea nici un rost sa inghetam degeaba in gara, mai bine hai, la drum, avem vreo 12 km pana la Balan, la intrarea in traseu. Dupa vreo 2-3 km, ne aduna de pe drum cineva cu masina.

E inca noapte si pornim agale pe traseul cu banda albastra. Nu-i nici o graba. Si nici n-as putea mai repede, nu stiu ce-i cu mine, adica stiu, am mers prea putin in ultima vreme si nu mai am antrenament… parca merg pe loc. Ioan spune ca nu prea a mers noaptea, eu sunt o fana a turelor de noapte, atunci cand e vreme faina si vizibilitate. Mi-e jena ca merg cam greu. In rest, e tare placut si o liniste perfecta. Prindem ceva altitudine si in vale vedem luminile asezarilor. Nu ne grabim niciunde, nu vrem sa dam trezirea la cabana la ore d-astea imposibile si nici sa tremuram in fata usii. E inca intuneric, cand ajungem la izvor. Umplem toate cele, e ultima sursa de apa ianinte de cabana.

Ne apropiem de cabana si vedem o lumina de frontala. E cam 6 dimineata. Cineva taie lemne. Pesemne cabanierul. Da de unde!... E Florin, organizatorul turei de pe carpati.org, preocupat de soarta termica a oamenilor lui. Intram in sala de mese. Un friiiiiiig de-ti crapa sufletul. Ma schimb repede, tremurand din toate incheieturile, nu mai contenesc adaugand sosete uscate cate pot si cate incap in bocanci, ca sa-mi apar de frig noile degetele de bebelus, renascute dupa degeraturile recente. Intre doua miscari de incalzire, infulec cate ceva, sperand sa-mi dea energie, sa rezist la oboseala si la frigul asta cumplit.

Apare lumea. Cate unul, cate una…Nu cunosc pe nimeni. Nici ei pe mine. Pe Ioan il stie toata lumea, deh…dar ce bine stau eu linistita in coltul meu…Cabanierul aprinde focul in soba din sala de mese si ma postez pe o buturuga chiar langa soba, cu picioarele aproape in foc. Nu-mi mai trebuie nimic. In sfarsit, ma incalzesc si incep sa articulez cate un cuvant, sa schitez cate un zambet amortit…dar nu prea-mi iese. 

Nu reusesc sa intru in acelasi film cu Ioan. Isi scoate fiecare de mancare in coltul lui de masa, nici nu vorbim, el intra in vorba cu lumea, eu raman cu ale mele, blocata parca de frig… Grupul merge pe varf, ei trebuie sa se grabeasca, astazi pleaca spre casa. Pe noi nu ne alearga nimeni…lenevim…Sincer, eu astept sa se faca un pic de liniste, era prea multa agitatie pentru cat de ursuza si amortita eram eu. Oamenii sunt draguti, problema sunt eu. Ne invita sa mergem cu ei, dar parca n-am chef inca sa plec. Abia am sosit si mi-e somn. Ma mobilizez si fac ceai, umplu termosul, ma gandesc ca o fi bun pe sus, cand va fi atat de frig, de va ingheta totul.

Vorbim cu cabanierul despre planul nostru pentru a doua zi. Nu varful asta de azi e ceea ce-mi doresc in primul rand. Acolo am mai fost. Din pacate, ne descurajeaza, spune ca n-avem cum sa facem intr-o zi ce vrem noi. E aiurea, eu va trebui sa fiu la serviciu, deci trebuia sa cobor maine pe la jumatea traseului ce ni-l propusesem , dar Ioan si-a luat sacul de dormit si tot ce-i trebuie sa mai ramana pe undeva. Imi zice direct: “ Nu cobori tu singura si te duci la tren si eu raman sus si dorm pe la vreo stana si imi vad de traseu? “ M-a cam necajit. Desigur ca asta urma sa fac. Stiu sa ma descurc singura pe un forestier pana in sat; il inteleg perfect, nici mie nu mi-ar pica bine sa nu-mi pot continua tura, insa as fi vrut sa spun eu ca poate ramane sus si cobor singura, nu sa-mi ceara el asta. Ii tin morala, ca-s femeie, ca nu am mai mers pe traseul acela, fara marcaj, niciodata, ca poate am probleme in urma degeraturilor si nu e bine sa raman singura, ca eu nu-s Ioan Stoenica sa ma descurc chiar oriunde si mai ales ca sunt partenera lui de tura si nu ma poate abandona. El imi argumenteaza ca stie ca voi fi ok, ma flateaza si-mi spune ca nu-s oricine…la naiba, nu asta voiam sa aud. Mi se cam taie de tura si de varf si de tot. Ciudat, nu-mi pica bine ce se intampla, desi stiu sigur, sigur, ca l-as fi rugat eu insami sa nu coboare din cauza mea si sa continue tura, daca mai are zile libere, iar eu, din pacate, nu:(.

Pana la urma, aplic metoda mea de a rezolva problemele ce par fara solutie: le las sa se rezolve cum or vrea ele. Ioan e un tip independent, obisnuit sa mearga singur, sa nu depinda de altii. Ma stie si pe mine cumva destul de in stare sa fiu singura pe munte. De parca ar fi intre noi o conventie ca fiecare e cu treaba lui. Nu-mi place foarte tare asta acum. Daca voiam sa merg singura, chiar as fi mers singura. Dar stiu ca Ioan nu e un om rau si ca sigur n-a vrut sa-mi faca rau sau sa ma abandoneze, ci doar a fost convins ca pentru mine nu-i nici o problema propunerea lui.

Multi dintre noi, astia cu muntele, suntem niste ciudati. Si devenim cumva salbatici, pe masura ce cautam mai mult linistea muntelui si armonia cu natura si cu frumusetea ei. Uitam oare de oameni? Ma uit la mine. Am uitat cum se mai fac unele lucruri, cum se mai simte ceva sau altceva, mi s-au atrofiat parca unele forme de a simti si mi s-au redus unele nevoi, in favoarea unei forme de implinire cu care unele momente sublime imi umplu viata de zi cu zi. Devin tot mai greu de inteles. Si de suportat :). O amica mi-a spus candva ca oamenii ar trebui sa fie pentru noi prioritari, pentru ca ei nu sunt vesnici, asa cum sunt muntii; un amic a venit candva cu un contraargument: da, dar degeaba sunt muntii vesnici, daca nu suntem noi vesnici, sa avem destul timp sa ne bucuram de ei. Pana la urma, eu cred ca lacomia sub nici o forma nu e buna, fie ca e vorba de oameni, fie ca e vorba de munti, oricat am vrea sa gustam si sa ne bucuram. Cel mai important e sa vina totul de la sine, pentru fiecare atat cat e sa fie atunci. Si mai ales sa nu uitam sa mai si respiram.

Ma adun. Si ma imbrac. Ma pregatesc de mers catre varf. Uit lucruri, ma intorc, nu le gasesc, am eu o vorba….”Sunt varza”. Nu mai stiu exact ce vreau sa fac maine. Dar ies in frig. Cu prima adiere rece peste obraji, am uitat de tot ce ma intristase. M-am regasit instantaneu. Mi-era dor de-o iarna adevarata, de vant, de zapada!

Pornim pe urmele deja facute de grupul dinainte.

 Poteca merge in jos prin spatele cabanei si ajunge intr-o mica sea, dupa cateva minute de mers; aici se deschide o poiana, de unde se incepe urcusul spre stanga, pe platoul inclinat, cautand sa tinem padurea in dreapta. Se urca pana aproape de marginea platoului, langa abrupt. Acolo se intuieste poteca pe curba de nivel prin padure, spre dreapta. 

Am mai fost pe varf, iarna, vara…dar acum e ceata si parca totul mi se pare nou, necunoscut. Constat pe pielea mea cum te poti pacali: mergi pe un traseu , chiar si iarna, pe vreme buna si vizibilitate, cu cineva care stie sigur traseul…si ai impresia ca stii si tu traseul; cand vremea nu mai tine cu tine, iti dai seama ca nimic din ce parea evident nu mai e acum atat de simplu. Dar nu-mi fac griji, e clar ca Florin stie unde merge si daca ei au cautat inaintea noastra traseul, nu pot decat sa le multumesc si sa le urmez pasii. Mai stie si Ioan cate ceva, eu ma relaxez si ma bucur de feeria alba. La intoarcere, o sa incerc sa recapitulez traseul, altadata sa am repere, cat de cat, dar acum vreau sa ma las in voia pasilor prin nameti. Marcajele sunt destul de rare si cam sterse, plus ca chiciura si zapada acopera tot, incat ori de cate ori banuim ca pe un trunchi se afla un marcaj, trebuie sa stergem cuvertura alba ce-l ascunde. Prin padure, poteca se ghiceste, insa prin poieni, nici gand. Ajungem din urma un grup de cativa baieti si mergem oarecum impreuna.

Inaintea noastra, grupul se grabeste cu urcarea catre varf, prin padure, pe marginea abruptului. E tare frumos, dar e clar ca au inotat din greu, in balaureala lor. Noi ne bucuram de balaureala lor. Mergem cu placere pe aici, caci nu noi suntem cei care spargem poteca. :) Ne gandim cat de greu trebuie sa fi fost pentru primul care s-a lupat aici, prin zapada si printre crengi. Dar ce frumos e! Simt ca mi-am recapatat energia. Si-mi vine sa urc, sa urc….De fapt, traseul tine curba de nivel pana ce se iese din padurea deasa, intr-o zona cu braduti rari. Abia aici se incepe urcusul catre varf, abatandu-ne de la marcaj. Ajungem in acest loc si pornim cu mare spor in sus, pe urmele gata facute. Pai d-aia suntem noi asa de viteji:). Aproape de varf, ii ajungem pe ceilalti. Florin se mira cand ma vede, eu ii multumesc.

Suntem sub piramida ce-o credeam pe varf. Vine toata lumea. Intre timp, ma duc prin nameti inainte, sa caut crucea de la marginea abruptului. Dupa ce inot de ma ia naiba, Florin imi spune ca nu e aceea directia corecta, dar mie imi pare singura directie in care se poate inainta. Ma intorc dezamagita. Mai caut. Pornim iar tot intr-acolo, ma duc si mai mult, mi se pare destul de rezonabil de mers, dar si de data asta sunt sfatuita sa renunt. Poze pe varf, pe ceea ce credeam noi ca e varful, ca oricum era ceata si nu stiam exact ce e in jur si unde suntem, apoi lumea coboara, iar Ioan si cu mine tot incercam sa gasim crucea, dar in zadar. Renuntam si de data asta si pornim agale la vale.

Plimbare. N-avem treaba la cabana. Invat traseul, ma uit in urma cand se mai ridica ceata. Aproape de cabana, inainte de saua de la baza urcusului, hotaram sa ne abatem pe la stana din zona, sa o inspectam un pic. Lumina tine cu noi, soarele la fel…semne bune pentru ziua de maine. Suntem insetati de culoare, de lumina, sorbim cu sete fiecare raza si fiecare colt de stanca pe care ceata il dezvaluie. Ma bucur de tot ce vad, de parca fusesem oarba pana acum.

In stana, o oglinda:). Ioan se vede, in sfarsit….Era carunt. Urcusul asta spre varf il albise. Sau eu ii scosesem peri albi. Parca era Catalin Crisan:).

Ajungem la cabana si socializam pe ultima suta de metri cu lumea ce se gatea de plecare. Noi, fericitii, ramaneam acolo, in linistea muntelui, singurii musafiri la cabana. Niste baieti de la Parc ne spulbera toate iluziile, explicandu-ne ca n-am ajuns pe varf, ca mai era inca o piramida, pe care scrie ce si cum….si abia acolo era varful. Dar ce mai conteaza? A fost fain si gata. Nu varful ma interesa, oricum privelistea ar fi fost aceeasi.

Gazdele, foarte primitoare si cumsecade, ne aranjeaza camera si ne fac foc doar pentru noi peste tot, in sala de mese, in camera unde vom dormi, ne invita sa luam lemne cate vrem si sa tinem foc toata noaptea, sa nu ne fie frig. E curat si placut la cabana, doar ca ar fi necesare niste paturi mai groase, iar sobele acelea de fier se racesc imediat ce nu mai faci foc in ele. Era bun un sac de dormit, dar eu nu-l am, am zis ca la cabana, fara lume multa, oi pune eu pe mine toate paturile din camera si o sa fie bine.

As sta cu labele pe soba in continuu. Pesemne degeraturile m-au lasat cu o sensibilitate. As baga catelusii aia draguti, bursucii, in sosete, cate unul la fiecare picior, ca tot stau ei gramada pe noi cand iesim prin curtea cabanei. Ne imaginam doi ciorapei d-aia ca pentru sarbatorile de iarna, suficient de largi, incat sa incapa in ei cate un dolofan si cate o laba degerata de-a mea.:)

Ne punem pe gatit cina: felul intai il fac eu, de partea a doua se ocupa Ioan. Bun, domnule. Ne retragem in camera si Ioan pune muzica: alarma lui de la telefon…o piesa superba cantata de Lhasa: "My name". In linistea serii tarzii, la lumina unei lumanari, cu zapada la geam si cu focul trosnind in soba, ascultam piesa pana la capat, muti, fiecare cu gandurile lui.

http://soundcloud.com/isemilla/lhasa-my-name 

Ma trezesc din reverie si incerc sa corectez lucrari:). Dupa vreo patru, adorm. Imi dau seama ca nu mai pot , sting frontala si ma culc. Cu intentia sa mai arunc un ochi si la foc, sa nu-l las sa se stinga. Ma trezesc abia pe la 3 noaptea, focul era deja istorie si eram intr-o noua era glaciara in camera, dar m-am acoperit cu tot ce-am gasit in jur si mi-a fost bine.

Buna dimineata! E luni. Sa tot incepi saptamana asa. Ca in urarile ce mi le adreseaza adesea cineva drag: o saptamana excelenta! :)

Cat zel pe mine! Fac ordine, strang, curat pe la soba…iau lucrarile corectate si le pun in lada cu lemne, nu mai am nevoie de ele. Asa credeam eu:). Pregatim de mancare, traditionalele mele paste pregatite la primus, cu imbunatatirile de rigoare, apoi un minunat orez cu lapte, marca inregistrata…iam iam…Termometrul de la cabana arata -14 grade pe la ora 8 si ceva. Brrr! Umplem iar termosul, de data asta cu ceai doar caldutz, butelia lui Ioan nu prea mai vrea si nu mai are rabdare sa o montam pe a mea. “Nu e nevoie, in cateva ore coboram”, sugereaza Ioan. “ La ce-ti trebuie atata apa?” Si-si pune o juma’ de sticla, doar asa, sa fie acolo. Eu ma stiu Setila si fac ceva provizii, dar modeste. Tragem de timp, nu e graba, e suficient pentru cat avem de mers azi. Se cam gandea si Ioan sa coboare. Nu mai vorbisem nimic despre ce face fiecare, dar asa imi parea.

Pornim spre varful Ecem (Fratele) sau Piatra Ascutita. Urma continuarea pe creasta sudica pana la Poiana Tarcau, de unde incepe culmea Nascalat (sau Noscolat, sau cum s-o fi numind, ca in fiecare carte am gasit alta denumire…). Din Poiana Tarcau urma sa gasim drumul forestier ce duce undeva intre Balan si Izvoru Olt, la tren si spre casa. Cel putin pentru mine, asta era planul. A doua zi aveam examen cu studentii, of…

Intre timp, vremea devenise perfecta, fara vant, cer senin, albastrul acela de-l stim doar noi, cei ce mergem iarna pe munte….

Si o zapada ca-n povesti. M-as arunca in nameti, m-as cufunda in pulverul usor, dar parca mi-e mila sa stric mantia perfecta sub care doarme totul. Balaurim un pic dupa marcaj, e destul de nou, nu e ca cel spre Hasmasul Mare, de ieri, insa zapada acopera pana si trunchiurile cu marcajul pe ele.

Intr-un final, intelegem ca poteca inainteaza direct prin poiana cu brazi, spre stana, si de acolo apuca la dreapta in sus, dupa cum indica niste sageti.

 Urcusul e tare frumos, nu e gheata, ci zapada pufoasa, prin care inaintam destul de bine, desi e uneori mai sus de genunchi.

Urmand marcajul vizibil, ajungem in culme. Iar eu ajung in culmea bucuriei de a fi pe munte, pe o asa vreme, cu asa privelisti, cu asa zapada, cu un cer atat de albastru …Incep sa tip de incantare si sa strig ca eu nu vreau acasa. Am strigat de cateva ori ca nu vreau acasa, pana ce am ajuns sa strig ca chiar nu ma duc acasa.

Gasesc repede solutii: am la mine punctajele studentilor, o sa sun la o colega, o sa i le dictez, o rog sa mearga ea in locul meu, iar eu o sa mai raman aici. Si unde o sa dormim? Eu n-am sacul de dormit, n-am izopren, n-am pufoaica pe care ma bazez mereu cand dorm iarna intr-un loc neincalzit. Dar am , totusi, haine bune, izolante, destule. Si–l am pe Ioan, cu sacul lui de dormit:). Si stiu ca sunt rezistenta si ca imi doresc atat de mult sa mai stau pe munte si sa continui traseul asta pe care l-am planuit atat de acasa, incat o stana buna, cu un foc bun, or sa-mi ajunga. Sau poate ajungem la varf si gasim noul refugiu despre care ne-a vorbit cabanierul, bine izolat, dar in care nu se face foc. Om vedea. Stiu ca-l incurc si pe Ioan si ca va trebui sa tremure si el alaturi de mine, impartind cu mine sacul lui de dormit, dar nu ma mir ca ma intelege …si-mi ofera sprijinul lui, ca sa pot ramane si eu cu el pe munte inca o noapte. Pacatul de a gandi ca m-ar putea abandona la coborare, continuandu-si traseul, a fost acum inlocuit cu gestul generos de a imparti cu mine echipamentul lui, cu riscul de a suferi el insusi de frig. Dar amandoi stim ca vom face fata. Suntem siguri. Dar stai, mai vedem cum o fi vremea si ce-om simti cand ajungem la Poiana Tarcau, unde trebuie sa iau decizia finala.

Iesind complet din padure, marcajul ne scoate intr-o poiana imediat sub varf si continua pe la marginea padurii, ocolind varful.

Noi urcam prin poiana si mergem pe varful Ecem. Superb loc!

Stanca pare de frisca. Brazii par siluete de oameni peste care cine stie ce vrajitoare si-a revarsat puterile si i-a intepenit sub mantia de zapada. Poze!

Peisajul taie respiratia.

Chiar poze de grup! ;)

Traseul continua paralel cu linia abruptului si intra in padure. Poteca e vizibila, pentru ca se contureaza sub forma unei vagi terase. Regasim si marcajul si-l urmam pana in poiana urmatoare.

O stana frumos asezata in sea ne ispiteste inauntru. Brusc ninge si e ceata. Pare sfarsitul.

Credeam ca aici e Poiana Tarcau. Pana coboram in poiana, e deja soare din nou. Cautam drumul, dar e clar ca in abruptul asta nu e nici un drum. Cercetam harta si observam ca trebuie sa mai depasim un varf, varful Tarcau. Popas la stana, gustare, poze, plaja…:)

Trecem de urcusul urmator, pastrand directia paralela cu linia abruptului, si ajungem cu adevarat in poiana amintita. Multe case, salase, garduri…

Se vede si drumul. Drumul meu? Ma hotarasc: telefoane, sa ma asigur ca are cine sa ma inlocuiasca, rezolv problema si da, raman pe munte! :)

Pana unde mergem? Tot timpul trebuie sa avem in vedere faptul ca eu am nevoie de un adapost solid. N-am sac si am niste degete ce tocmai au scapat intregi dintr-o degeratura adevarata. Asa ca in drumul nostru hotaram sa exploram un pic salasele din poiana. Unele vechi, darapanate, unele noi, dar incuiate, unele rezonabile, in care poti sta in caz de urgenta… dar noi vrem sa mai mergem. Ne-om intoarce aici doar daca chiar n-om gasi altceva mai incolo. Ne fixam de departe repere pentru continuarea drumului. Marcajul dispare, nu ne dam seama pe unde o fi mergand, dar noi urmam linia cea mai fireasca si fara efort prea mare care ne conduce catre varfurile din fata. Teoretic, de aici parasim Hasmasul si intram in Nascalat, culmea de nord a Ciucului. Se lasa ceata iar, ninge iar….e clar ca trebuie sa avem in vedere o eventuala retragere in zona asta, in cazul in care nu reusim o continuare cu bine. 

Strabatem poiana intinsa si valurita, trecem printre garduri si salase si urcam pe un fel de drum, pe culmea ce pare a continua treaba crestei sudice a Hasmasului. Cu ochii pe hartile printate de pe net, cu busola, cu inspiratia lui Ioan, ne sfatuim, ne gandim, vremea se tot schimba, ba e soare, ba e nor si ceata si ninge…Cate ore de lumina mai sunt? Sper sa gasim adapost. Dupa ce facem dreapta pentru a urca efeciv in culme, ne trezim intr-o sea; o mare mare poiana in fata, cu un stalp de lemn ce pare a avea rol de orientare. Dincolo de ea, un varf destul de impunator, abrupt pe fata sa din stanga, cum il priveam, dar parca mai prietenos pe dreapta.

 Ochim si vreo doua casute pentru adapost, dar ne continuam drumul. Abordam traversarea varfului pe fata din dreapta, cum il priveam noi, iar la intrarea in padure chiar dam de poteca cinstita si marcaj vechi, dar coerent. Suntem bucurosi ca am nimerit iar pe traseul marcat. Traversarea e abrupta, sunt zone unde nu mai e padure si ma tem un pic sa nu plece zapada. Trecem cu grija, pe rand, desi nu e chiar atat de multa zapada, incat sa fie un pericol cert. Dar paza buna….

Admiram apusul, aburi aurii si rosiatici se revarsa in vale, peste culmile domoale, peste paduri si peste poienile inzapezite. Stane la tot pasul, asa ca n-ar fi o problema gasirea unui adapost, doar ca n-am vrea sa coboram atat.

Acum ne e clar unde suntem: tocmai traversam zona unuia dintre varfurile Nascalat. Se pare ca toata succesiunea asta de varfuri poarta, in ansamblu, numele asta. Apoi poteca urca , dupa cum o intuim noi, in culme, intre doua astfel de varfuri. E ceata iar, vizibilitatea e slaba, dar chiar cand ajungem in linia crestei vedem vag prin ceata o stana, dar si o casuta solida, izolata, fara garduri si anexe, pe o culme secundara, sub varful mare ce-l aveam in fata . E clar ca asta este adevaratul varf Nascalat, iar casuta este noul refugiu. Ne hotaram sa coboram la el, bucurosi ca avem un adapost solid, cel mai solid posibil. Varful ramane pentru maine, e ceata si a inceput un vant tare, n-are nici un rost sa urcam pe asa vreme si pe vizibilitate aproape zero.

Intram. Foarte fain, mai putin usa, o usa subtire, de lemn, ca a unei camere din casa, care se va deforma dupa prima iarna, cu o clanta exact ca in casa, care sigur se va rupe atunci cand cineva va fi nevoit sa forteze deschiderea sau inchiderea usii. In rest, izolare perfecta, totul nou, lemn frumos, curat… Parca e caldut inauntru, asa ca tinem usa bine inchisa, nu irosim nimic. Astupam pana si gaura cheii, mare, ce-i drept….:))

Datele problemei? Doi nebuni, un singur sac de dormit, un singur izopren, doua butelii cam secate si care nu prea mai faceau flacara (daca stiam unde voi sta, sigur luam una noua), doua folii de supravietuire, haine destul de groase, o jumatate de rucsac de ciorapi buni (ai mei, stiindu-mi sensibilitatea datorata degeraturilor recente), un termos cu ceai caldut, la care nu ne induram sa umblam inca, un litru de apa lichida care tocmai dadea sa inghete si un litru de apa inghetata, din care Ioan storcea cuburile sa le topeasca, cate ceva dulce prin rucsac, ceva mancare ramasa, rece sau inghetata, plicuri de ceai, vitamine si lapte praf, pe care le-am fi transformat cu bucurie in lichide binefacatoare daca buteliile ne permiteau sa facem apa destula si sa o fierbem, doua telefoane in stare de functionare, punctajele studentilor mei si un teanc de lucrari partiale de corectat ; minus multe multe grade afara, ceata, vant, un desert de zapada in jurul nostru, de nici dupa un pai nu aveai cum sa te adapostesti daca voiai sa rezolvi vreo problema d-aia rusionasa,… multa multa voie buna, incredere in noi, bucuria de a fi aici, curaj,…si si cel putin 12 ore de rezistat aici, in casuta asta de la marginea lumii.

E cam ora 5 seara, nu mai stiu exact…Planul? Ideea e sa rezistam cat mai mult fara sa ne punem la dormit. Atata timp cat ne miscam si ne facem de lucru, imbracati bine, nu ne va fi frig. Casuta e mica si de la noi chiar se va incalzi un pic atmosfera, la cat de bine izolata este. Sunt incantata ca nu mi-e rece deloc , nici macar la picioare, am ramas cu aceleasi haine si aceleasi sosete si mi-e foarte bine. Am inca multe de pus pe mine in rucsac si ma bucur daca pot sta cat mai mult fara sa fac apel la ele. Daca as avea nevoie de ele acum, ce voi face cand voi incerca sa dorm? Si mai topim gheata, mai bem cate ceva caldut….mai facem glume cu si despre noi… Folosim fiecare strop de caldura din putinul pe care il da butelia, cladim cani peste cani si peste oale si peste linguri si capace, sa se incalzeasca tot de la tot, mai adaugam si mainile noastre pe langa….

Cand nu aprindem focul, Ioan tine buteliile la pieptul sau, sub vesta de puf. Si mergem, mergem intr-una prin refugiu. E un culoar mic pe langa priciuri, in forma de L, cu laturile de 2m si 3m, cam asa, si ne intalnim la coltz:), socializam, apoi fiecare face pe drumul sau pasul care mai incape:). Si tot asa, defilam unul pe langa altul, cu gura pana la urechi…, facem gimnastica, fiecare da din maini si din picioare cum poate, dar ne distram:). Ne gandim ce-am putea face noi macar vreo 5-6 ore, pana ne-o lua somnul.

Ne vine idea unui adapost, sa restrangem cumva o zona in care sa ne izolam, sa ne incalzim, asa cum se intampla in cort. Asa ca folosim o folie de supravietuire si ce mai gasim, sa formam o camaruta micuta unde sa incapem pe prici doar noi doi. A iesit chiar frumos.

Dupa terminarea adapostului, ma apuc de dictat punctaje la telefon :). Colega mea noteaza cu sarg. Pe site-urile de socializare, Ioan comunica de zor cu amici de-ai nostri de acasa, de la caldura, le face relatari de la fata locului…si lumea ne face galerie:). Dupa un timp, ne echipam fiecare cu tot ce are (mi-e jena sa va spun ca am pus pe mine tot ce aveam de schimb, dar absolut tot, pana la cel mai mic detaliu vestimentar, mai putin vreo 3 perechi de sosete care chiar nu mai incapeau in picioare, considerand ca trebuie sa mai circule si ceva sange prin degetele mele. Ioan s-a intins pe izopren, eu pe cei doi rucsaci, am pus sub mine pana si husa de la oala de gatit, tot ce era textil era util, iar ca perna mi-am pus punga cu partialele studentilor:). Cand dormi pe un prici tare de lemn, doar pe o parte, ca sa ai loc sub acelasi sac de dormit cu inca cineva, chiar ai nevoie de perna, daca vrei sa mai ai umarul a doua zi.

Dar inainte de somn, am infulecat fericiti continutul unei conserve si inca un ceai cald, am pus ceva lichide calde si in termos, totul pregatit acolo, in camaruta. Apoi ne-am gasit, in cateva incercari, asezarea optima, astfel incat sa ne incalzim cat mai bine. Pana la urma, am ales sa ne acoperim cu sacul ca si patura, am dormit pe-o parte, sa incapem amandoi sub el, ne-am cam batut pe el spre dimineata, iar pe deasupra ne-am infasurat intr-una din foliile de supravietuire. Vorba lui Ioan, sarmalute in foi de supravietuire, cam neplacute, ca sunt prea reci. 

Am reusit sa si dormim, am visat ciorapeii de puf pe care mi-i doresc de un an, dar spre dimineata incepusem sa-mi doresc sa vina mai repede lumina peste noi, ca prea nu mai incapeam sub sac si prea rece era priciul sub mine; se deranjasera toate ce le asezasem eu seara si acum atingeam pe alocuri lemnul rece.

Nu-mi amintesc vreodata sa fi dormit pe munte, in vreun refugiu, sau cort, sau in vreo stana, strangand asa de tare pe cineva in brate, nici macar pe prietenul meu, oricare ar fi fost acela, la vremea respectiva :) Am tot facut glume, cum ne iubim noi ca doi nebuni:). Nebuni, da, eram….dar atat. Iubirea era doar din interes. N-am mai strans de multa vreme pe cineva asa de tare in brate….de multa vreme n-am mai avut asa interes:) . Ioan marturiseste intr-un comentariu la o fotografie ca el se gandea la altcineva. O fi vreun pacat ca eu nu ma gandeam la nimeni?

Ba da, ma gandeam la un prieten, doar prieten, de la care stiu ca o sa-mi primesc o mustruluiala cum numai el stie, elegant, cu zambetul pe buze, dar ferm, pentru cat de mult risc, pentru cat de inconstienta sunt, pentru cat de mult rau imi fac si pentru cat de putin am invatat din patania recenta, cu degeraturile… O sa ma certe fiecare, pe buna dreptate. M-am certat si eu pe mine, dar am simtit ca nu se va intampla nimic rau, ca o sa trec cu bine peste asta si ca in tren, la caldura, in drumul spre casa, o sa ma bucur ca n-am ratat ocazia unor momente sublime pe munte, petrecute cu pretul noptii asteia nebune.

Buna dimineata din nou! Ce mult te-am asteptat, lumina! Mi-e asa de friiig, mi-e foarte frig la picioare. Ioan se ridica si-mi lasa sacul numai mie: “hai, incalzeste-te bine in sac, sa-ti revii”. Intre timp, iese si-mi prezinta starea vremii: ceata, un vag soare chinuit, vant… Il vad atat de zgribulit, cand se intoarce, incat ies din sac si-i las lui locul la caldura. Sper sa se ridice ceata. Am vrea sa continuam culmea, mai avem putin, apoi coboram in sat, pe Valea Intunecoasa. Am vrea si pe varf. Dar pe vremea asta n-are rost. Asa ca asteptam. Intre timp, ca sa ma dezghet, ma apuc de topit zapada, de pregatit un lapte cald, un ceai, o apa pur si simplu, desfac mancarea ce-am tinut-o cu noi la caldura sa nu inghete de tot (vorba vine, numai caldura nu era…). Cand am tinut in mana cana fierbinte de lapte cald, am simtit ca viata e frumoasa:). Tot trebaluind, m-am incalzit si mi-era bine. Ioan, in sac, parca e un copil…tot imi vine sa-l ingrijesc :). Are bocancii inghetati si-mi dau seama ca in cazul asta, tura noastra ia sfarsit si coborarea pe un fir de vale direct in satele de jos devine singura solutie, mai ales ca era foarte foarte frig si vremea nu dadea semne sa se indrepte. Nu vreau sa pateasca ce-am patit eu in Crai.

Inchidem casuta si plecam la vale. Sunt vreo doua fire de vale, adanci si cu versantii abrupti. Pe harta vedem ca nu e mult de coborat si vom da intr-un drum, pana la urma. Alegem versantul cel mai prietenos si coboram cate putin. E abrupt. Nu prea sunt linistita, muntii atia nu-s domoli deloc. Aveam sa vad din microbuzul spre Miercurea Ciuc ca chiar jos, spre sate, spre strada, au pante foarte abrupte, aproape verticale. Ma temeam de ce urmeaza, vreun abrupt pronuntat prin padure, eventual stancos, sau cu gheata sub zapada…Deocamdata, coborarea era rezonabila si speram , totusi, sa se mentina asa. In rest, frumusete, natura la ea acasa, salbaticie, cred ca nici picior de om nu calcase vreodata prin taramurile acelea.

Dar ce vad? Stai asa, asta nu e nicicum Catalin Crisan…Dupa cum coboara rapa asta pana in fundul vaii, fericit si sprinten, parca ar fi Ioan Stoenica.:) Sunt momente din trasee in care ma bazez pe mine. Acum e un moment in care ma bazez pe el, pe flerul lui cand e vorba de iesit cu fata curata din salbaticie, pe te miri unde, si de gasit civilizatia.

Curand dam de un drum forestier, apoi chiar de oameni. Drumul asta face ocoluri , traverseaza culmi domoale, merge prin vai, m-am pierdut complet, harta nu mai e de nici un folos, habar n-am ce si pe unde, e o intindere uniforma de culmi, vai, salase, paduri, poieni…

Daca as fi singura, as scoate busola si harta, sa stiu directia catre care trebuie sa ma indrept, pentru ca doar asa m-as mai putea orienta. Vaile nu-s nicidecum ca pe harta. Si mai e un principiu care m-ar ajuta: drumul asta nu poate duce decat jos, in sat, asa ca l-as urma constiincioasa. 

Ajungem intre case locuite, unele tare dragute. Salutam un om si-l intrebam in ce sat suntem si unde e gara cea mai apropiata. Suntem in Valea Rece si trebuie sa ajungem in Lunca de Jos. Toate bune, am iesit nesperat de bine.

De aici, microbuz, trenuri….drum linistit si ragaz pentru asezat gandurile in ordine, pentru un bilant acolo, fiecare pentru sine, si pentru un pui de somn cu un zambet de satisfactie in coltul buzelor….

N-am apucat sa-i multumesc lui Ioan. Unii oameni sunt asa de complicati, dar asa de frumosi, daca ii iei asa cum sunt. De la idea cu nuante egoiste de a continua singur traseul, lasandu-ma sa gasesc singura coborarea spre casa, de la stilul acela individualist si cu tabieturi, fiecare cu ce-i al lui, a trecut la a imparti cu mine caldura sacului sau de dormit, tremurand el insusi de frig, riscandu-si el insusi sanatatea, ca sa ma pot bucura si eu de inca o zi minunata si inca o noapte pe munte. Asa-s oamenii adevarati…imperfecti si surprinzatori.

Epilog: azi m-am ocupat de centralizarea punctajelor si notelor studentilor mei si constat ca lipsesc notele unora. Stiu sigur ca le-am corectat lucrarile. Cele corectate seara la cabana au ramas in lada de lemne si am uitat ca nu le-am trecut in tabel:) Am dat un telefon la cabana, doamna s-a amuzat un pic de isprava mea, dar lucrarile mele au fost mistuite deja de flacari. Oi scoate eu camasa pe undeva, vad eu cum fac…noi sa fim sanatosi…si ture faine sa avem…ca deh, asa-s oamenii adevarati….mai fac si gafe:))...

PS

Aproape toate pozele din acest jurnal sunt facute de Ioan, tocmai de aceea hop-top apar si eu prin ele:)). Ii multumesc pentru ca mi-a permis sa le includ in jurnalul meu. Am facut si eu, dar pe langa ale lui n-au ce cauta aici :). Albumul lui se afla aici:

https://picasaweb.google.com/Sunt.ioan/HasmasulMarePrinNameti?authuser=0&feat=directlink 

Vineri, 20 ianuarie 2012 - 07:54 
Afisari: 7,183 


lauramatei
(admin)