Acoperisul Germaniei - Vf. Zugspitze (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

Vara trecută în luna de miere care ne-a purtat 5 săptămâni prin Europa, una dintre opriri a fost în Germania, în ideea de a urca pe Vf. Zugspitze, cel mai înalt vârf de la ei, pe ruta cea mai interesantă, adică pe faţa nordică. Traseul implică via ferrata şi traversarea unui mic gheţar, aşadar echipamentele obligatorii sunt colţari, cască, ham, şi kit de via ferrata.

Am urcat în 2 zile, în prima parcurgând doar un traseu de 2 ore jumătate până la Cabana Hollentalanger, unde am înnoptat.

Punctul de plecare pe traseu este Hammersbach, lângă Garmisch Parkenstein, foarte aproape de graniţa cu Austria. În Hammersbach există o parcare (probabil) specială pentru cei ce urcă pe vârf, pentru că îţi poţi lăsa maşina acolo peste noapte (sau şi mai multe zile dacă vrei) la un preţ destul de bun. Am băgat la parcometru vreo 4 euro pentru 24 de ore. Bine, nu vă imaginaţi că de banii ăştia e şi păzită, dar nu mi-aş face prea multe griji în privinţa furturilor. Suntem în Germania totuşi.

Cu ceva emoţii din partea mea, ne-am echipat pentru ce avea să urmeze şi am făcut poza de la bază :)

Mă uitasem pe vreme cu o seară înainte şi ziua de vârf era singura fereastră de vreme excelentă, aşa că aveam super noroc. Am pornit la drum, cu tot cu rucsacurile destul de grele în spate, în care colţarii cântăreau mult prea mult..

Traseul până la cabana Hollentalanger este format cam din trei porţiuni. Prima este de urcare prin pădure, a doua este canionul Hollental (klamm), şi a treia este o ultimă porţiune de potecă destul de lină.

Canionul este o minunăţie, nici nu e de mirare că trebuie să plăteşti ca să îl parcurgi (4 euro/persoană). Apă albastră de gheţar, tunele, scări, poduri, duşuri din loc în loc... o nebunie!

A fost ca o gură de aer proaspăt! Mi-a dat tare multă energie pozitivă. A fost o surpriză extraordinară, şi deşi este foarte lung canionul, la finalul lui mi-a părut tare rău că s-a terminat. Însă adevărata surpriză a zilei abia de acum încolo avea să vină.

Mergeam paşnici pe potecă, mai aveam cam 15 de minute până la cabană, şi deodată ce să vezi... În faţa noastră, de la o distanţă destul de mică, se uită curioasă la noi o capră neagră. Şi nu numai că nu se sperie, dar înaintează direct spre noi, pe potecă.

La un moment dat se opreşte, şi începe să mănânce iarbă. Din când în când se întrerupe şi se mai uită la noi. Noi eram înlemniţi, nu ne mişcam nici un milimetru. Părea ireal, nu credeam că se poate întâmpla aşa ceva.

La cabană am primit o ciorbă de gulaş caldă, extraodinar de bună, însă fiindcă am întârziat după ora 19, din cauza unei neînţelegeri la telefon (se auzea prost) am primit pe lângă asta doar un platou cu gustări reci. A fost de ajuns, însă am fi preferat ceva cald. Am fost un pic confuzi din cauza neînţelegerii legate de meniul pe care trebuia să îl primim pentru demipensiune, şi nu am mai comandat altceva. A fost ok pana la urmă dar celor care vor să meargă le recomand să ajungă acolo înainte de ora 19.

Dimineaţă când m-am trezit m-am gândit că afară trebuie să fie vreo -15 grade, atâta de frig îmi era. Lumea începuse deja să se foiască prin cameră când mi-a sunat mie telefonul. Aici micul dejun se dă la ora 6.

După aproximativ o oră de la cabană a început prima porţiune de via ferrata. Am ajuns destul de repede la scara pe care o văzusem în multe poze, aproape verticală.

Apoi a urmat încă o porţiune pe care o savurasem din imagini, o traversare foarte.. interesantă :)

După via ferrata, a urmat un lung drum până la începutul gheţarului. Cu ceva emoţie, mi-am pus pentru prima oară colţarii în picioare.

Mersul pe gheţar a fost foarte similar cu a merge pe zăpadă. De fapt, chiar vorbisem cu o tipă seara precedentă la cabană, şi îmi spusese că nu îşi luase colţari, ci doar nişte chestii antiderapante de pus pe colţari. Adevărul e că şi eu citisem că nu e cine ştie ce gheţarul ăsta, şi că în mod normal e o potecă făcută deja în zăpadă pe care merge toată lumea, crevasele sunt la o oarecare distanţă, şi că uneori nu e musai să ai colţari. Însă e recomandat. Şi pentru mine, dacă e recomandat, mai bine îi car decât să risc.

De pe gheţar priveliştile ce rămâneau în spatele nostru erau deja formidabile. Mă opream de multe ori, fie de oboseală, fie ca să mai trag cu ochiul în urmă. Deja eram răsplătiţi peste măsură pentru efort.

La finele gheţarului este un spaţiu foaaarte mic în care vreo 3-4 oameni se pot opri să îşi dea jos colţarii şi să se urce pe stâncă.

Peste tot unde am citit despre traseul pe faţa nordică spre Zugspitze (cel pe care ne aflăm noi) spune că trebuie mare grijă la trecerea de pe gheţar pe faţa stâncoasă, pentru că aici au loc mereu accidente şi e cea mai delicată porţiune a traseului.

Din cauză că anual gheţarul scade în volum, acesta se retrage de pe stâncă, şi la contact se formează un spaţiu în care poţi să cazi binemersi.

Din motivul ăsta, vechea trecere nici nu mai poate fi abordată, pentru că nu ai efectiv cum să sari de pe gheţar pe scara metalică ce era utilizată în trecut.

Aşadar s-a făcut o nouă trecere, un pic mai sus, însă aici nu e o scară, ci doar un cablu, şi e destul de dificilă porţiunea de aici şi până te intersectezi cu traseul vechi. Ne-am asigurat ca lumea, pe fiecare lungime de cablu, şi am fost extrem de atenţi, căci nu vroiam să ne întoarcem acasă mai repede decât era cazul.

După, lucrurile au fost ceva mai uşoare, şi ne mai asiguram doar din când în când, când era vreo porţiune mai expusă.

Ultima porţiune a fost destul de lungă. Faptul că vedeam stâlpul auriu de pe vârf de ceva vreme nu ne ajuta. Iar acum, când eram atât de aproape, mintea parcă ne juca feste. Când am ieşit de pe gheţar am estimat că mai facem o oră până pe vârf, dar de fapt am făcut două. A fost cam demoralizant.

Însă şi când am ajuns.... nu pot să vă explic sentimentul! A fost cel mai mare mix de sentimente pe care l-am simţit vreodată pe munte.

Eram în acelaşi timp:

extaziată că am ajuns

sleită de puteri de la căldură şi efort

şocată să văd cât de mulţi oameni erau acolo şi ce mic e spaţiul

extaziată că am ajuns (ah, stai, am mai zis asta o dată :)))

Dar aşa era. După primul pas făcut pe vârf, când am simţit că-mi dau lacrimile atât de emoţie, cât şi de bucurie amestecată cu sentimentul „O Doamne, că greu a mai fost”, am uitat de absolut tot. Nu mă mai durea spatele, nu îmi mai era cald, nu nimic. Eram doar foarte fericită.

Pe vârf am stat cred că maxim 5 minute. Ca să înţelegeţi mai bine: Zugspitze este un vârf pentru toată lumea. Germanii au făcut 2 telecabine care ajung pe cel mai înalt vârf al lor, deci oricine poate ajunge aici. Atât doar că de unde te lasă telecabina şi până pe vârf ai de parcurs o porţiune reală de via ferrata.

Nu e ceva foarte complicat, e foarte scurtă, însă de la tot frecuşul care are loc acolo, prizele sunt foarte lustruite. Aşadar atunci când pui mai ales piciorul undeva, trebuie să fii foarte atent, că poţi aluneca foarte uşor. De aceea eu am concluzionat destul de repede că acolo e mult mai periculos decât tot traseul pe care venisem noi :)

Ideea e că ştiam asta. Ştiam că urci liniştit pe traseu atâtea ore în pace, nu te stresează nimeni, totul e minunat, nu vezi niciodată telecabina de pe traseu, dar pe urmă când ajungi pe vârf ai un şoc la cât de aglomerat e şi cât de multă lume mişună pe acolo.

Pentru că nu e doar staţie de telecabină acolo, e o nebunie completă, o structură construită pe vreo 3 sau chiar 4 etaje, cu restaurante, terase, muzeu, etc, etc, de te ia de cap, nu alta.

Astfel că am coborât destul de repede, cu telecabina, pentru că era destul de târziu ca să mai putem coborî tot astăzi pe picioare şi pentru că eram destul de obosiţi. Cam asta a fost urcarea pe Zugspitze, un vârf impresionant cu un traseu spectaculos pe faţa nordică, pe care îl recomand tuturor munţomanilor! :)

Duminică, 22 septembrie 2013 - 22:51 
Afisari: 9,600 


alexandra.p