Acele Morarului – 21 iunie 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile şi faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezator de propriile capacităţi tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanenţă vigilent şi să acţioneze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoţională să nu aibă de suferit.

Prognoza meteo deosebită şi o conjunctură foarte favorabilă au făcut ca să putem ieşi pe Acele Morarului. Să explic puţin. Pe mine mă tot bătea un gând, mai ales că în urmă cu opt zile, după ce am traversat Acul Mare, vremea a fost potrivnică. Dacă atunci am fost un personaj solitar, acum vremea bună a venit la pachet cu Dorin care tocmai participase la o provocare pe creasta „Alpilor Transilvaniei”, cum mai sunt numiţi munţii Rodnei. Pentru o ieşire „în ace” a reuşit să-şi facă rost de o zi liberă, aşadar am pornit dis de dimineaţă de la Căminul Alpin cu mare poftă de umblat. Poate se întreabă lumea: de ce Dorin? Mă mai întreb şi eu. La început am zis să pun o ieşire aici, eram într-o perioadă în care îmi doream să fac o faptă bună şi am zis să fie o tură. El a muşcat momeala, a mai ieşit ici colo. Acum mă gândesc că e om mare şi trebuie să iasă în lume, deci ar fi prins bine o ieşire pe Ace. Aşa că i-am făcut invitaţia în privat. A dus el destule până acum şi nu s-a plâns. A înfipt colţarii deşi am scris că mergem „să căutăm o brână” pe nu ştiu unde, a urcat în fugă după mine fără să întrebe dacă şi mai respirăm, a întrebat el cum să recupereze un piton, puse cap la cap este un coechipier de nădejde. Poate va veni vremea în care să dea mai departe din experienţa acumulată, sper că a rămas cu cât mai multe repere din zonele pe care le-am umblat împreună.

Fiind o zi lucrătoare nu ne aşteptam la companie, plus că, gândeam noi, cine se trezeşte cu noaptea în cap să ia codrii cu asalt. Pădurea e verde, plină de viaţă. Noi urcăm în viteză şi transpirăm direct proporţional. Poteca atât de mult umblată ne recunoaşte paşii şi se lasă uşor cucerită. Din triunghiul roşu dăm în banda galbenă. În punctul în care marcajul trebuie părăsit, facem o mică haltă. Până aici Dorin s-a abţinut cât de cât de la pozat, dar poveştile au curs gârlă de ambele părţi. Punem căştile pe cap şi identificăm uşor poteca Brânei Mari. Scurtăm sus direct în creastă, ieşim la nivelul Brâului de mijloc. Aici surpriză, în faţă se văd două echipe de câte trei oameni fiecare, legaţi deja în coardă. Prima întrebare: când au pornit şi de unde? Nu avem timp să ne dăm răspunsuri, îi spun la Dorin că trebuie să dăm şpan, să nu facem ambuteiaje pe traseu. Vom vedea noi că Universul avea alte planuri.

Îi prind din urmă, ne salutăm, dăm la deal, după trei ore şi câteva minute suntem în urcare pe Acul Mare.

Dorin în urcare pe Acul Mare, pe fundal Creasta Ascuţită

Echipăm şi suntem tare bucuroşi. Vântul destul de intens, care fusese anunţat prin mijloacele online, ne face mare bucurie să ocolească zona acelor. Nu spun că la ieşire din brână bătea de zor, acolo ne-a făcut doar bine.

Luăm cu asalt primul obstacol, Acul Mare

Discutăm puţin ce şi cum, ne verificăm reciproc nodurile, stabilim chiotele de comunicare şi începem traseul. Acalmia de sus ne-a permis să parcurgem integral acul în picioare, să ne bucurăm de peisaj şi să surprindem în cadru toate feţele, văile, crestele şi minunăţiile locului. Pe cât de mare e concentrarea la partea tehnică, pe atât de mare şi minunarea în faţa stâncăriilor. Porţiunea decurge iute, asigurăm, regrupăm şi tot aşa. Asigurările par rezonabile. Nu poţi încurca traseul, căci locul e îngust, dar pe când te unge mai tare la suflet, se termină.

Pe creasta Acului Mare

Am folosit prima şi a treia staţie de rapel. Primul rapel puţin peste 30m, al doilea circa 15m. Are o mică surplombă în partea de jos, cam 2m în care e mai greu să atingi stânca cu picioarele. Suntem atât de prinşi de traseu încât uităm de restul lumii. Nu există decât coarda şi stânca, pas cu pas uităm de civilizaţie. Noroc cu telefoanele de serviciu ale lui Dorin.

Dorin în primul rapel

Până se reîntregeşte echipa în şaua Acului Mare, mă duc aţă la vopseaua roşie cu „Năluca” şi identific pitonul de la bază. Ne legăm şi o iau uşor stânga în urcare. Mai o iarbă, mai o faţă de stâncă, ajung la următoarea asigurare. Linia de urmat este oarecum intuitivă.

În urcare pe Degetul Roşu

Ajungem pe pragul unde se stă foarte comod, regrupăm la o ureche. Puţin mai încolo este o regrupare din două pitoane vechi cu inel la care legăm rucsacii. Mă uit la Dorin şi pare cam relaxat, nu ştiu la ce îi stă capul.

Regrupare intermediară pe Degetul Roşu

A doua şi ultima lungime în urcare pe Deget oferă un teren foarte bun de escaladă. Nu e dificil tehnic, prize sunt suficiente, trebuie acordată atenţie doar bolovanilor mişcăreţi. Pe vârf sap după caietul ascuns sub bolovani, cutia metalică nu mai are capac, dar încă ţine apa. Priviri, poze, două rânduri scrise. Acum când caut o poză potrivită în care am încercat să mă strâmb şi eu (a se citi „să zâmbesc”) cu soarele în ochi, sesizez că facem o echipă asortată. Casca mea, tricoul lui, casca lui, tricoul meu. Anourile de pe gât numai aşa, să părem munţomani.

Pe Degetul Roşu

Locul este numai bun să mă uit la ce urmează şi să fac o strategie.

În prim plan centru dreapta Degetul Prelungit, un ţanc mic şi ascuţit ne leagă de Acul Crucii, în spate Acul de Sus

Coborâm, luăm rucsacii, rapelăm din nou, mai identific o regrupare din două pitoane mai vechi cu inel.

Dorin pe prag, sub hornul prin care se urcă pe vârf

Aici trebuie să fac o paranteză. Cum noi mai mult ne-am bucurat de energia locului, celelalte echipe prezente în traseu ne-au ajuns din urmă. Unii mai sus, alţii mai jos, toţi avem grijă să nu ne dăm bolovani în cap. Eu rapelez, cineva urcă, ne intersectăm şi îl recunosc pe „alpinistul cu ochii albi” cum mai este numit. Facem cunoştinţă în carne şi oase, dăm mâna, Alex şi edy. Nu spun mai mult, bucurie, respect, admiraţie. Mulţumesc în gând pentru doza de dragoste de munte care există în fiinţele noastre. Revenim fiecare la treburile noastre. Fug şi agăţ rucsacul în pitonul de la baza Acului Crucii. Mă arunc pe Degetul Prelungit, adică îmi găsesc ceva prize rezonabile şi mă salt sus ajutat de ceva prag. M-am uitat un pic până să prind mişcarea, adică piatra care părea că nu se va rupe în mână. Ies sus, vine şi Dorin pe principiul „de jos mă pricepeam să dau indicaţii, să vedem acum”. Îmi pare că găseşte pietre mai şubrede ca mine, dar stăm şi noi pe acest deget mai rar umblat. Cordelinele de după bolovanul de rapel sunt bătrâne rău, dublez cu un anou şi las toate kg să testeze cordelinele în rapelul care mă scoate jos. Dorin zice că ţine, ia anoul şi vine jos.

Atac Acul Crucii pe linia matematică. Încep cu un pas mai mare, vertical, poate uşor pe spate, dar am prize foarte bune la mâini. O mică muchie şi ies la ţănculeţul mai sus amintit. Petrec un anou de 120cm în jurul lui şi îl ocolesc folosind aderenţa semighetelor. În stânga mea este firul ce urcă lateral şi este asigurat cu pitoane, îl văd pe cel de sus. Pe acolo vine cap-ul uneia dintre cele două echipe. De aici facem un mixt, avem grijă la depăşiri, pietre căzătoare, asigurări şi frecări de coardă, totul curge lin. Este poate porţiunea cea mai tehnică din tot traseul. Nu este dificilă, dar este necesară o doză de atenţie suplimentară. A nu se înţelege că până aici nu ar fi necesară.

Cucerind Acul Crucii

Stabilisem că pe vârf luăm masa, dar… poveste. Ne aglomerăm, dar este loc pentru toată lumea. Noi facem o amenajare la staţia veche de rapel, egalizăm două inele mai apropiate. Între timp lumea dă rapel, dăm şi noi la un moment dat. Locul este mai strâmt pe acest Ac, cred că şi memoria s-a strecurat greu. Rapelul aici este pe un teren mai răvăşit şi trebuie uşor dirijat, ca şi în alte părţi, dar nu este dificil de realizat.

Acul Crucii

Jos în şa ne revenim, luăm poziţie şi scoatem artileria. Hidratez şi mănânc cu poftă. Nu ştiu dacă foamea se ia, dar în dreapta mea este Alex, în stânga Dorin şi un coleg de-al lui Alex. Fiecare scoate câte ceva din rucsac şi ne servim unii pe alţii. Eu am o regulă beton, mai dau la alţii, dar nici nu iau nimic. Să nu mă învăţ rău, adică să mă bazez pe resurse externe. Dar dăruind şi dobândim şi mare e bucuria din suflet. Povestim şi schimbăm impresii. Mi-a plăcut armonia care era în cele două echipe. Acţionau ca un mecanism bine uns şi sunt tare împăcat când văd legătura internă dintre oameni atunci când ies împreună pe munte, şi nu numai.De aici ei o iau înainte, aşteptăm să treacă toţi de regruparea de sus, să fie drumul lin şi bolovanii departe. Noi ne facem siesta şi urcăm apoi brâna laterală cu atenţie. Am numărat vreo trei pitoane înainte de regruparea care este dublă. Pentru a ajunge pe Acul de Sus, facem o dreapta pe un teren uşor. Este ora 13 şi jumătate, aşadar am petrecut cam patru ore „la înălţime”.

De pe Acul de Sus către celelalte patru Ace

Coştila şi Bucşoiu sunt în nori. Vedem echipele cum încep coborârea din creastă, noi parcă simţim altceva. Nu am des ocazia să şed şi să cuget profund la misterele vieţii, dar acum a sosit unul dintre acele momente speciale în care abundenţa de nectar din inimă dă pe dinafară şi nimic nu poate opri acest izvor. Punem o haină pe noi, ne lungim la sol, ne delectăm cu un baton proteic şi poveştile curg gârlă. Dorin a mai primit mesaje de la Ruxandra care îl ţine la curent cu informaţii meteo atât de preţioase. Aşa observ că eu nu prea am semnal, dar el prinde ceva biţi. Sesizează că Ruxandra a pus jurnal şi îl rog să-mi citească. Sunt lungit în iarba grasă, ceva flori miros tare bine şi îmi bucur sufletul cu rândurile care îmi curg în urechi. Cuget puţin şi mă gândesc că multă dragoste zace sub vorbele scrise.

Răbdarea ne este răsplătită din plin cu nişte frumuseţi de vis. Cerul se deschide din nou şi soarele ne mângâie cu braţele sale primitoare. Acum când mă uit la poze recunosc că le fac de multe ori ca să văd timpii. Dorine, te informez că ai şezut şi cugetat două ore şi jumătate, poate îmbunătăţim timpul acesta cumva, chiar dacă nu ştiu exact ce ar însemna asta.

Nu prea ne dăm duşi, dar na, găsesc o explicaţie să mai stăm pe sus: vreau să merg până în şaua aia să văd ce se vede după. Ne luăm amândoi, dăm cu privirea la ieşirea Văii Adânci, apoi mergem să vedem Căldarea Morarului în toată plenitudinea.

La vale nu-i mult de zis, pantă mare şi foarte mare. Nimerim binişor, şi un pic de „vezi tu cum e acolo” că „eu văd aici”, ceva rapeluri şi suntem în brâna mare. După semnele găsite au fost şi alţii pe acolo, deci e de bine. În Cerb hidratare, un sandvici bun, dezechipare şi cu voie bună la vale. Doar un mistreţ ne-a surprins cu prezenţa la Căminul Alpin, fără să ne acorde, însă, nici cea mai mică atenţie.

Echipament folosit: 2 semicorzi de 30m, carabiniere cu filet, bucle, anouri, ham, cască, cordelină pentru amenajări, piolet.

Participanţi: Dorin şi subsemnatul

PS. sper să vină Dorin cu un comentariu legat de partea sufletească, eu am încercat să punctez etapele tehnice :)

Miercuri, 22 iunie 2022 - 17:42 
Afisari: 515 


edy