"Zapezile de pe Kalimanijaro" (Muntii Calimani)

     Cu trecerea timpului, am inceput sa apreciez placerile simple ale vietii...o cafea buna, un vin rece langa un foc, o discutie agreabila, o carte buna, o muzica sofisticata (mai!), prieteni cu care sa imparti unele dintre toate acestea (eu personal am ezitari profunde la a imparti trabucul…si-mi pierd si cheful, dar cei mai multi dintre prieteni stiu asta si ma „incearca” doar pentru deliciul necazului). Cu greu pot fi adunate toate placerile la un loc. Dar fiindca toate acestea trebuiau sa poarte un nume, ele s-au denumit „tura de iarna HPM in Calimani”.

 

Orasul parasit

     HPM-ul are un obicei, acela de a aduna „manifestanti”, intr-o tura de iarna! Asa a fost si anul asta, de tot dichisul ocupandu-se conu’ Aurica, mare si de talent organizator de ceremonii! Asa ca in drum spre Vatra Dornei ne-a asteptat autocarul spre Gura Haitii, de acolo ne-a preluat „initiativa locala” si uite asa, cu mic, cu mare, am ajuns la iesirea din exploatare, urcand voiosi spre Nicovala! Zapada era cat casa …dar si rachetele noastre restabileau echilibrul! In drum spre cabana, la un moment dat vad ca Alinei i s-a desprins legatura de la o racheta. Intre timp, s-au mai adunat cunoscatori si fac pe Alina sa-si dea jos rachetele ca sa repare legatura. Instant, aceasta s-a afundat in zapada pana la brau, de parca cineva facuse o vraja!

 

 

     Acest lucru m-a facut sa-mi mai pierd din dezinvoltura cu care evoluam pe rachete, socotind ca cine stie ce adancime de piscina pandeste sub picioarele mele! Dar gandul acesta mi-a abandonat repede atentia, caci in jur incepea sa se impuna frumusetea sobra a peisajului… Langa cabana meteo ne astepta cabana „Roza Vanturilor”, un nume mai potrivit de pierdut averea la poker decat de poposit pentru o aventura poetica spre varful Pietrosul Calimanilor. Dar noi nu suntem de aia care sa greseasca gandind arhetipal…asa ca am in intrat in cabana in toata pacea!

 

 

    Dupa impartirea pe camere, dupa ce ne-am organizat si gospodarit, am luat parte la festinul de seara, caci toti eram bucurosi de revedere si ca suntem acolo! Ne-am bucurat de feluritele licori care erau pe acolo, si am avut si surpriza placuta sa descopar ca nu sunt singurul „consumator” de Rammstein;). Treaba s-a prelungit pana tarziu in noapte, fripturile , cafelele si glumele s-au desfasurat in toata voia, s-a povestit cu mult sarg, s-au impartasit unele idei si au avut loc dezbateri! Eu cu domnul Costel, de exemplu, am avut o interesanta dezbatere legat de Toparceanu, domnul Costel avand un ascendent moral asupra situatiei, caci avea la el o carte de versuri de-ale lui Topardceanu. Am ametit de invidia argumentului! Aveam si eu una cu Minulescu , pitita prin rucsac dar m-am rusinat s-o scot la dezbatere, mai ales ca Minulescu nici nu e pe gustul meu, probabil de-asta si-mi da atat de furca cu cititul o biata carticica!

 

 

 

    Din cand in cand mai ieseam in noapte sa ma umplu cu ceremonia muntelui, caci afara, in noapte, in ceata si ger , brazii din vale cantau psalmi ce ajungeau pana la noi ca o adiere sfanta! Imi place momentul…liniste deplina afara, veselie prieteneasca inauntru. Amandoua imi fac extrem de bine. Doar cand ma partrunde serios frigul intru in cabana, stiind ca peste catava vreme voi iesi din nou afara sa ascult sfintenia muntelui!

 

 

 

    A doua zi, de dimineata, o dezordine ordonata cu stiinta …Toti ne miscam brownian, insa paradoxal pentru un ochi neavizat, totul decurgea dupa grafic. Dupa ce unii au ramas la cabana, cei mai multi am luat-o spre varful Pietros.

 

 

Drumul era lung, aproximativ opt ore dus - intors, insa rasplata silintei au fost peisajele. Ajungem iarasi la Nicovala, ocolind Pietricelu prin stanga. Valea era adanca si oferea o perspectiva a peisajului pe masura.

 

 

 

In timp ce coboram, zapada starnita de pasii pe rachete se raspandea in jur ca un ceata cu diamante, creand irizatii, dusa de vantul ce adia in vale, facand din asta un spectacol minunat!

     Revelatia momentului a fost Alina, sotia lui Bazil, care urca si cobora c-o viteza, mai ceva ca cea a cursului valutar pe Wall Street! Asa ca mica siretenie a prietenului nostru, aceea de a-si pune sotia in forta argumentului ca e greu, dificil si nu e nici o placere, socotind ca asta o va indeparta de dorinta turelor pe munte ,a dat extrem de gres, caci lui Alina ii placea! Pe cale ma uitam cu interes, la cat de fara chef or fi Tonka, prietenul lui, Radu, si Ionutz care s-au socotit sa nu-si ia rachetele…Si mai sparsesera si ieri zapada, in drum spre Roza Vanturilor. Insa nu se citea nici un chin pe fata lor! .Am socotit ca se pricep sa ascunda neplacerea, caci fara rachete, in zapada pana la brau, mai urcasem si eu si entuziasmul imi murea de la pas la pas!

 

    In saua Negoiului Unguresc ne-am regrupat, asteptandu-ne unii pe altii, caci se intarzaia la facut poze, la baut ceai. Hotaram sa urcam , in continuare, cu rachete pana chiar la baza varfului si abia acolo sa ne punem coltarii. 

 

 

Pietrosul Calimanilor

 

        

     Ajungem si acolo si eu cu Claudiu ne punem urgent coltarii, ne luam rachetele cu noi, mai ales eu, cand aflu ca de la Negoi la Pietros mai e cale de 1,3- 2 ore! In sfarsit, pe Negoiul Unguresc am si eu parte de placerea ce o da incercarea abruptului, caci pana atunci parca mersesem prin somn!

 

 

Pe varf se vad unii dintre noi (poza facuta de Tudor tocmai de la Roza Vanturilor)

 

     Ajunsi pe Negoiu, unii asteptand pe varf de ceva vreme, din cauza frigului patrunzator, hotaram s-o luam spre varf care cum suntem, urmand sa ne regrupam cu totii pe Pietros pentru un ceai, ciocolata si poza de grup. Pe platou s-a nimerit sa merg singur in drum spre varf. Mai toti taceam, oricum! Prietenii erau in fata si-n spatele meu, insa distanta nu socotea util temeiul unei conversatii. M-am uitat in stanga si dreapta pana mi s-a umplut sufletul cu tot ce se vedea acolo!

    Pe varf, tot asteptandu-ne unii pe altii, am inceput sa mai scapam de greutatea ceaiului si de grija ciocolatelor. In sfarsit, suntem toti , se scoate steagul HPM si Ionutz imortalizeaza momentul, apoi si Petrica, apoi si Ram…Ca sa fie, sa se stie…ca intr-o iarna de februarie, niste suflete , am fost si noi inauntrul Clipei!

 

 

 

    La intoarcere, am salutat Negoiul cu nesat! Pe panta abrupta il aud pe Aurica ce-mi zice ca ma roaga Claudiu sa-l astept, sa coboram impreuna. Urc inapoi spre Caludiu, crezand ca e obosit sau in vreun necaz. Ma linisteste cu intrebarea daca n-am niste ceai.De fapt, cred ca avea chef de vorba! Tot el ma dezleaga ca mai bine sa bem mai jos, unde ne-am pus coltarii, asa ca o luam usor la vale, unul prin preajma celuilalt, uitandu-ne tot hamesiti la peisajul mirific din jurul nostru!

 

 

 

 

    Pe saua vaii, dau sa trec mai jos si ma intalnesc pe cale cu Ionut…

 _ ce faci, ma? Nu stai si tu cu prietenii? Si- asa ne vedem odata pe an!

    Eu rusinat de dreptatea lui, ma opresc si tac.

 _ hai, daca te grabesti, mai bine poti sa pleci! Dau sa plec, mecanic… _ stai dracu’ aici!. A fost o incercare!

    Cred ca am ras pana a ajuns langa noi Claudiu!Imediat am scos ceaiului si l-am impartit inde trei! Asa ca pana la cabana am mers impreuna povestind de tot felul. Prin preajma Varfului Pietricelu am ajuns-o din urma si pe Cristina si am impartit si ceaiul ei cu totii ! Dupa ce am trecut de coasta Pietricelului, Ionutz isi dezleaga sufletul de teama unei avalanse…Privim si noi panta prin care tocmai taiasem zapada. Intr-adevar…zapada aia nu se tinea in nimic, iar panta era destul de accentuata.Din urma ne ajunge Florin, pazitorul cu statie a safe-ului turei! Nu stia el ce lenesi cu chef de vorba eram noi, de ramasesem asa de in urma! Am mai facut un inventar cu ce aveam fiecare prin buzunare, Cristina sau Claudiu, nu mai stiu care, gaseste nu-stiu ce de rontait si impartim toti ca pe anafura!Mai incolo „recuperam” si pe domn’Costel care da slava momentului, promitandu-ne un pahar de bere la cabana, lucru care ne-a inviorat subit din lenea vorbei ce ne cuprinsese!

 

 

 

    La cabana, intre timp, Tudor facuse niste „artistice” si un tunel de zapada (sau adapost), spre a dovedi trainicia faptei, celor ramasi acolo. Pe plite ne astepta un vin fiert si tuica fiarta! In aer se auzea o muzica diafana un pic trista, insa absolut perfecta pentru moment. Am aflat ca era folclor norvegian, momentul inspirational made by Bogdan Lucaciu (mereu ii voi multumi pentru acel moment). Am acostat si noi momentul inspirationalcu multa sunca afumata, cu multa ceapa tavalita prin sare, eficientizata cu niste vin rosu, un cabernet sec din beciurile prefecturii lui Aurica si s-a facut cinste si din berea lui nea Costel, carata de om, fix pentru acest moment! Seara s-au impartit caciulite promotionale, diplome de „fezabilitate”, s-a cantat imnul HPM, s-au facut poze si s-a dat liber la veselie, aflandu-si armonia, in acelasi context, piese de piese!

 

 

    A doua zi ne-am trezit de dimineata sa imbarcam pentru plecare.Deja se simtea in aer mireasma tristetii…Se sfarsea o tura in care cred ca a fost una dintre cele mai faine ture facute vreodata, o tura in care m-am simtit din nou adolescent!

 

 

 

Mi-am adus aminte de anii in care am sperat sa ajung la acest stadiu al vietii pe munte. In grupul nostru, e fain ca au loc toti cei care iubesc muntele si vor sa faca asta alaturi de prieteni. Am coborat la exploatare, Aurica- maestrul de ceremonii, a dat consemnul, a venit dupa noi camionul si am ajuns la nea Traian, in Gura Haitii, unde am cinstit

fiecare cate o bere la botu’calului, onorand incheierea turei!

 

Au fost… Zapezile de pe Calimani….oratio mentis!

 

Text: Gabi

Poze: colectivu'HPM

Luni, 19 martie 2012 - 14:06 
Afisari: 3,358 


zentai