Începuturile – Piatra Craiului, 27-29 iulie 2012 (Muntii Piatra Craiului)

Ciugulesc prin amintiri. Ajung mai rar la primele mele ture pe munte dar uneori ajung și acolo. De data asta am oprit chiar la prima, se întâmpla în vara lui 2012. 

Eram bun amic cu două gemene care terminaseră același liceu ca mine – Cristina și Mădă. Prietenul lui Mădă era Mihai, coleg de clasă cu ele. Mădă m-a chemat să mă alătur grupului lor într-o drumeție pe munte. Nu mai fusesem pe munte. 

De fapt, o singură dată, la început de iulie, 2000, am fost cu ai mei la Bușteni pentru opt nopți. Într-una din zile am urcat cu telecabina la Babele, de acolo am mers până la cruce. Nu am ajuns la cruce pentru că mi-era teamă de înălțime și am declinat categoric dorința alor mei de a merge pe Brâna mare a Caraimanului. Nu știam pe atunci ce înseamnă Brâna mare a Caraimanului și cred că nici ai mei nu știau, dar voiau să o ia pe poteca aia dinspre prăpastie iar eu am zis că nu și așa a rămas. Așa că ne-am dus până pe Vârful Caraiman, de acolo am revenit la Babele unde am mâncat o ciorbă și de la Babele am mers per pedes la Vârful cu Dor, de unde am coborât cu telecabina în Sinaia. Mi-aduc aminte destule și din acea ieșire, de pildă am fost super impresionat de o vâlcea în care zăpada stăruia bine-mersi, deși, cum spusei, era iulie. Îmi mai aduc aminte că, la întoarcerea de pe Caraiman, bătea vântul zdravăn, deși era foarte cald și maică-mea mi-a dat să-mi pun o eșarfă pe cap, lucru de care m-am rușinat teribil când ne-am petrecut cu ceva tabără de copii. 

Revenim la vara lui 2012. Nu știam eu cu ce se mănâncă mersul pe munte, dar îmi aminteam din tura cu ai mei de mai devreme, că taică-meu zicea că a coborât o dată pe Jepii Mici și nu i-a mai trebuit a doua oară. Îmi rămăsese în cap acest traseu, însă când i l-am propus spre parcurgere unui amic, coleg de clasă în liceu care mergea pe munte încă de pe atunci, m-a expediat instantaneu cu fraza asta: „pleacă, bă, Anica, de-aici, ești nebun, tu habar n-ai ce înseamnă să mergi pe munte și vrei să te duci pe Jepii Mici...”. Am fost tare șucărit de reacția lui însă mult mai târziu am realizat că era una corectă, din multe puncte de vedere.

Scuzați-mi divagațiile, chestia e că pe măsură ce scriu îmi tot ies din cotloane tot mai multe nehalite. Așadar, sunt invitat în Piatra Craiului. Îi spun Cristinei (sau Mădălinei) că echipament nu prea am, dar ceva-ceva oi găsi. Aveam un rucsac de camuflaj, cumpărat la Pitești din bazar, parcă în momentul în care am plecat la facultate, nici nu mai știu (asta ar fi venit prin 2007). În orice caz, părea ceva ce ar fi bun de munte. Deși nu știam, avea prindere cu catarame în dreptul bazinului. Aveam și ghete de munte (AVIC, parcă), luate dintr-un Deichmann cu 150 lei pentru o tură în Norvegia. Am greșit iar când am zis că asta în Piatra Craiului fu prima, căci și în Norvegia urcasem de două ori: o dată pe Kjeragbolt, în toamna lui 2011, în blugi tăiați în genunchi și adidași Lacoste, a doua oară pe Romsdalseggen din Andalsness, în mai 2012, de data aceasta în ghetele de care tocmai pomeneam și în bermude. Altceva... Totuși, cumva această tură în Piatra Craiului o consider prima mea tură adevărată, kilometrul zero în ce avea să urmeze.

Așadar, aveam rucsac, aveam ghete. Pentru această inițiere m-am dus (la Craimont, parcă, unde era legendarul Claudiu Crăciun) și mi-am cumpărat sac de dormit Trimm Impact (210 RON, confort 9 grade, 1 kg), un izopren și o frontală Petzl Tikkina (65 RON). Țin minte prețurile și acum, că în total m-a dus la un pic peste 300. Deși eram angajat de doi ani, era totuși o sumă la vremea aia. Restul echipamentului a fost fie la comun, fie ce mai aveam prin casă. Un pantalon de trenning, niște ochelari de soare penali, mult prea mari pentru fața mea, tricouri de bumbac, o geacă de oraș care se comportă foarte bine la ploaie (abia ani mai târziu aveam să aflu acest aspect), pijamale; am dormit într-un Husky cu încă trei, nu mai știu sigur care. Ne-au însoțit alte patru persoane – Andreea (pe care eu o strigam Marin, nu pentru că avea vreo legătură cu zâna surprizelor, ci pentru că așa o chema), încă un Mihai (văr cu celălalt), un băiat pe care îl chema Duca și i se spunea Dukie și încă unul al cărui nume nu mi-l amintesc sigur. ăapte. 

Cu mâncarea nu mi-am bătut capul. Fetele m-au avertizat că o să trebuiască să car mâncare, eu neavând, de altfel, cine știe ce bagaj. Mi-au îndesat ceva fructe și legume însă zău că nu am simțit mare greutate în spate. Că m-or fi menajat pe ascuns sau că așa s-a nimerit și n-au calculat bine încărcătura repartizată mie, cert este că m-am simțit lejer cu ce-am avut în spate. Chiar n-aveam nicio grijă nici de vreme, nici de traseu, nici de grup. Eram pur și simplu deschis și plin de curiozitate la o treabă pe care nu știam cum s-o apuc, dar căreia nu îi găseam, deopotrivă, niciun cusur. N-aș spune că eram inconștient ci mai degrabă că, la 23 de ani, simțirea se strecoară mai ușor în încăperile interioare decât rațiunea. 

Fotograful trebuie că era tare mândrul de acest obiectiv fish-eye

În Poiana Zănoaga ne-am oprit să stăm pe iarbă și aici mi-am scos cu mâinile goale o căpușă de pe abdomen (timp de cel puțin două săptămâni am rămas cu o roșeață în zonă, dar la vremea aceea nu știam altceva decât gândirea băbească de a da jos orice gâză de pe tine). 

Începuse să picure foarte mărunt și se pare că aveam la mine o folie colorată. Ajungem la cabana Curmătura, era după-amiază târziu, undeva după ora 17:00. Aici ne-am pozat cu pisica și câinele (să fi fost Cookie?) și am băut o bere. Din motive necunoscute mie (retrospectiv suspectez că aveau legătură cu taxa de campare), nu am pus corturile lângă cabană. 

Mai sus de Curmătura ne-am oprit în dreptul unei grote unde încă mai picura mărunt.

Parcă băieții voiau să urcăm pe Piatra Mică, este o certitudine faptul că am ieșit în ăaua Crăpăturii și am urcat câteva zeci de metri, după care am pus cortul și am făcut și focul. Da, știu, parc național, protecție, alea-alea, dar cred că niciunul dintre noi nu își închipuia câtuși de puțin treburile astea pe atunci; plus că vatra exista deja, la fel și locurile de cort împrejmuite cu bolovani.

ăaua Crăpăturii

Spre Piatra Mică

La cină am mâncat cârnați, mezeluri, fructe, roșii, fructe roșii :)) naiba mai știe, cu ocazia asta am văzut și eu mai bine ce am cărat în rucsac. Îmi aduc aminte și acum de pijamalele mele albastre (care au văzut destule ture la viața lor). Îmi mai aduc aminte că, privind spre stâncăriile Pietrei Mici, îmi tot sărea în ochi un jneapăn care, văzut din fața cortului, îmi semăna a mecla lu’ unchi-meu.  

La cort a fost frumos. Am stat în jurul focului și am băut vișinată. În pijamalele mele albastre eram din alt film dar nu conta, acțiunea era aceeași. Am dormit patru inși într-un cort de patru persoane (și în următoarea tură, din Vrancei, tot așa am dormit în prima noapte, drept urmare primul cort cumpărat cu încă trei amici pentru o tură în Leaota a fost tot unul de patru persoane). 

A doua zi ne-am trezit pentru a urca, în sfârșit, în creastă. Băieții ziceau că pe Turnu. Nu aveam nici cel mai mic habar despre ce mă aștepta, însă nu avea cum să fie altfel decât frumos și bine. La nici 10 min de la plecare începe grohotișul, iar stâncile impunătoare își arată colții. Neavând cu ce să compar, am conchis că așa o fi la munte și am dat înainte ca un soldat care execută. Am urcat fără niciun fel de emoție negativă, cu un entuziasm tâmp și crescând, uimit fiind și de faptul că mi se părea că totul vine la fix, că e exact cum trebuie să fie și nimic nu poate fi altfel decât bine. ăi întocmai așa a fost. 

Pozele dezvăluie mai multe detalii: aveam niște mănuși de sală pe care le-am testat pe cablurile urcării spre Turnu, într-un buzunar lateral al rusacului exista harta (Editura Bel-Alpin, că Munții Noștri nu se născuseră încă) și tot de pe atunci am început să merg în pantaloni lungi, dar suflecați în dreptul genunchilor, un trend pe care și în ziua de azi îl mai păstrez când port pantaloni lungi și mă încălzesc de la urcat. 

Ajungem pe Vârful Turnu în vreo oră și douăzeci de minute de la plecare. Adică super bine, având în vedere că aveam în spate echipament de campat (mă rog, mai mult ceilalți). Ne pozăm, ne dăm bine cu cremă de soare, poate mult prea bine... Se decide să continuăm spre Vârful Ascuțit. Continuăm. Pentru mine putea la fel de bine să se decidă să traversăm spre Făgăraș sau spre Elbrus, că totuna era. 

N-aveam idee nici câtă cremă era suficientă, iar de SPF nu se punea problema (cel mult STF)

Poză cu Andreea Marin

Ajungem pe următorul vârf – Padina Popii. Aici parcă am făcut o pauză mai mult decât generoasă. Apoi am continuat spre Vârful Ascuțit. Mihai ar fi vrut să facem măcar un Țimbal (creasta arăta tot mai promițător în acea direcție), dar orele înaintate și-au spus cuvântul. Am zis că ne-am mișcat foarte bine pe urcare, însă în tura aceea chiar s-a socializat din belșug, astfel că și opririle au fost pe măsură. Era undeva la ora 5 când s-a luat decizia să nu mai continuăm pe creastă și să coborâm spre Diana. 

Coborârea s-a făcut pe Brâna Caprelor. Pe aici am luat-o ușor înaintea grupului, iar sentimentul descoperirii traseului s-a înfiripat în mine cu adevărat pentru întâia oară. La fel ca la urcare, n-au fost mai deloc emoții, cu o singură excepție – mă aninasem la un moment dat pe o stânculiță, de unde am văzut că poteca era pe dedesubt, și astfel a trebuit să descațăr vreo 3-4 m, însă „pericol” ar fi un cuvânt mare în contextul acela. Izvorul de la Găvan părea secat, dovada fiind pânzele de păianjen care intersectau spațiul de deasupra micuței cuve în care s-ar fi strâns apa. 

Tot pe coborârea asta ne-am intersectat cu un tip oleacă mai corpolent, care era însoțit de o fată. În permanență cât am stat pe lângă el, tipul dădea mormane de grohotiș la vale cu piciorul, lucru care chiar și la neștiința de atunci mi s-a părut de-a dreptul imbecil.  

Turnurile Dianei

MUNTE, TATĂ !!!

Grohotișul solicită grupul nostru ceva mai mult. Băieții echipați cu sandale au picioarele negre de la pământul cărbuniu, dar mai important este că sosim la refugiu pe lumină. Aici suntem singuri, deși era sâmbătă seara. Băieții vor să doarmă înăuntru însă eu m-am obișnuit deja cu cortul și insist să îl montăm. Am dormit tot în cort, deși n-am mai fost tot patru de data asta (parcă băieții au dormit toți în refugiu, dar pe mine carapacea hemisferică de metal nu m-a inspirat). 

A doua zi am coborât prin pădure spre Colțul Chiliilor. 

Ai mei erau în zonă, așa că după câteva indicații telefonice vin să mă culeagă pe drumul ce leagă Zărneștiul de Plaiul Foii, drum care, după cum sigur vă amintiți, mai avea vreo 5-6 ani de așteptat ca să primească asfalt. Am luat-o înainte cu Dukie după ce ne-am luat la revedere de la grup, astfel că am ajuns acasă la Pitești cu transport premium, încheind astfel o primă experiență montană pozitivă. 

Le mulțumesc gemenelor că au avut încredere în mine și m-au luat în acea frumoasă tură. Totuși, nu vreau să las cuiva impresia că așa ar trebui să se întâmple, în general. Mai târziu gemenele au dus un alt prieten, tot novice, pe Padina ăindileriei, iar omul a suferit acolo un atac de panică. Vorbind cu el despre pățanie îmi povestea că îi venea efectiv să se arunce din cauza tensiunii de a sta aninat pe un grohotiș instabil. În general foarte multe accidente se petrec din cauză că oameni nepregătiți fizic (și psihic) ajung pe trasee care îi depășesc. La mine a fost o excepție fericită, iar odată cu turele care au urmat am început să remediez serios lipsurile de echipament, cunoștințe și abordare a muntelui. 

Astăzi, la mai bine de 13 ani distanță de la acea tură, Mihai și Mădălina sunt căsătoriți și au doi copii minunați. Marin e și ea căsătorită și n-o mai cheamă Marin, iar pe ceilalți doi băieți nu i-am mai văzut de atunci, dar probabil sunt bine, sănătoși. Eu nu sunt căsătorit și îmi permit, deci, luxul de a scrie jurnale la ore târzii pe care poate, cine știe, în mai mulți sau mai puțini ani, le voi reciti cuiva înainte de culcare.

Joi, 23 octombrie 2025 - 02:27 
Afisari: 460 


victoranica