Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2020
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Noiembrie 2020
LMMJVSD
1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

"Aripi de zapada" (Straja - prima data pe schiuri) (Muntii Valcan)


Cristinei, cea care in prezent invata sa schieze si-mi smulge zambete cu entuziasmul ei. (n.a.)



Amintiri, strang in suflet...


http://hoinarind-prin-viata.blogspot.com/2009/12/amintiri-strang-in-suflet.html


_____________________________________________________________________________

Detalii despre statiunea Straja, cu costuri teleschi/telescaun actualizate in februarie 2009 si informatii actuale despre partii gasiti in stirea de aici - http://www.carpati.org/stire/straja_informatii_8220_proaspete_8221_pentru_amatorii_de_schi_si_snowboard/2249/

_____________________________________________________________________________

                                                           

                                                            ***

Fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp: in trecut calatorim cu ajutorul amintirilor, iar in viitor cu ajutorul viselor si al nazuintelor noastre.


Manuscrisul acestui jurnal a fost scris in martie 2004, la putin mai mult de-o luna dupa „intamplarile” povestite aici, intr-o zi si o noapte furtunoasa de primavara a acelui an, apoi l-am reeditat in forma prezentata mai jos intr-o minunata si insorita zi de noiembrie a anului 2010 si mi-am gasit timp sa-l postez intr-o inzapezita si inghetata noapte de sfarsit de an 2010.

Atunci asa am simtit nevoia sa numesc acest jurnal, asa ca ii pastrez titlul neschimbat.


E tot din categoria amintirilor, a primelor trepte urcate in ceea ce priveste atitudinea si comportamentul pe munte. Februarie 2004 - prima data cand am pus schiurile in picioare. 


Daca veti citi acest jurnal, nu uitati ca vi-l povestesc din anul 2004 si-mi deapan gandurile care ma bantuiau pe vremea aceea. In prezent am umblat mai mult la forma, decat la fond. Si va rog sa nu radeti prea mult de „echipamentul” pe care cu siguranta il veti descoperi in cele cateva poze scanate.


Cred ca nu mai e cazul sa mentionez faptul ca titlul acestui jurnal mi-a fost inspirat de celebra poveste a Ciresarilor.

Iar acolo unde veti gasi in paranteza mentiunea „n.a.”, inseamna ca mi-am permis sa adaug ceva in prezent, acele litere insemnad „nota actuala”.


Iar de se vor mai gasi dintre acei ce-si vor da cu parerea chiar inainte de a citi macar ce am de spus, va asigur ca n-aveti cum sa fiti mai severi cu mine decat sunt eu! Imi amintesc de vorbele unui prieten amintite de mine intr-un jurnal mai vechi, postat si pe acest site, cand, ca o replica la urarea mea (cu paharul in mana, bineinteles), „Sa traim pana ne-o ierta Dumnezeu”, el a zis: „Ba nu! Sa traim pana cand ne-om ierta noi insine! Asa, cu siguranta vom trai mult mai mult!”. Mai adaug doar atat: in noaptea asta dintre ani, ne vom reintalni tot la Straja, pentru a incerca sa ne mai iertam cate putin din tot ceea ce stim ca am facut.


Din greselile mele din tinerete, ceea ce ma deranjeaza cel mai mult nu e faptul ca le-am facut, ci faptul ca nu le mai pot face.

                                                             ***

____________________________________________________________________________



Din sertarul cu amintiri:



                          „ARIPI  DE  ZAPADA” (o frumoasa calatorie in timp)


Nebunia sa ne fie singura intelepciune.


"Dar eu, fiind sarac... 

Tot ce am sunt visele mele; 

Pe toate ti le-am adus ofranda la picioare 

Vezi cum calci... 

Sa nu calci pe ele!"



Un fel de introducere:


Drumul cu trenul dura de vreo 4 ore, dar nu ne-am plictisit. Singuri in compartiment de personal, dar bine incalzit, eram doar 3 din toata armata de oameni care se anuntasera ca ar vrea sa vina. Increzatori si plini de speranta, priveam avizi pe geamul trenului sa vedem daca putem spera sa gasim zapada suficienta acolo sus, sau nu. Valea Jiului abia se zarea prin lumina slaba a zorilor si prin spatiile goale dintre tunele. Vedeam un loc, o vale, incepeam sa intrezarim ceva, apoi bezna, tunelul si, brusc, ieseam in cu totul alta parte.

Daca nu merg cu trenul, parca nu simt ca am plecat de acasa. Zgomotul atat de binecunoscut, metalic, al tararii trenului pe sine, imi aminteste mereu ceea ce e cel mai important: am pornit la drum, am evadat din orasul meu, ma indrept iar spre o destinatie cunoscuta, dar spre trairi si aventuri necunoscute... merg spre munte. Si de data asta am ca scop sa invat sa schiez. Niciodata nu am pus macar piciorul intr-un clapar, sa nu mai zic ca nici macar nu am atins vreo pereche de schiuri. Dar pentru toate exista un inceput, nu?


Privesc la cei doi de langa mine, fratele meu si Bogdan. Mi-ar fi placut sa fim mai multi. Mintea mea porneste inchipuirea unei excursii ideale, cu toti cei dragi alaturi. Insa zgomotul trenului pe sine, precum si rasetele celor din jur (caci desi eram doar 3 am ras cat pentru tot vagonul) ma trezesc din visare. Mirosul de praf din compartimentul jegos in care ne aflam imi reaminteste starea jalnica in care se afla aproape totul in Romania. Mai ales viata studentilor neobisnuiti ca pe langa facultate sa mai aiba si o alta activitate aducatoare de venit, motiv pentru care personalul este cam singura solutie de a evada in lume. Inca ma mai intreb ce e cu mine in acest loc al vietii? Aici am fost cand am descoperit o farama din adevaratul eu, aici mi s-au deschis drumuri in fata, alegeri, la aceasta rascruce de drumuri sunt inca si acum. Ce mai caut aici? Astept, stau sub acoperisul casei in care am crescut asa cum un drumet nehotarat se opreste pe timp de ploaie sub un acoperis oarecare sau sub un copac; numai in trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a departarilor. 

Ma simt ca un musafir in propria mea viata!

Viata mea nu mai e decat o amanare si o pregatire a despartirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide in zare, total necunoscut. Dar pana atunci, continui sa ma bucur de tot ceea ce viata imi ofera. Am citit recent o mica poveste: "Un calugar budist alerga prin padure urmarit de un tigru imens. Aluneca pe o rapa si se trezeste atarnand deasupra unei prapastii adanci si fara putinta de intoarcere, pentru ca deasupra il astepta tigrul! Tinandu-se bine, observa langa el o tufa cu fragi care crescuse intr-o crapatura a stancii si care avea fructe coapte. Brusc, calugarul, lasand la o parte orice grija, intinde mana, ia o fraga si o savureaza incantat." Asta e tot. O parere ar fi ca acest calugar era un iresponsabil inconstient care s-a apucat de mancat intr-o situatie stresanta de viata si de moarte. Dar daca e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul sa il regretam prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum inainte. Prapastia reprezinta un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevazut sau controlat decat prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea sa faca in situatia data, calugarul? A savurat ce ii oferea mai bun clipa prezenta! Si-a transformat spaima in incantare si a trecut pe un nivel superior de a trai! A reusit sa traiasca viata cu incantare chiar intr-o situatie in care cei mai multi dintre noi s-ar fi stresat teribil. Mi-a placut povestea asta. 

Deci, ce putem face? Incetinim ritmul pana la viteza la care suntem in stare sa ne bucuram de ceea ce facem, de ceea ce ne ofera clipa. Si asta nu imi va "incetini eficienta", pentru ca incetinesc pana ajung sa ma bucur, sa savurez ceea ce fac, orice as face. Iar faptul ca sunt in stare sa ma bucur de ceea ce fac acum, elimina stresul si reduce mult oboseala. Deci creste capacitatea mea de munca, gandirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clara. Si pot sa ma ocup in continuare, cu o viata fericita si organizata superior, de rezolvarea problemelor. 


Dar iata ca am iesit si din ultimul tunel, valea Jiului se largeste si suierul locomotivei ne anunta ca e momentul sa coboram. Am ajuns in Livezeni.





PRIMA ZI (24.02.2004)


"Daca soarele n-ar mai rasari dimineata, pana si un orb ar vedea diferenta."



O drumetie pe varful Straja.


Din fericire insa, soarele a rasarit, reamintindu-mi ca am o viata de trait. In halta Livezeni am asteptat cam o jumatate de ora personalul spre Lupeni. Am fost asaltati de vreo 4 caini vagabonzi, care cerseau din ochi mancare. Apropape ca au intrat peste noi in halta. Le-am dat mai mult de 3 sferturi de paine sa manance, dar mi-am dat seama ca nici la o masea nu le-a ajuns. Atmosfera "incantatoare" din "sala de asteptare" Livezeni ne-a facut sa preferam aerul racoros de afara. Am luat bagajele si le-am asezat pe o banca afara. Soarele a inceput sa-si faca simtita prezenta peste creasta Parangului, proptindu-se pe coama muntilor mai mici, din grupa Valcan. Varful Carja din Parang era complet in nori. Insa deasupra noastra era senin. Nu era semn bun pentru noi.. Ne temeam pentru stratul de zapada. Era mult mai cald ca anul trecut cand, pe 18 februarie, la ceeasi ora, tremuram in Halta Livezeni la -15 grade poate chiar mai frig. Insa atunci zapada sus la Straja avea peste 1 metru grosime... acum cat o fi? 


Vine si personalul nostru, ochim un vagon cu compartimente dar usa nu se deschide, intram in cel de langa, fara compartimente, cu intentia de a trece prin el in cel compartimentat. Noi am vrut, dar usa stricata dintre vagoane, care se deschidea doar cat sa se strecoare o pisica, nu a vrut. Asa ca am ramas in acel vagon. Pana in Lupeni nici nasul nu a venit la noi... probabil era blocat in vagonul compartimentat. 


Din Lupeni am luat-o la picior, hotarati de acasa sa urcam pe jos. Si am urcat 10 km, prilej numa' bun pentru Bogdan sa imi adreseze numai "cuvinte de lauda", de fiecare data cand, oprindu-se frant de oboseala sa-si mai traga sufletul putin, eu il incurajam spunandu-i ca nici la jumatate nu suntem si tot asa, pana sus.


/Straja/resize_of_01.jpg


Starea partiei de sub telescaun, prima pe care am vazut-o, ne-a dezamagit - era impracticabila. In schimb, pe celelalte se vedeau cativa temerari, iar teleschiul functiona. Asta era cel mai important pentru noi. Eram fericiti ca o sa avem zapada. Cand am ajuns la Salvamont, la punctul terminus al telescaunului, eram in plina iarna. Soarele stralucea dar temperatura era sub zero grade, iar in jur totul era acoperit de zapada, insa stratul era subtire. Primavara se ghicea, undeva, in departare. 


Venind de la campie, de unde de mult nu mai era zapada, m-am simtit ca in miezul iernii. Ecourile indepratate lasate de nebunia sarbatorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vedea cate o ramasita a ceea ce fusese candva instalatie luminoasa sau ornament de sarbatoare, iar gerul iernii asterneuse tacerea peste natura inconjuratoare. Sub patura de omat era, insa, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, semintele germinau si se pregateau sa rasara o data cu venirea vremii favorabile. Oare oamenii ce mai asteaptau? Care sunt semnele omenesti care anunta venirea vremii favorabile pentru a iesi in viata, in lume? Ce am de facut in acet an? Dar in aceasta viata? Cum putem sti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Exista vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Exista vreo forta care se opune vietii, indeplinirii rostului nostru in aceasta viata? Sau totul este o expansiune inerta, o continuare a unui impuls initial, a unui Big-Bang de necuprins cu gandul? Exista vreo provocare care echilibreaza impulsul creator? Exista un "NU" care sa se opuna lui "DA"? Si, cea mai importanta intrebare pentru mine: cum putem afla aceste raspunsuri - singuri, sau impreuna? Are cineva vreun raspuns?


Priveam oamenii care misunau prin satul de vacanta si majoritatea pareau niste umbre, niste elemente componente ale peisajului inconjurator, ca si mine. Insa in fiecare exista un vis, o speranta, un dor. Oare cate vor ajunge sa se indeplineasca?

Fiecare dintre sutele de oameni si-au faurit propria relitate, propriul fel in care sa vada lumea si viata, pentru a le fi mai usor sa traiasca si sa-si accepte propria conditie. Desi realitatea lumii este aceeasi pentru noi toti, fiecare insa o vedem asa cum vrem noi sa fie. Fiecare om isi creeaza in propria sa fiinta, micul sau cer instelat. Totul era de neinteles pentru mine, desi era si frumos. Nu puteai sti nimic. Traiai si alergai pe pamant dintr-un loc in altul si multe se uitau la tine atat de provocator si de amenintator si-ti trezeau nostalgii: o stea in faptul serii, un copac inghetat, o floare in fereastra, o balta napadita de gheata, ochiul unui om sau al unui animal si cateodata chiar parea ca intr-o clipa se va intampla ceva inca nevazut, dar de mult jinduit, o sa cada valul de pe toate, dar clipa trecea si nu se intampla nimic si taina nu se dezlega si vraja secreta nu se spulbera si pana la urma imbatraneai si aratai ca toti locuitorii acestor locuri; si poate ca tot nu stiai nimic, asteptai si continuai sa pandesti cu urechea. 


Am trecut de satul de vacanta, urcand pe drum in sus, cu varful Straja in fata. I-am spus lui Bogdan ca intentionez sa urc pe varf azi, ca e prea tarziu sa mai inchiriez schiuri. Era deja 12, pana ajungeam, pana ne cazam, pana ne intorceam, nu mai ramanea timp nici sa mi le pun in picioare. Am amanat pe a doua zi. 


Eram foarte emotionat: oare cum va fi, cum ma voi descurca prima data cand voi pune schiurile in picioare? Oare voi reusi in cele 2 zile sa cobor 10 metri, fara un monitor? Ca nu aveam bani si de instructor de schi. Instructorul nostru urma sa fie Bogdan, care mai schiase o singura zi, in urma cu un an, la Poiana Brasov. Dar vazuse/auzise la/de la instructorii din jur ce trebuie sa faca si asa a facut si el si ceea ce a auzit urma sa ne zica si noua, urmand ca noi sa ne descurcam cum vom putea.


Ne-am cazat la cabana Straja (cabana veche). O cabana care mai pastra ceva din farmecul vechilor cabane de munte. Eram singurii turisti din cabana. Am fost cazati intr-o camaruta mica, dar cu 6 locuri. Nu avea soba, incalzirea acelei camere se facea cu un radiator improvizat. Avantajul ca nu mai simteam miros de fum de carbune, dezavantajul ca nu puteam face caldura cum imi place mie. Dar am avut caldura suficient, nu au fost probleme. 


Ne-am instalat, am mancat ceva, apoi am iesit afara, in recunoastere. Bogdan nu prea era convins ca vrea sa urce pe varf, dar a iesit si el. Cand i-am aratat unde vrem sa urcam, a palit. Dar a mers cu noi desi a protestat tot timpul. 

Am decis sa urcam pe partia de langa cabana Straja, pana sus si de acolo, in functie de starea zapezii si de conditiile meteorologice sa decidem daca urcam mai sus sau daca renuntam. Partia era impracticabila, dar la fel de abrupta si de greu de urcat. Chiar mai periculos, pentru ca in urma cu cateva zile inainte de a ajunge noi plouase, iar zapada era foarte inghetata la suprafata in unele portiuni, aderenta lipsind complet. De la jumatatea partiei in sus, deja Bogdan zicea ca nu se mai uita in spate ca ameteste. Si avea motive intemeiate sa zica asta. Stanci sanatoase, pe care anul trecut nu le-am vazut, acum isi faceau loc pe partie. Si brazi de aproximativ un metru inaltime ieseau din zapada in unele locuri, impungand cu acele lor spre albastrul cerului. Am avut si portiuni dificile de trecut, pentru ca terenul era numai gheata. Am mers in patru labe pentru a putea inainta. Daca vreunul din noi avea norocul s-o ia la vale, nu avea de ce sa-si faca griji, pentru ca urma sa se opreasca in drum, vreo 200 m mai jos. Dar am ajuns cu bine si sus. 


Sus, pe creasta, zapada era destul de tare asa ca nu aveam probleme in a inainta spre varf. Pe creasta Retezatului s-a lasat ceata si nori. Se vedea ca acolo s-a stricat vremea. Nici noi nu urma sa avem o priveliste insorita de pe varf, dar ce ni se putea intampla? Bogdan era ingrijorat de vreme. Mi se parea imposibil ca vremea mi-ar putea pune piedici la intoarcere, oricum ar fi fost ea. Am urcat putin de la baza de sus a teleschiului numarul 1, cel care urca exact din fata cabanei Straja pana am iesit in creasta si de acolo am continuat pe curba de nivel, urmand niste urme putin vizibile, mai vechi, care, prinse de ploaie, s-au intarit si nu ni se scufundau picioarele in zapada. In apropiere de instalatia teleschiului 2 (cel mai lung de la Straja, pe care in cele 3 zile cat am stat nu l-am vazut deloc functionand), fratele meu a vazut un arbust care s-a luptat cu intemperiile inaltimilor si le-a supravietuit, cum isi ridica triumfator spre cer cele cateva ramuri ale sale, chinuite, dar bucuroase de reusita, pe care viscolul plamadise forme superbe de zapada si gheata. Toate crengile aveau dinti de zapada si gheata ce pieptanau vantul ce avea un iz vag, de primvara.


/Straja/resize_of_02.jpg


Eu cred ca o ramura ca a cestui copac, o petala de floare in mijlocul primaverii sau un fruct copt in mijlocul verii, graieste si cuprinde mai mult decat toate cartile unei biblioteci. Cu litere si cu vorbe nu se poate spune nimic. 

Am fost acuzat de mai multe ori ca sunt un visator... Si asta ma bucura, pentru ca firile de felul acesta, cei care se lasa fascinati de un "banal copacel inghetat", cei cu simturile viguroase si delicate, cei insufletiti, visatorii, poetii, afectuosii, le sunt, mai intotdeauna, superiori ganditorilor, adica oamenilor rationali, dupa cum spunea si Hermann Hesse. „Visatorii traiesc in implinire, lor le este data puterea de a iubi si a putea participa cu tot sufletul la trairile lor. Ganditorii, pragmaticii, desi par adesea a-i indruma si conduce, nu traiesc in plenitudine, ei traiesc in uscaciune. Visatorilor, celor cu suflete delicate, le apartine belsugul vietii, lor sucul poamelor, lor gradina iubirii, tara frumoasa a artei. Patria lor este pamantul, a ganditorilor, ideea. Pe ei ii ameninta inecul in lumea simturilor, pe ganditori, sufocarea intr-un spatiu fara de aer. Primii sunt artisti, ceilalti cugetatori. Cei din prima categorie dorm la sanul mamei, ceilalti vegheaza in desert. Ganditorilor le straluceste soarele, visatorilor, luna si stelele.” 


Dupa ce a facut fratele meu poza, am trecut eu inainte pentru a gasi drumul cel mai potrivit spre varf. Bogdan imi mai atrage o singura data atentia la norii care sunt peste Retezat, insa pentru ultima data. De aici incolo inaintam aproape in liniste spre varf. Cand am atins linia crestei, vantul batea cu putere dinspre sud. Fratele meu a inceput sa ramana in urma, spunand ca nu se simte prea bine si se oprea de prea multe ori decat de obicei... de obicei, el era inainte! Bogdan, subtire imbracat, incepe sa simta muscatura gerului. Ii dau eu un hanorac al meu, care-i prinde foarte bine. Il ia pe sub geaca si isi arunca in cap gluga, peste fesul lui, astfel avand curaj mai mult sa infrunte vantul crestei. Fratele meu are probleme cu urechea, ii sufla vantul din dreapta in ea, prin caciula si il doare... Merge cu mana la ureche. Scot din rucsac o punga de plastic si i-o dau sa o bage pe sub caiula, in dreptul urechii drepte, dincotro batea vantul. Nu a mai avut probleme. 


Am ajuns si pe varf. Era foarte multa ceata, Parangul abia se zarea. Priveliste buna era spre valea Jiului de Vest si spre Petrosani, dar dincolo de Petrosani, depresiunea era complet ingropata in ceata. Vantul batea ca un nebun. Si imi aminteam de zilele petrecute in oras, in asteptarea acestor clipe. Cred ca noi, oamenii, traim mereu in asteptare: asteptam prima zi de scoala, prima vacanta, primul examen important, prima excursie fara parinti, prima zi de liceu, primul sarut, prima iubita, asteptam examenul de facultate, apoi rezultatul, apoi prima sesiunea; mai asteptam mereu sa infaptuim ceea ce planuim, sa facem ceea ce ne dorim; asteptam implinirea primului vis, prima zi de lucru, primul salariu, casatoria, primul copil... Apoi o luam de la capat: asteptam prima zi in care copilul va vorbi, ziua in care va face primii pasi, ziua in care va merge prima data la scoala... Dar cel mai mult si mai mult omul asteapta in viata indeplinirea viselor sale. Eu, personal, traiesc de la implinirea unui vis in asteptarea implinirii urmatorului. Vis sau dorinta, pana la urma, e cam acelasi lucru.

Si iata-ma acum pe vraful Straja, o clipa atat de mult asteptata in zilele de iarna petrecute in Craiova, asteptand ziua de maine, prima zi cand voi pune schiurile in picioare. Si ma bucur de ceea ce am in momentul prezent. Si totul este atat de frumos! Vantul sufla de suntem nevoiti sa strigam sa ne auzim si primul lucru pe care-l facem cand ajungem pe varf, este sa gasim un loc adapostit de vant sa ne asezam la adapost de el. 


Totul mi se parea prea frumos, insa, in realitate, era mult mai frumos decat mi se parea mie. Masivul Parang incepea sa dispara, acoperit fiind de nori si viscol. Vantul se intetea parca si mai tare si... surpriza: fulgi de zapada. Ne uitam inapoi: ceea ce vazusem deasupra Retezatului, era acum deasupra noastra. 


Ne-am apucat sa scriem sms-uri la persoanele dragi de acasa. Dar degetele aveau prostul obicei sa inghete pe taste, iar cand sa trimiti mesajul, aveai surpriza sa iesi, temporar, din raza de acoperire. Cred ca rar ar fi ras cineva mai mult decat daca ne-ar fi vazut cum cautam semnalul pe varf, pentru a trimite mesajele. Dupa ce le-am trimis, am mai acordat o clipa admirarii privelistii care incepea sa se inchida, din cauza viscolului care se cam intetea. Se vedeau orasul Lupeni, Vulcan si Petrosani destul de bine. Orase miniere, cu o arhitectura specifica acestor orase, care au fost construite fara pic de respect fata de oamenii care urmau sa locuiasca in acele blocuri.


Privirile insa mi s-au indreptat spre Parang, de fapt spre ceea ce se mai vedea din Parang, iar amintirile au inceput sa vina val-vartej in mintea mea. Cuprindeam cu vederea intreaga vale a Jiului si pana dincolo de rau, muntii atat de dragi mie, lant dupa lant, printre micile pauze ale viscolului si intaplatoarele sparturi in nori, pana in zare, unde muntii si cerul se intalneau intr-un joc alburiu si nu se mai puteau deosebi. Picoarele mele calcasera tot cuprinsul acestui tinut si inca mult mai departe decat putea razbate ochiul, pana in fascinantul Fagaras, toate aceste meleaguri, care acum nu mai erau decat departare si amintire, fusesera candva apropiere si prezent. In codrii aceia dormisem unele nopti, tremurasem de frig sau ma sufocasem de cald, peste acele coame de munti si creste indraznete colindasem, fusesem vesel si trist, proaspat si ostenit. Toate locurile acestea, multe, imprastiate, crestele si padurile, lacurile si stanele, precum si toti oamenii pe care-i intalnisem acolo, fie ca-i voi mai vedea vreodata fie ca nu, eu ii stiam prezenti in sufletul meu si legati intre ei in amintirea mea.


Am auzit de multe ori zicala: ce nu vad ochii, inima nu simte. Sau ochii care nu se vad, se uita! Nimic nu este mai fals; cu cat sunt mai departe sentimentele pe care incercam sa le inabusim si sa le dam uitarii, cu atat sunt mai aproape de inima. Daca suntem departe de persoana iubita, fiecare persoana de pe strada ne trezeste amintirea ei. 


Acolo, pe varful Straja, se dadea o lupta: intre vantul turbat care nu stiu ce-l apucase si vointa noastra, de a mai ramane. Pana la urma a invins vantul. 

Am pornit spre cabana. Vantul batea in continuare si viscolea, insa cerul nu prezenta nici un pericol momentan. Era doar un nor trecator. grosul se vedea la orizont. 

Ne-am grabit sa coboram, chiar am alergat, pentru a scapa cat mai repede de vantul care batea ingrozitor, de data asta dispre stanga. Am hotarat sa urmam poteca de vara care cobora direct prin padure si iesea la rampa de imbarcare pentru teleschiul nr 2. Ne-am incumetat, pentru ca zapada nu era mare si nu era riscul sa inotam prin ea.

Pe risc propriu, am ales sa coboram direct prin padure, pe ceea ce este numit partia de snowboard de la Straja.


/Straja/resize_of_03..jpg


La coborare, am urmat de pe varf pana la cabana, marcajele potecii de vara. Poteca nu am putut s-o urmam propriuzis, pentru ca statea ascunsa sub zapada. Vantul continua sa sufle, dar norii s-au spart deasupra noastra. Insa in departari sa strangeau armatele. Cand am inceput sa coboram spre padure, vantul ne-a parasit. El a ramas acolo unde avea treaba, adica sus, pe creste. Inainte de a ajunge in padure, zapada era inghetata la suprafata, mergeam pe ea ca apostolul Pavel pe apa, chemat de Iisus... nu ne scufundam in ea deloc, nici macar nu lasam urme. Poate suna placut, ca nu era greu de mers, dar numai placut nu era, pentru ca era numai gheata si aluneca foarte rau. Am facut o poza si am continuat sa coboram anevoios, caci bocancii nu intrau deloc in zapada, nici macar 1 mm care sa ne dea si noua cat de cat aderenta.


Cand am intrat in padure am pierdut orice urma de marcaj pentru poteca, dar nu mai erau decat cateva sute de metri de mers pana la cabana, pe partia ce se scurgea pe o vale pana in spatele cabanei. Valea continua in jos, noi speram sa ne oprim la cabana. Si pe cat de inghetata si incapatanata era zapada in a ne lasa picioarele sa se afunde cat de cat in ea, sus, pe cand coboram spre padure, cand am intrat in padure, a fost invers... Oricat de mult incercam sa ne afundam mai putin, picioarele se scufundau chiar si pana la genunchi. Stratul oarecum inghetat de la suprafata a facilitat patrunderea prin efractie a zapezii in bocancii nostri, prin locul deschis de stratul gros de zapada de deasupra care, atunci cand bocancul se afunda in zapada, ridica pantalonii peste el. Parazapezi, pauza! Pe langa acest mic neajuns cu zapada la galosi, mai era un altul: atunci cand credeam ca am dat de o portiune mai tare de zapada, prindeam curaj si totodata si viteza. Insa, dupa cativa pasi, piciorul scos la inaintare se afunda brusc pana la genunche in zapada si, datorita elanului pe care il aveam, rezultatul era expunerea fetei spre reprezentare suprafetei inghetate de zapada si, in functie de faptul daca vorbeam sau nu in momentul caderii, se strangea o cantitate mai mare sau mai mica de omat in gura. 


Eu trebuie sa marturisesc ca atunci cand am intalnit in padure o portiune de zapada tare, am zis ca de aici e joaca de copil si, cu mainile la spate, am inceput sa zburd inainte explicandu-i cu voce tare lui Bogdan cum trebuie sa calce pentru a nu se scufunda prea mult si razand de cat de atent mergea el. I-am strigat, de fapt am vrut sa-i strig sa se uite la mine. Dar exact in acel moment, dreptul, piciorul scos l-a inaintare, s-a scufundat brusc, fara nici o avertizare, pana la genunche si cum eu eram cu fata spre vale, prabusirea a fost inevitabila. Fraza mi s-a oprit la jumatate, ochii mi s-au bulbucat, iar sprancenele au fost surprinse de contactul cu zapada ridicate a mirare sau surpriza. Gura surprinsa larg deschisa in incercarea de a-l determina pe Bogdan sa se uite la mine sa vada ce frumos zburd peste zapada, s-a umplut instantaneu cu o portie sanatoasa de gheata si omat. Mainile erau in continuare la spate. Am cazut exact cum cade un copac, atunci cand drujba il reteaza fara mila. Din cauza vitezei, reactia a lipsit cu desavarsire. Dupa ce m-am ridicat din zapada, scuturandu-mi zapada de pe sprancene si scuipand-o pe cea din gura, am observat ca si Bogdan era pe jos... de ras. M-am ridicat si, privind la chipul meu imprimat pe suprafata zapezii, m-am scuturat si am pornit mai departe, de data asta foarte atent si grijuliu. 


Nemaifiind cu capul in nori, am inceput sa privesc in jur. Peisajul il stiam, mai fusesem pe acolo cu un an in urma, numai ca acum brazii nu mai erau imbracati in zapada, ca atunci. Partia era de fapt firul unei vai, pe care, probabil datorita torentelor de ape, nu a crescut niciun brad. Pentru cateva sute de metri, senzatia era ca te aflai in mijlocul unei paduri fara iesire. Pura iluzie! Dar mi s-a nazarit asa, o intrebare: ce s-ar petrece daca n-as mai gasi niciodata drumul si ar trebui sa raman vesnic aici, in padure? Mi-am dat seama fara prea mare greutate ca ar fi o mare nenorocire. La urma-urmelor, ar fi cu putinta sa ma hranesc numai cu ce-mi ofera natura, de asemenea, sa dorm pe ramuri de brad, in barloguri improvizate, in pesteri sau in culcusuri facute in zapada, in afara de asta, fara indoiala as reusi sa-mi durez o coliba, poate chiar sa aprind focul. Insa ar fi trist si de neindurat sa raman mereu si mereu singur, sa salasluiesc printre trunchiurile tacute, inghetate si adormite ale copacilor si sa traiesc printre vietuitoare care fug de mine si cu care nu pot vorbi, sa nu intalnesc nici un om, sa nu spun nimanui buna ziua si noapte buna, sa nu mai pot privi chipuri si ochi, sa nu mai vad fete si femei, sa nu mai simt un sarut, sa nu mai cunosc jocul tainic al buzelor si al trupurilor, o, ar fi de neinchipuit! Daca asta mi-ar fi harazit, ma gandeam eu, atunci as incerca sa devin un animal, urs sau cerb, chiar renuntand la mantuirea vesnica. Sa fii un urs si sa iti imparti timpul cu o ursoaica nu ar fi rau, ar fi, cel putin, mult mai bine decat sa-ti pastrezi ratiunea si graiul, si toate celelalte si, avandu-le, sa traiesti mai departe, singur, si trist, si neiubit. 


Dar iata ca, pana sa ma gandesc eu ce-as face, eram deja in fata cabanei. Am intrat in cabana. Eram foarte obositi, mai ales psihic, pentru ca aveam peste 30 de ore de cand nu mai dormisem. Toata noaptea precedenta nu dormisem deloc, aceea fiind rezervata ultimelor pregatiri si drumului cu trenul. Am bagat multa cofeina sub diferite forme, insa rezultatul a fost sa ne dea doar o stare de agitatie, extrem de enervanta.

Bogdan avea ce avea cu cartile, vroia sa joace carti. Planuim sa coboram jos, dupa ce mancam, la sala de mese sa jucam carti si sa incarcam telefoanele. Cu aceasta ocazie observam ca semnal in cabana nu avea nici un telefon. Apoi, pe la ora 22, planuiam sa mergem la cruce sa-i facem poze, asa, luminata. Mancam si zicem sa mai stam putin pana coboram jos. Intre timp trecuse putin peste ora 19. 


Cat stam putin intinsi, frate-meu trage patura pe el. Dupa cinci minute era de mult pe calea viselor. Avea o fata asa fericita! Cand il vede Bogdan striga la el, incearca sa-l trezeasca. Dar mai degraba avea sperante sa trezeasca masa la viata, decat pe fratele meu. Ce facem acum? Unul a cazut! Coboram jos sa jucam noi carti. Dar in doi nu aveau farmec, Bogdan plictisindu-se mereu si schimband un joc cu altul... dar nu ne lipsea hazul: ne lipsea doar cheful si aveam prea multa oboseala in noi. Hotaram sa ne ducem sus sa-l trezim si pe fratele meu, ca asa zisese, sa mergem la cruce. Da, sigur! Nu am reusit sa-l trezim. 


Eu ii zic lui Bogdan ca ies putin afara, sa caut semnal sa dau cateva telefoane. Era in jur de ora 21. M-am imbracat si am iesit. Cand am deschis usa cabanei de afara, am ramas surprins. Ningea atat de frumos, iar stratul nou de zapada era mai mare de o palma. Ce fericire! Ce bine o sa fie maine pe partie! Si noi nici nu banuiam de acolo, din cabana. Iata ca armatele de nori nu se strangeau degeaba in departari, azi, pe inserat. Am pornit spre partia pe care am urcat pe zi si, la baza ei, am gasit si semnalul. Se ratacise pe acolo. Am dat cateva telefoane persoanelor dragi de acasa si am privit spre lumina de la nocturna de pe partia Platoul Soarelui si de la Crucea Eroilor, care se reflecta pe suprafata norilor foarte josi. Si continua sa ninga, cum rar am mai vazut. Era ca intr-un basm. Mi-am lasat sufletul sa zboare liber, iar fulgii de zapada i-au construit rapid aripi usoare. Aripi de zapada - aripi ce-mi permiteau sa zbor, sa ajung acolo unde vroiam, sa fac ce vreau. Eram liber, caci numai cand te simti liber poti sa zbori. 

Eram asemenea unui fulg. Le fel de trecator, ca si el. 

Totul era atat de minunat. Ma simteam bine, dar pe langa sentimentul de buna-dispozitie, aveam si un regret imens: nu era nimeni cu care sa ma bucur de toate acestea. Nu aveam cu cine sa le impart. Caci atunci cand ai cu cine imparti tot ceea ce te face fericit, te simti implinit. 


Cabana zacea in linistea noptii, tacuta ca moartea si doar doua neoane aruncau lumini si umbre pe fatada cabanei. Pe peretii cabanei se vedeu umbre jucause ce reprezentau caderea zglobie a fulgilor de nea. Nici urma de viata. Nici macar un caine. Doar la doua geamuri ale cabanei, doua pete de lumina semnalau existenta vietii in acest loc. Iar eu singur, pierdut in infinitatea naturii, ma bucuram de tot ceea ce ma inconjoara, inchipuindu-mi cat de frumos ar fi daca n-asi fi singur. 


Fulgii s-au depus in trat consistent pe mine si nu se auzea decat fasaitul lor pe hainele mele sau printre crengile copacilor, precum si suierul vantului prin varfurile inalte ale brazilor. Jos era adapost, dar nu si la mine, unde vantul patrundea pe culoarul facut de partia pe care ma aflam. Venea tocmai de sus, de pe creasta, din bezna noptii si aducea cu el zvon de singuratate. Desi totul era pustiu, eram inconjurat de vietati ce stateau ascunse in culcusurile lor in asteptarea incetarii viscolului, a diminetii sau a primaverii. Totul isi urma calea in aceasta viata, constient sau inconstient. 


Continua sa ninga si un zvon ciudat, adus de vant, mi-a adus in suflet spaimele intunericului. Dar am stat totusi pe loc - era prea frumos! Ma bucuram de clipa respectiva, pentru ca nimeni nu-mi putea garanta ca voi mai prinde si seara urmatoare. Si m-am intrebat: Ce s-ar intampla daca in noaptea asta as muri? A doua zi ar zbura o pasare prin vazduh si eu n-as mai putea vedea-o, o fata va zambi la fereastra si eu nu o voi mai vedea zambind, raurile vor curge, purtand cu ele apele rezultate din topirea zapezii, pestii cei intunecosi vor inota in tacere, se va isca vantul si va spulbera zapada cazuta peste noapte, vor straluci soarele, luna si un intreg cer de stele, tinerii se vor indrepta spre partie sau spre locuri de joc, peste muntii indepartati se va asterne strat proaspat de omat - si totul va continua, toti copacii isi vor culca umbra alaturi de ei, toti oamenii vor privi veseli sau tristi, din ochii lor vii, cainii vor latra, vacile vor mugi in grajduri prin sate si totul se va petrece fara mine, nimic nu-mi va mai apartine, voi fi smuls de langa toate. Da, asta se va intampla! Si ar mai trebui sa-mi mai iau si ramas bun de la propriile mele maini, de la proprii mei ochi, de la foame si sete, mancare si bautura, de la dragoste, de la muzica, de la somn si desteptare, de la toate... de la toate!


Ramasesem stana de piatra in mijlocul ninsorii, privind drept inainte. Doar eu si gandurile mele. Si mi-am zis: e prea frumos afara sa ma duc sa dorm, oricat de obosit as fi. Eram hotarat sa ma duc peste cei doi din camera, sa-i umplu de entuziasmul meu, sa-l trezesc pe fratele meu si sa-l iau si pe Bogdan, se mergem la cruce, sa ne bucuram de vreme si de tot ce era mai frumos in acea seara. Am pornit spre cabana incantat. Dar cand am intrat fericit in camera hotarat sa-i entuziasmez si pe ei, fratele meu dormea iar Bogdan, in pijamale, se bagase deja in pat. Pe cine sa mai scot?! M-am bagat in pat si eu. I-am zis lui Bogdan sa stinga lumina, ca era mai aproape, dar nu am mai apucat sa stiu daca a stins-o sau nu. Am adormit instantaneu.





A  DOUA  ZI  (25.02.2004)


"Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste." B. Pascal

"Ar trebui sa ne mandrim cu durerea - orice durere ne aminteste de rangul nostru inalt."



Prima data pe schiuri.


Ne-am trezit, am mancat si dupa ce ne-am echipat, am pornit spre salvamont sa inchiriem schiuri. Afara era o ceata ceva de speriat! Teleschiurile nu functionau niciunul, vizibilitatea nefiind mai mare de 30 m. Ne-am speriat ca poate asa va fi vremea toata ziua si ca partiile vor fi inchise. Dar la Salvamont ni s-a zis ca partia Platoul Soarelui e deschisa si instalatia de teleschi functioneaza. Doar acolo. Nu ne interesa instalatia de teleschi, inca. Nu stiam nici sa punem schiurile in picioare, deocamdata. Am gasit eu si Bogdan clapari potriviti, fratele meu nu. Am lasat bocancii acolo si am pornit spre partie. Cu claparii in picioare, un adevarat chin. Si cum nici nu stiam cum sta treaba, i-am luat pe primii care mi s-au potrivit. Piciorul era prins in ei ca in menghina, iar pentru a face pasul nu puteam indoi deloc talpa. Era un adevarat chin. I-am lasat deschisi la toate curelele, pentru a-mi mai usura un pic soarta. Si am facut o jumatate de ora pe un drum care in mod normal il faceai in 5 minute. Dar, ceea ce e cel mai important, eu fiind tamaie in materie de schiuri, am luat ce mi-a recomandat cel de la inchiriere. Si el mi-a recomandat... ce avea! Schiuri drepte de 1,90 cm lungime. Era,m sef! Da’ eu habar n-aveam. Seara am dormit aburit, ma dureau toate oasele, si nu banuiam ca o mare influenta in acest lucru l-au avut si schiurile complet nepotrivite pentru un incepator.


Dar sa incep cu inceputul. Am ajuns si la partie. Fratele meu s-a dus si el sa inchirieze schiuri. A gasit si el. Lume nu prea era multa pe partie.


/Straja/resize_of_10.jpg


Cu schiurile in spinare, am inceput sa urcam pe partie, pana intr-o zona mai lejera, intre partia Platoul Soarelui si partia ce coboara pe langa Crucea Eroilor, unde urma sa invatam sa schiem. 

Iata-ma la inceputul implinirii unui vis. Mi-am amintit de cativa sedentari care mi-au zis: "Esti nebun? Cum te duci acum, iarna, sa schiezi, cand tu nu stii sa schiezi!" Zambesc si acum de astfel de expresii. Ce sanse as mai avea sa invat sa schiez, daca m-as teme sa ma duc la schiat, pentru ca nu stiu? Dar asa sunt oamenii: le e teama sa faca ceea ce nu stiu inca sa faca, fara sa stie ca doar incercand pot sa invete. Singura modalitate de a invata este prin actiune. 


Prima data cand mi-am pus schiurile in picioare si am pornit, dar in lateral, nu direct spre vale, am simtit ca prind viteza si, incercand zadarnic sa fac plugul cum imi zicea Bogdan, m-am prabusit de toata frumusetea, pe partea stanga. Pe parcursul acestei excursii am luat peste 100 de cazaturi insa, in mod paradoxal, numai pe partea stanga. Doar de doua ori (numarat!) am cazut pe dreapta. Nu stiu de ce. 


Nu are rost sa ma apuc acum sa povestesc fiecare incercare a mea de a cobora cu bine pana jos si fiecare cazatura. Insa, treptat, treptat, distanta in care ramaneam pe schiuri crestea, am luat si prima curba, m-am oprit si prima data corect facand plugul, am cazut de zeci de ori pana cand am inceput sa am o oarecare stabilitate pe schiuri. Am fost tori si sa bem un ceai la cabana Platoul Soarelui. Si m-au fascinat ochii fetei care ne-a servit. Alina. I-am retinut si numele. Il avea scris pe ecuson. Acei ochi frumosi au completat peisajul din jur, asa cum luna completeaza peisajul instelat al cerului. Mai era o fata acolo, cu parintii, doar ce ajunsesera. (Erau multe fete acolo, dar puradelul de mine pusese ochii pe astea doua si bineintele ca doar la holbat m-am rezumat – n.a.).


Dupa alte cateva incercari soldate cu multe reusite, am decis sa plecam la cabana, sa ne luam bocancii de la salvamont, sa mancam, sa ne odihnim putin, apoi sa revenim pe partie. Imi placea foarte mult. Eram destul de receptiv.


/Straja/resize_of_05.jpg


La un moment dat m-am imprastiat tot cand am incercat sa iau o curba si schiurile mi-au intrat unul sub altul. Si cum stam intins si incercam sa ridic putin capul sa vad ce e cu mine, opreste un barbat pe schiuri langa mine si imi zice: daca vrei sa te ridici, trebuie sa fii cu schirile la vale. Eu eram cu ele in deal. I-am raspuns: "Stiu, dar asa am cazut". A inceput sa rada si a pornit la vale. 


Am pornit si noi spre cabana noastra. Am pornit pe poteca ce ducea la Salvamont, la punctul terminus al telescaunului, pentru a ne recupera bocancii de acolo, urmand apoi a merge la cabana pe drumul pe care urcasem in prima zi. M-am ingrozit la gandul unei asemenea distante de strabatut cu claparii in picioare. Asa ca, viteazul de mine, am decis sa cobor de la cabana Platoul Soarelui pe poteca din padure spre Salvamont, pe schiuri. Zapada pe poteca era batatorita si inghetata. Si nimeni nu mi-a zis ca nimic din ce prinsesem eu in ale schiului nu mai functioneaza pe gheata... Si cand am vazut ca am viteza in crestere, din ce in ce mai mare, ca plugul nu-mi reuseste deloc si cand am mai vazut si grupul de 5 persoane mai in varsta care urcau agale in fata mea pe poteca, m-am panicat si mai ca nu mi-am pus mainile la ochi, sa nu vad ce o sa fac. Ma si vedeam intrand in ei ca la popice. Insa, decat sa omor saracii oameni, m-am bagat prin padure, la deal, nu la vale, ca daca o luam la vale nu cred ca mai aveati ce sa cititi acum, in speranta ca prin zapada mare imi va fi mai usor sa ma opresc. Dar schiurile zburau, am ocolit la milimetru primul copac, asta pentru ca mi-am pus mana stanga la spate, insa cei doi copaci gemeni din fata era imposibil sa-i mai feresc. Si, pentru a nu ma infige intre ei cu toata viteza, am decis sa ma arunc intr-o parte, la sacrificiu. Nu stiu cum s-a facut, ca tot pe stanga am cazut, dar de data asta zdravan. Am curatat zapada pe vr’o trei metri, schiurile mi-au zburat din picioare si am starnit un adevarat nor de zapada. Cei care urcau se uitau la mine si au zis: "Wow... ati vazut ce a facut ala?!" Si eu ma indoisem de zile mari! 


Am luat schiurile pe umar, ca am descoperit ca e mai sanatos asa, si am mers schiopatand pana jos in vale. Durea rau! M-a ajuns si Bogdan, care venea tot cu schiurile pe umar. Jos, pentru a nu ma chinui in clapari, am pus iar schiurile si m-am impins cu betele pana la salvamont. Am recuperat bocancii, m-am incaltat in ei si am luat claparii in mana. Asta a fost, intradevar, o idee buna. Si, schiopatand, am ajuns la cabana. Am mancat ceva si apoi am pornit iar, dupa o ora si ceva, spre partie. De data asta insa nu am mai coborat pe drum. Am urcat pe o poteca prin padure, care ne-a dus sus, pe parttie, deasupra Crucii, chiar deasupra punctului terminus al teleschiului Platoul Soarelui. 


Asa ca, atunci cand am ajuns sus, aveam de coborat o partie intreaga. Ne-am facut curaj si am pornit. Am coborat in serpentine foarte largi, ca nu aveam curaj sa cobor drept, insa am reusit sa ajung jos fara sa cad. Asta era cel mai important!


/Straja/resize_of_08.jpg


Pentru a sarbatori victoria, am propus sa mergem sa mai bem un ceai. Tot acolo, serviti de aceiasi ochi albastri. Cand am iesit din cabana, ne-am ingrozit la cat avem de urcat iar, pentru a schia. Bogdan, satul de urcat, se hotaraste sa urce cu teleschiul. Eu inca nu ma simteam in stare, nu credeam ca am inca experienta si stabilitatea necesara pentru a urca. Si il las pe Bogdan sa urce, sa-mi povesteasca cum e. Iar eu sedeam si asteptam lansarea lui. Cand i-a venit randul, a prins teleschiul intre picioare si, aranjandu-se el cat timp s-a intins cablul, momentul in care s-a intepenit cablul si a inceput sa-l traga, l-a luat prin surpindere. Fata lui a aratat surprinderea clara, trupul i-a ramas in urma si dupa doi metri era cu cracii in sus, ba chiar pierzand si un schi. Doi tipi care stateau pe o banca, mari experti, au strigat razand dupa el: "Ia ba si schiurile cu tine..." Patetic! Acei oameni bineinteles ca au uitat ca si pentru ei a existat o "prima data pe schiuri, prima data in teleschi..." Acum au trecut acele vremuri si isi varsa frustrarile pe cei care sunt acum incepatori, asa cum altii au facut-o cu ei. (frustrari evidente! n.a.) 

S-a intors Bogdan si a doua oara nu a mai ratat startul, a fost mai atent. Si a ajuns cu bine pana sus, unde a trebuit sa dea drumul teleschiului si, in panta, sa se intoarca. Bineinteles ca a cazut si acolo, sus, dar, sincer sa fiu, e mult mai greu sa-i dai drumul teleschiului decat sa-l iei {nu pot exprima lacrimile de ras cand am (re)citit asta – n.a.}. Am urcat si eu putin, l-am asteptat pe Bogdan sa coboare si l-am descusut cum sta treaba. Imbogatit cu aceste cunostinte, am decis sa urc si eu cu teleschiul. Am luat bilet si cand am ajuns la lansare, i-am spus celui de acolo ca sunt la inceput si, cu ajutorul lui, am pornit cu bine.


/Straja/resize_of_06.jpg


Am mers pana sus cu bine, insa acolo, sus, caderea a fost inevitabila. Si iar am coborat pe partie. Acum problema era rezolvata. Urcam cu teleschiul. Dar acest teleschi, desi e cel mai scurt de la Straja, costa 15000 lei urcarea (La vremea aia! Amu noile preturi le gasiti in linkul de la inceput – n.a.). Si cobori in doua minute. Un cost in plus, la care nu ne-am gandit si care ne-a usurat rapid buzunarele. La un moment dat, coborand pe partie, m-am oprit si vorbeam cu Bogdan ca nu inteleg cum fac cei care coboara in serpentine scurte, ca eu nu reuseam decat in serpentine foarte largi, caci dupa fiecare curba luata aveam nevoie de ceva timp pentru redresare si de ceva timp pentru a-mi face curaj sa o iau pe urmatoarea si astfel coboram mai mult pe curba de nivel, decat drept, la vale. Un barbat pe schiuri imi spune ca nu e asa greu, dar ca mai intai trebuie sa ai curajul sa ridici piciorul dinspre partea interioara a curbei. Si mi-a aratat cum. I-am zis ca sunt la prima zi de schiat. 

Deja se intunecase afara, se aprinsese nocturna. Si, urmand exemplul lui, am luat curbele mai lejer, dar tot la fel de largi. Am ajuns jos fara sa cad si el ma astepta sa ma felicite, ca pentru prima zi ma descurc foarte bine. 


Le-am spus celor 2 ca urc iar cu teleschiul si apoi trec pe la cruce. 


/Straja/resize_of_07.jpg


Am luat teleschiul si cand am ajuns sus am cazut iar. Vine unul in spatele meu si ma mir cu voce tare ce frumos si-a dat el drumul. Imi spune ca nu e mare lucru, imi explica cum... iar eu ii spun ca sunt la prima zi de schiat. Iar el raspunde: "Nu are importanta, ca tot asa trebuie sa-ti dai drumul, fie ca esti la prima zi, fie ca esti la a o sut-a." 


Cel care a vorbit a pornit la vale, eu am ramas admirand Crucea Eroilor, care era luminata de o multime de becuri. Are 18, 5 metri inaltime. Privind acest simbol considerat de origine crestina, m-am gandit si la ceea ce reprezinta crestinismul: o credinta in masa, oarba, bazata pe dogma: "Crede si nu cerceta!" Daca Iisus a zis ca "Adevarul va va aduce la lumina", de ce sa nu cercetam atunci, in cautarea adevarului? Dumnezeu exista si nu are nevoie de atatea dogme care sa il reprezinte. El pur si simplu exista. Prin toate credintele si dogmele religioase, oamenii nu fac decat un singur lucru: injosesc prea mult providenta, atribuindu-i cuvintele lor, de ciuda ca nu o pot intelege. 


Multi oameni sunt chinuiti de ideea ca a recita rugaciuni este, la urma urmelor, o stradanie copilareasca fata de un Dumnezeu care nu exista sau care nici nu-i poate ajuta. Si asta pentru ca nu mai inteleg nimic din tot ceea ce li se spune, din tot ceea ce vad si aud. Insa nu ai de ce sa te intrebi daca Dumnezeu iti asculta rugaciunea sau daca acel Dumnezeu, pe care ti-l poti reprezenta exista in fond sau nu. Si nici n-ai de ce te gandi ca stradaniile tale sunt copilaroase. In comparatie cu cel catre care ni se indreapta rugaciunile, toate faptele noastre sunt copilaroase. 


Am pornit la vale, trecand pe sub teleschiul 2, indreptandu-ma spre cruce care era luminat. Am ajuns si am oprit perfect langa ea. Si totul in jur era scaldat in lumina, iar Valea Jiului se vedea in toata splendoarea ei. Luminile licareau pana in departari, pana in Petrosani. Iar unele case de pe versantii opusi, aveau becuri ce pareau a fi focuri de tabara. M-am asezat pe banca si mi-am adus aminte cat de trist eram cu doar un an in urma, in acelasi loc. Aveam pe atunci senzatia ca nimic bun nu mi se mai poate intampla. Si Doamne, cat puteam sa ma insel! 


Nu o sa pot sa-mi explic niciodata cum un om care poate percepe si iubi atat de profund un parfum de floare, soarele in zori, un pisoi, un zbor de pasare, se inversuneaza atat de mult sa creada ca nimic bun nu se mai poate intampla in viata lui. A fost nevoie de ceva sa-mi deschida ochii... o noua „intalnire”. A aparut cu un zambet in viata mea atunci cand eu nu mai aveam niciunul de daruit! A aparut ca o raza de soare, de speranta, in bezna pustiului din viata mea. Si de atunci, multe s-au schimbat. Am invatat multe. Dar cel mai bine am invatat ca atunci cand pierd, nu trebuie sa pierd si lectia si sa privesc cu incredere spre viitor, caci undeva acolo, soarele va rasari intr-o zi si pentru mine. Asa a fost mereu si asa va fi si de acum inainte! In viata voi avea si infrangeri si reusite, e imposibil altfel. Si de atunci traiesc bucurandu-ma de fiecare reusita, de fiecare insucces, pentru ca orice ar fi, daca mi se intampla, inseamna ca traiesc. Si asta e cel mai important, iar tot ceea ce se intampla, se intampla pentru o ratiune anume care, de cele mai multe ori, este intr-un sens cat mai pozitiv pentru evolutia noastra spirituala. Nu exista alegere gresita! Exista doar ceea ce aleg eu. (vorbesc despre lucruri care au apus demult – n.a.) 


Candva am mai fost pe aici si am admirat crucea luminata si departarile si am fost foarte trist. Trecuse ceva vreme de atunci. Acum, sincer, nu-mi mai aminteam ce anume ma intristase atat de mult. De fapt, nu mai puteam intelege. Si nu era nimic de inteles. Toate trec! Tristetea, deznadejdea, bucuria, se duc aidoma bucuriilor, pier, isi pierd sensul si valoarea si-n final vine o vreme cand nu-ti mai poti aminti ce anume te-a durut asa rau. Totul e trecator, chiar si suferinta. 


Cu schiurile indreptate spre vale, sprijinindu-ma in bete, am mai aruncat o ultima privire crucii, una departarilor si, facandu-mi vant, am pornit la vale, hotarat fiind sa ma intorc noaptea in acest loc. Ajuns jos, nu i-am gasit pe partie pe fratele meu si Bogdan. Am mai luat un bilet la teleschi si, de sus, de unde am reusit sa ma eliberez fara sa cad, am zarit doua siluete pe banca, la Cruce. Am banuit ca sunt ei si le-am mai facut o vizita, insa, din cauza vitezei, am ratat oprirea si am luat o cazatura zdravana, prima pe partea dreapta! Am mai stat putin acolo, apoi am pornit la vale, hotarati sa luam pentru ultima data in acea zi teleschiul pana sus, de acolo sa mai urcam putin cu schiurile pe umar si sa coboram pe poteca din padure, pe care venisem, pana la cabana. Era bezna afara, dar mai bine preferam sa riscam orice prin acea padure, decat sa fim nevoiti sa mergem pe jos aproape o juma’ de kilometru, pe drum, cu claparii in picioare. Am ajuns si sus si ne faceam curaj unul altuia. Era o bezna totala, era imposibil sa vedem ceva jos. Ne ghidam doar dupa dunga de cer ce se vedea deasupra, printre copaci, care ne indica faptul daca mai suntem sau nu pe poteca. Din fericire, poteca era ceva mai lata (e vorba de drumul de legatura intre partii – n.a.), cam doi metri, asa ca aveam timp sa ghicim daca suntem sau nu pe drumul cel bun. Cerul era senins, un sfert de luna se ghicea undeva in departare. Mii si mii de stele ne priveau si ne zambeau. Le zambeam si eu, gandind ca poate si drumul meu este scris undeva, acolo sus, in ele. In fond, astrologia cred ca nu e nimic altceva decat o incercare de a ordona si a sistematiza multele feluri de oameni, destine si chemari, deosebite intre ele. 


Am pornit, eu primul, Bogdan dupa, apoi fratele meu. Am zis ca o sa coboram incet, dar mi-am dat drumul, vazand ca nu prea pot sa franez. Am trecut printr-o portiune cu multe damburi, la finele careia pana si eu m-am mirat ca am mai ramas in picioare si, cand am vazut iesirea din padure, m-am indreptat cu spor spre ea. La iesire din padure m-am oprit. A aparut ceva mai tarziu si Bogdan, insa fratele meu abia dupa 10 minute. Comunicand prin tipete, am inteles ca a cazut si nu poate sa-si prinda schiurile. Cand a venit si el, am coborat panta, fara a banui vreodata ca as fi putut cobora pe acolo. Eu credeam ca sunt inca pe partie. Dar am ajuns cu bine la drum, la cabana, am mancat, ne-am spalat, am terminat berea pe care o mai aveam si ne-am culcat, fericiti. O noua zi ne astepta si trebuia sa ne odihnim, pentru a o trai.





A  TREIA  ZI  (26.02.2004)


"Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot fi un strop de istorie universala." L. Blaga


Viscolul


Dimineata ne-am trezit cam pe la 8 si am coborat sa mancam jos, la sala de mese. Si atunci am vazut ce se intampla afara. Ningea viscolit, un viscol cum foarte rar am vazut. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, asa un viscol nu mai vazusem pana atunci! Zapada proaspata era de peste 30 de cm, iar vantul sufla nebuneste. Vizibilitatea era foarte redusa iar fulgii intrau in ochi de cum deschideai usa la cabana, iar noi nu aveam ochelari de schi. Nu aveam de niciun fel. Frumoasa zi de schiat, ne-am zis noi! Dar, cum era ultima noastra zi de schiat, ne-am hotarat sa profitam de ea asa cum era. A doua zi urma sa plecam. 


Dupa masa, ne-am facut planul sa coboram pana la cabana Salvamont si de acolo sa urcam cu teleschiul nr 2 pana sus, in varful partiei. Zis si facut. Am pus schiurile in picioare si am coborat pe ele, pe drum. Eu am pornit inainte. Zapada era foarte grea. Afanata, mare si fara nicio urma pe ea. Nu coborase decat o singura persoana, cu bocancii. Erau singurele urme. Nefiind panta forte mare, la inceput, prin padure, nu aveam viteza foarte mare. Am iesit cu bine din padure si, pe scurta portiune fara inclinatie pe care trebuia sa ma imping cu betele, pana porneam iar la vale, m-am saturat de viscol. Nu pot sa explic in cuvinte cum era. Ceata si ninsoarea si zapada ridicata de vant nu permiteau sa vezi la mai mult de 30 m departare, iar vantul baga toata zapada in nas, in ochi, in gura, unde putea, incat mergeam numai cu ochii inchisi. Auzeam vantul cum sufla si fulgii mergeau paralel cu pamantul, nu se asezau pe el. Am trecut de aceasta portiune si am pornit la vale. Panta inclinata a drumului a facut sa prind viteza si cum nu vedeam mai nimic in fata si nici expert in schiat nu eram, asa in viteza cum eram, mi s-a infipt un schi in zapada si am plonjat ca in piscina in zapada afanata de pe drum. Capul si jumatate din partea de sus a corpului era sub zapada. M-am chinuit sa ma ridic, sa ma scutur de zapada, dar nu puteam sa scot schiurile nici din zapada, nici din picioare. Il asteptam pe Bogdan sa ma ajute, dar nu venea nici el. Patise si el acelasi lucru, ceva mai sus. M-am ridicat pana la urma din zapada si am pornit la vale, mai grijuliu si am ajuns jos cu bine. 

Am mai platit pentru inca o zi pentru schiuri si ne-am indreptat toti 3 spre teleschiul numarul 2. 


Dar haideti sa va fac cunostinta cu cei trei temerari (poza de grup):


/Straja/resize_of_04.jpg


Ma uita la aceste poze si ma gandesc ca nu le va putea privi nimeni asa cum le privesc eu si doar privite cu nostalgia amintirii oricarui inceput ele capata sens si valoare (sentimentala).


Am urcat in el. Pana cand am ajuns in dreptul Crucii, a fost bine in teleschi ca eram adapostiti de vant tocmai de panta pe care o urcam. Insa cand am ajuns in dreptul Crucii, am ramas singuri si neajutorati in fata viscolului. Pe jos zapada nu prea era deloc, doar gheata peste care trecea purtat de vant un praf subtire de zapada, astfel schiurile fiind foarte greu de manevrat si cerand multa atentie, sa nu pierzi teleschiul. Cu o mana ma tineam de teleschi, cu cealalta tineam betele pentru schi si, nici eu nu stiu cum, am reusit sa nu cad si sa nu iau nici un stalp in brate. Urcusul continua lin, dar frigul m-a patruns pe unde a putut el mai bine. Peste caciula aveam trasa o gluga, insa prin urechea drepta vantul starnea ecouri. Nu puteam sa deschid ochii aproape deloc, decat daca intorceam capul intr-o parte, pentru ca viscolul venea aproape perpendicular pe mine. Am simtit ca daca mai dureaza mult o sa intepenesc. In sprancene mi se stransese deja gheata. Noroc ca nu aveam barba, ca altfel m-as fi transformat intr-un veritabil Mos Craciun. Nu mai vedeam nimic, nu mai rezistam si i-am strigat lui Bogdan in spate ca eu nu mai pot, imi dau drumul. Dintr-un grup de persoane din stanga mea, pe care nu i-am vazut, aud o voce care-mi zice repezit: "Pai aici trebuie sa-ti dai drumul". Noroc cu baiatul ala, ca pancarda pe care scria "debarcarea obligatorie" era complet ingropata in zapada. 


M-am eliberat din teleschi, dar debarcarea se facea pe o zona plina de gheata si in panta, asa ca am luat-o la vale, cu spatele, schiurile mi s-au impotmolit in zapada si in cadere s-au rasucit, sucindu-mi si mie genunchiul. M-a durut o saptamana dupa aceea. Ingropat in zapada, cu schiurile blocate si cu piciorul intors, mi-am pus toate sperantele in Bogdan care tocmai ajunsese si ii ceream sa ma ajute, sa-mi scoata schiul din zapada. Dar Bogdan mi-a zis sa astept sa se scuture si el de zapada. M-am ridicat pana la urma singur si am privit in jur. Nu vedeam mare lucru. Daca nu as fi "simtit" incotro e valea, nici nu as fi stiut incotro sa o iau. Vantul sufla atat de tare ca eram nevoiti sa tipam sa ne auzim. Si ningea atat de abundent! Fata ma ustura din cauza fulgilor de zapada care erau zvarliti, parca in dusmanie, de catre vant. Simteam ca nu mai rezist, te obosea si psihic acea inversunare a naturii... era obositor si inspaimantator, dar in acelasi timp fascinant! Un adevarat spectacol. Natura se juca putin si deja m-am ingrozit? Ce m-ai fi facut insa daca s-ar fi suparat? Nici nu vroiam sa ma gandesc, singurul meu gand fiind sa ajung cat mai repede jos si sa intru in cabana sa beau un ceai cald. Era tot ce imi doream. 


Nu vedeam partia, dar mi-am dat seama ca eram in afara partiei, eram pe partea stanga de teleschi. Bogdan zice sa coboram pe unde suntem, dar cum nu stiam ce e in fata, nu am riscat. Am asteptat un spatiu gol intre teleschiuri si am trecut pe partie. E foarte greu sa mergi pe viscol si zapada mare, proaspata si afanata, nebatuta, mai ales cand esti incepator. M-am mai infundat de vreo doua ori in zapada, pana sa ajung jos. Asta nu era vreme de schiat si nici zapada nu era buna. Pe partie, maxim 5 sau 6 persoane, cu noi cu tot. Insa teleschiul functiona. Chiar amandoua. 


Ningea de ingropa si singura optiune pentru noi era un ceai cald, care s-a continuat cu un vin fiert, servit de aceeasi ochi albastri, indiferenti... dar nu reci. Priveam la ninsoarea de afara, la fulgii desi si mari, la tot ceea ce ma inconjura si puteam jura ca sunt intr-un basm. Asezat pe scaun, m-am lasat coplesit de o moleseala placuta, provocata de caldura si de vinul fiert. Ma simteam bine, in acel moment. Priveam fulgii. Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute. Cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Insa drumul pe care-l are de ales pana jos, nu prea depinde de el. Depinde de conditiile meteo. Nasol! Bine ca macar noi ne putem alege drumul. Dar totusi, si noi suntem influentati. Sau doar credem ca-l putem alege, in realitate urmand un drum deja scris. Nu, nu are cum sa fie asas, oricum nu are rost sa-mi bat capul cu asta acum. Ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, si zapada isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum, intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a nu lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului, fiind ca o floare, azi stralucitoare dar putrezita maine, ori te dedici unui ideal incercand sa inalti vietii fugare un monument si, in acest caz, trebuie sa renunti la viata, nemaifiind decat o unealta in slujba nepieirii, uscandu-te insa si pierzandu-ti libertatea si placerea vietii. 


Ah, si viata intreaga imi e lipsita de sens daca nu pot dobandi si una si alta. Oare n-ar putea fi cu putinta asa ceva? Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat pe propria-i creatie cand i-a lasat acest cusur – nostalgia? Nu, nu avea cum sa fie suparat daca a faurit muntii, brazii, cascadele, lupii, caprioarele, zapada, vulturii, padurea, florile, anotimpurile. Si de ce-ar fi nostalgia un pacat? Nu din acest sentiment provine, oare, tot ce-i cu adevarat frumos si sacru?


Noi am contiuat sa ne lasam in voia senzatiilor. Am contiunat sa schiem desi zapada nu era tocmai buna, am facut poze desi nu era vreme favorabila si n-aveam nicio idee despre arta fotografica, am ras, am cazut, am obosit.


/Straja/resize_of_09.jpg


Am pornit de la Platoul Soarelui, spre teleschiul 2 pentru a urca cu el si apoi sa coboram prin padure la cabana, pe poteca pe care am coborat seara trecuta. Pentru a ajunge la teleschi, trebuia sa coboram pe aceeasi mica poteca prin padure, pe care cu o zi in urma ma imprastiasem incercand sa evit niste persoane. Cu ceva mai multa experienta si cu zapada pe poteca mai buna, nu doar gheata, m-am bagat iar la coborat si am ajuns cu bine pana jos, desi pe ultima portiune imi tremurau picioarele de frica vitezei pe care o luasem si pe care nu mai puteam s-o controlez. Insa am ajuns cu bine. Slava Domnului ca n-a fost nimeni pe poteca!


Pana la teleschi ne-am intalnit si cu o caprioara (cred ca era mascul). Parca era un magar. Am urcat sus cu teleschiul pe acelasi viscol de nepotolit si am ajuns cu bine si la cabana, pe poteca din padure, pe zi, fiind o adevarata placere sa schiezi. Am avut cea mai mare viteza. Am mancat si eu eram nerabdator sa ma intorc pe partie, numai ca Bogdan obosise, vroia chiar sa doarma putin. Ehee... asa se ducea ziua.

Dupa o ora si ceva am pornit inapoi, pe acelasi drum pana la teleschiul numarul 2. Bogdan si fratele meu au pornit inainte, eu mai in urma, dar am luat viteza (imi placea!) si am trecut pe langa ei. Trebuia sa ne oprim la un magazin sa luam paine, dar le-am zis ca eu nu ma mai opresc. In fata mi-au aparut 4 persoane. Doi baieti mai in spate si un cuplu mai in varsta, ceva mai in fata. Am crezut ca cei doi ma vor auzi venind, dar ei vorbeau, vantul batea si nu m-au auzit. Cand am vazut ca mai am 3 metri si intru in ei, le-am strigat sa-mi faca loc si m-am incadrat pe dreapta, pe unde era putin loc. In stanga si in dreapta erau mormane de zapada, singurul loc de trecere fiind doar pe drum. Luati prin surprindere, cei doi s-au dat repede la o parte. Unul in dreapta, celalalt in stanga. Asta e! Nu am mai avut ce face. Am intrat in el cu toata viteza, l-am agatat cu umarul. Nu stiu daca el a patit ceva, dar eu m-am imprastiat pe vreo zece metri. M-am oprit numai bine, exact in fata magazinului... dar nu aveau paine. 


Am pornit la teleschi si cand Bogdan si fratele meu au pornit, am observat ca se rupsese ceva la schiuri si am coborat sa le schimb. Le-am schimbat, am ajuns iar la rand, dar cand sa pornesc mi-am amintit ca uitasem ochelarii (unii de soare, de oras) unde am schimbat schiurile, la salvamont. De data asta ii luasem si mi-au prins bine, ca puteam tine si eu ochii deschisi. M-am intors, i-am luat. Intre timp, cei doi ma asteptau sus. Si se mirau: "De cate ori o fi cazut ala ma, de nu mai ajunge?!" Am urcat si eu si povestea a continuat: ne-am bucurat din plin de zapada, de tot ceea ce acea zi ne-a oferit. 


Am schiat toata ziua, am cazut, am urcat pe partie cu teleschiul pana nu ne-au mai ramas bani decat de tren si de o paine. Doar atat. Mai avea ceva Bogdan pe card, dar acesta era inutil la Straja. Apoi am urcat pe jos pana cand am obosit. Nici bani de ceai nu mai aveam. Pe la 9 seara am hotarat sa plecam. Fratele meu a urcat cu teleschiul, ca isi pastrase un bilet, noi trebuia sa o luam cu schiurile pe umar, la picior, sa urcam toata partia Platoul Soarelui si oleaca mai sus, pentru a porni de acolo pe schiuri ca in seara precedenta, pana la cabana. Cat de mult era de urcat, tot era mai convenabil decat sa mergem pe drum. 


Jos, la baza partiei, imi faceam curaj sa urc, asteptandu-l pe Bogdan (nu stiu unde era). Si atunci am vazut acei ochi albastri pentru ultima data. Fata statea in spatele geamurilor termopan, la caldura, si privea afara. Fiind in lumina, o vedeam foarte bine. Oare ce gandea? Poate ca am fi ramas amandoi uimiti sa aflam ca ne gandeam la aceleasi lucruri. Poate ca ar fi trebuit sa... sa ce? Multe lucruri trebuia sa le fac in viata si nu le-am facut. 


Dupa ce a privit putin pe fereastra, s-a intors apoi la masa unde statea patroana si a intrat in vorba cu ea, cu spatele la geam. Iar eu mi-am vazut de drumul meu. Asa se intampla mereu, cand calatoresti: intalnesti oameni carora simti ca le-ai putea oferi un loc foarte larg in inima ta, dar iti dai seama ca, dupa ce s-au dus, nici macar cum se numesc nu mai stii. Te intelegi bine cu ei, poate chiar te ajuta sau ii ajuti si apoi dispar si ramai doar cu amintirea unui chip ce se sterge treptat, ca o poza veche pe care se aseaza praful, urmand ca in final sa nu mai fie decat o pata alba care reprezinta un lucru bun ce ti s-a intamplat odata anume. 


Am urcat si panta aceea, pana sus, unde am ajuns fara suflare. M-am odihnit putin, viscolul continua sa sufle si am coborat iar prin acea padure, acel drum d elegatura intre partii. Fara incidente, cu bine, am ajuns jos. La cabana am mancat si, fiindca aceasta era ultima seara si aveam vreo 2 litri de vin de care nu ne atinseseram inca, ne-am imbatat.





ULTIMA  ZI  (27.02.2004)


"Intreaga suferinta din lume, apare din dorinta egosista de fericire doar pentru sine. Intreaga bucurie din lume, apare din dorinta de ai face fericiti pe ceilalti." Shantideva



A venit si mult neasteptata ultima dimineata la Straja. Ne-am trezit devreme, ca la ora 9 trebuia sa predam schiurile. Am pornit tot pe drumul ce cobora spre Salvamont, spre telescaun, tot pe schiuri. Insa, desi era 9 dimineata, zapada era topita, apoasa, pe unele portiuni de drum gasind numai apa deasupra zapezii. Era sa si cad intr-o balta din asta, care era ascunsa sub un strat subtire de zapada si pe care schiurile mi s-au oprit aproape brusc. Nu am mai avut parte de viteza in aceasta zi, din pacate.

Am predat schiurile, ne-am intors, am eliberat camera, am predat-o cabanierilor, am mancat ceva si apoi, in jur de ora 12, am pornit pe jos, spre Lupeni, ca noi nu mai aveam bani nici de o paine, in afara de cei de tren. Ultima paine o cumparasem dimineata, cand am lasat schiurile. Era un soare criminal, toate partiile erau inchise din cauza baltilor care se formasera deasupra zapezii. Se topea totul in mare graba, pe drum deja se formasera canale mari de scurgere a apei, de parca ar fi fost urme de tractor ce a derapat in zapada apoasa. Pana la urma apa si-a facut loc si in bocanci. 


Baieti isteti, noi am mai si scurtat prin padure, nu am mers numai pe drum. Cum mergeam o data prin padure, pe urmele lasate de altcineva, simt o data cum tremura pamatul. Ma uit inapoi... cazuse fratele meu. La ultima scurtatura pe care am facut-o, am calcat intr-o mocirla ascunsa de un strat subtire de zapada si pana la genunche mi s-a dus piciorul. Abia l-am scos. O jumatate de ora am spalat la pantaloni cu zapada.


Am ajuns si in Lupeni, uzi bine la picioare, acolo am asteptat o ora in halta venirea trenului si am avut ocazia sa cunosc si “baietasii” de Lupeni. Stateau toti in jurul unei sticle de bere, o pasau de la unul la altul si o savurau care mai de care mai spectaculos. Apoi, probabil pentru ca nu s-au facut remarcati de felul cum savurau acea bere, au lovit in fata cu bulgari de zapada un batran care trecea prin fata lor. Si ce s-au mai distrat! Pai de ce nu? Cine mai avea curaj sa faca asa bravura? Erau tari, vai de mama lor!


In personal, pana in Petrosani, unde trebuia sa mai stam cam o ora, ne-am schimbat ciorapii, am mai uscat un pic bocancii. In Petrosani, ne-am mai plimbat putin, cu buzunarele goale, insa norocul ne-a suras. De la mare distanta ne-am vazut salvarea: un bancomat atat de mult dorit de Bogdan. Mai departe, cu bani in buzunar, ne-am luat si noi ceea ce ne mai poftea sufletul. 


In Petrosani. Iarasi pe strada, iarasi primbarea prin frigul serii, printre cladiri de beton, total lipsite de frumustete, ca in majoritatea oraselor romanesti. 

Am hotarat sa ne mai plimbam putin, sa nu ne plictisim asteptand in gara, am cautat suc si am luam Coca-Cola la 2 litri, am cautat si bere, dar n-am gasit. Am trecut si pe langa o pescarie si, intr-un bazin expus la geam, am vazut o multime de crapi vii, inghesuiti acolo, care se invarteau in cerc, cautand oxigenul de care aveau atata nevoie. Ma intreb, daca tot intri intr-o pescarie, de ce trebuie sa cumperi pestele viu? De ce sa vrei sa fii martor la agonia acelei biete fiinte? Imi inchipuiam oameni cu burtile iesite din pantalonisi si pe femeile lor, venind sa admire, sa aleaga... "Proaspat, proaspat vrem... de-la din acvariu!" Mi-i inchipuiam, privind prin geam la acei bieti pesti, pe vanzatori cum se reped sa scoata din acvariu pestii racorosi, argintii si sa-i ofere, cum pestii se lasa cuminti, in voia mortii cu gurile cascate dureros si ochii holbati si plini de spaima sau cum se apara de ea, furiosi si deznadajduiti. Am fost cuprins de mila fata de acei pesti si de o trista indignare, impotriva oamenilor: de ce sunt atat de nesimttitori si grosolani, atat de neinchipuit de saraci cu duhul si de natangi, de ce nu vad nimic, de ce nu vedeau gurile acestea, ochii acestia speriati de moarte, agonia, lupta deznadajduita, inspaimantatoare, inutila.


Ei, da’ si eu sunt la fel. Nu-mi amintesc ca dupa acea intamplare sa ma fi infiorat vreodata mancand pesti prajiti. Insa una e sa mananci o halca de carne si alta e sa vezi traind si murind halca de carne din farfurie! 

Dar uneori, pe neasteptate, toata starea mea de bine era zguduita din temelii, senzatia de imbuibare si multumire de sine ma sufoca, linistea si bucuria ma paraseau, contemplam la suferinta, moarte, la zadarnicia oricarei actiuni si deznadejdea ma cuprindea. Insa din deznadejdea nascuta in mine de aceasta panorama a lipsei de sens, inflorea inflorea in mine brusc dorinta de bucurie ori de a asculta un cantec frumos sau de a admira ceva, pur si simplu. Sau cand admiram celrul albastru, priveam copacii sau ma jucam putin cu o pisica, regaseam bucuria copilaroasa a vietii. Sentimentul acesta dura o vreme si lumea devenea iarasi buna, minunata. Pana cand se instapaneau din nou celelalte, tristetea, ingandurarea, dragostea disperata, sufocanta, pentru pestii muribunzi, pentru animalele chinuite fara sens de nebuni, pentru florile gata sa se ofileasca, spaima de o viata natanga, porceasca si de oamenii ce se holbeaza, fara a fi in stare sa vada ceva. Stiu ca sunt instabil emotional si ca asta nu e tocmai sanatos. Dar tot mai bine asa, decat sa fiu instabil psihic.


Am parasit cu sufletul greu acei pesti ce-si traiau ultimele clipe ale vietii, expusi in vitrina, pentru a fi vazuti zi si noapte de trecatori indiferenti. Iar eu, daca nu eram indiferent, dar nici nu faceam nimic, ma diferentiam cu ceva fata de ceilalti? NU. Ce as fi putut face? Asa facem cu totii - zicem ca nu avem ce face si mergem mai departe, fara sa facem nimic, in nici un sens. 


Ne-am intors in gara, am luat si bere si pe tren am avut asa o pofta de ras, incat toti trei am ras pentru tot trenul, pentru tot anul. 

In Craiova ne-am intalnit cu un prieten care urma sa plece in acea seara la Straja. Am vorbit cu el, apoi am luat taxiul si am pornit spre casa, parandu-ne rau de ceea ce am lasat in urma.



Am zis la inceput ca fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp. In trecut ne duc amintirile, in viitor sperantele. Dar tot ziua de azi ramane cea mai importanta si asta pentru ca ziua de ieri imi este invatatura pentru azi, iar ziua de maine poate fi o consecinta a celei prezente. Asa ca eu m-am decis ca azi si de acum inainte sa intampin viata cu convingerea ca ziua in care sunt si care mi-e data s-o traiesc, nu se va mai intoarce niciodata. Sa petrec fiecare minut cu pasiune pentru a face din ziua ce-o traiesc o deosebita si unica zi din viata mea. Marea provocare a mea e sa rezista zilnic pesimismului si sa cuceresc lumea cu un suras, ori cu o atitudine. 

Si poate ce va scriu acum este deja un cliseu al zilelor noastre, dar eu, totusi, va invit sa ne pregatim pentru a incepe un nou an in care care putem visa ca orice dorim sa realizam este posibil si vom indeplini asta cu bucurie si demnitate.



Privind stelele, din taxi, am gandit: fiecare apus vine pentru a lasa locul unui nou rasarit. Si am zambit: Oare care din cele 7 minuni ale lumii, este mai importanta pentru noi si mai minunata, decat iubirea?


_____________________________________________________________________________

Am auzit atat de des vorba asta, din frageda pruncie si in toata adolescenta: „O sa vezi tu cand o sa ai 30 de ani!” In cateva luni implinesc 30 de ani... si n-am vazut nimic! Stie cineva ce-ar fi trebuit sa vad?



Miercuri, 29 decembrie 2010 - 00:36 
Afisari: 4,056 


Postari similare:





Comentariile membrilor (12)

conrad
conrad
(admin)

 
1
Folosesc ca pretext acest jurnal, ca este destul de lung, pentru a recomanda celor care inca nu stiu, urmatorul lucru in ceea ce priveste vizualizarea textelor pe carpati.org: daca textul vi se pare prea mic, tineti apasata taxta "ctrl" si apoi apasati tasta "+", pana cand textul va avea dimensiunea dorita. Pentru a reveni la setarea anterioara, in loc de "+", tastati "-".
De asemena, la inceputul paginii, sub meniul principal, acolo unde scrie "culori", puteti alege printr-un simplu clic si alte variante de culori pentru text si font (tot predefinite), dar care ar putea fi mai confortabile pentru ochi.


Miercuri, 29 decembrie 2010 - 01:50  

felicia
felicia
Coarda
 
2
Mai Claudiu dar ce poveste Carpati.org

Chiar am citit toata povestea si m-a amuzat teribil.
Uneori aveam impresia ca era povestit de curand, uneori de demult.

Foarte fain...

In ceea ce priveste invatatul schiului, nu este tocmai recomandabil ceea ce ai facut tu si fac multi altii. Si eu am invatat la fel, "cu prietenii". Dar am invatat greu, cu multe cazaturi, cu efort prea mare... si in plus, am invatat prost. Cand mi-am luat un monitor urmatorul an, nu am facut altceva decat sa ma dezvete ce am invatat de la prieteni Carpati.org
Dar fiecare dupa posibilitati si dupa talent.

Imi permit sa pun un link cu o alta poveste de invatat de schi Carpati.org
http://www.felicitydtp.ro/invat-sa-schiez/


Miercuri, 29 decembrie 2010 - 10:01  

zentai
zentai
Coarda
 
3
Foarte fain!.

Intai ca "La multi ani" pentru cei 30 de ani impliniti intr-un viitor anterior, care, in prezent, a devenit trecut!

Recunosc ca mi-a atras privirea titlul vol.III din "Ciresarii".Cand am terminat vol.V, am simtit cum o lacrima se furiseaza , ca o lasa, in coltul ochiuluiCarpati.org.Mi-am dat seama ca tocmai mi se sfarsise copilaria.

Nu contenesc sa ma mir cum de trecutul meu seamana cu al multora!Cred ca asta e "fisa postului" pentru mai toti de pe acest site.

Apoi ca nostalgia unui trecut pe care alegi sa-l imparti cu noi, mi se pare un act curajos, din partea oricui ar veni.

Felicitari mai ales si mai ales pentru povestirea unui trecut al tau.Eu m-am simtit de parca as fi fost prin preajmaCarpati.org


Miercuri, 29 decembrie 2010 - 10:16  

conrad
conrad
(admin)

 
4
@ felicia: lucrurile stau asa cum ai spus si tu - fiecare dupa posibilitati si dupa talent Carpati.org.
Noi si asa am ramas fara niciun leu in buzunar in afara de banii de tren, coborand pana in oras pe jos ca nici de telescaun nu mai aveam (nici macar de-o paine), deci pentru noi nu are alta solutie: ori asa, ori deloc. Iar noi am ales s ainvatam sa schiem cum ne-om pricepe.

Ma bucur ca te-a binedispus povestea mea.

@ zentai: eu am citit Ciresarii prin adolescenta, asa ca a mea copilarie era deja pierduta.
Cat despre trecutul asemanator si mie mi se intampla sa descopar uneori asta. Insa, redus la esenta, cred ca aceasta asemanare se trage din faptul ca orice are un inceput. Iar acel inceput e lipsit de orice urma de experienta in ceea ce tocmai incepem. Ca experienta e acel lucru pe care il dobandim imediat dupa ce am avut nevoie de ea. Si stangaciile altora si greselile lor ne aduc aminte de ale noastre.
Pe mine ma fascineaza mai mult asemanarea concluziilor trase in urma celor intamplate in trecut!
Ma bucur ca "te-am avut prin preajma".


Miercuri, 29 decembrie 2010 - 19:12  

oanafoca
oanafoca

 
5
In primul rand vreau sa te felicit pentru jurnal. Este extraordinar de frumos conceput (cel putin din punctul meu de vedere).

Am tresarit usor la vederea titlului "Aripi de zapada".....Cata nostalgie induce aceasta sintagma! Mi-am potolit dorul de munte vacante intregi re-recitind "Ciresarii", cu predilectie....."Aripi de zapada" si "Castelul fetei in alb". Poate n-as fi indraznit sa fac aceasta marturisire daca n-as fi vazut coment-ul lui Gabi.

Oricum, Claudiu, multumesc pentru bucuria care mi-a umplut sufletul, citind jurnalul tau....Pret de cateva minute am fost acolo, pe partie, cu voi,
priviti parca, de undeva din departari, de Ursu, Maria, Victor....

Sper ca n-am fost suparator de melancolica...dar asta am simtit.


Miercuri, 29 decembrie 2010 - 19:17  

doina68
doina68
Coarda
 
6
"Din fericire , soarele a rasarit, reamintindu-mi ca am o viata de trait" sunt cuvinte care ma urmaresc de ceva timp, de cand le-am citit prima oara, pe blogul tau . Acestea si multe altele...

"Iti trebuie ceva in plus, in alcatuirea sufletului tau, sa intelegi frumusetea care se desfasoara mereu in fata ochilor...".

Ma bucur cand descopar astfel de oameni...cu sufletul "complet".

Cat despre experienta de ageamiu pe partie...am resimtit parca vagi dureri dupa acele cazaturi despre care ai vorbit cu atata patos.

Te felicit pentru toate realizarile si-ti doresc un Nou An fericit !


Joi, 30 decembrie 2010 - 23:00  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
7
Iata ca am terminat si eu de citit. Daca toata lumea zice de Ciresarii, sa spun si eu ca pe mine titlul nu m-a dus cu gandul la asta, ci mai degraba la sora mea, care are nick-ul wannafly - destul de asemanator Carpati.org Dar am citit si eu Aripi de Zapada de 2 ori in adolescenta.

Eu am urmarit textul fiind mult mai atras de cugetarile interioare decat de experienta legata de schiat, cugetari si intrebari pe care evident le simt aproape. Ma intreb la cate din ele ai gasit raspuns intre timp?

Eu mereu am spus ca primul pas pentru a afla niste raspunsuri e sa-ti pui niste intrebari - si nu pot sa nu observ cum foarte multa lume traieste in ignoranta, condusa de o dorinta superficiala de confort in care nu exista nici intrebari nici identitate proprie. O spun doar ca pe o remarca, nu ca pe o judecata la adresa acelor oameni.

”Crede si nu cerceta” mi se pare si mie mai degraba un indemn uman (nu foarte intelept) decat unul divin. Iisus i-a spus lui Toma sa verifice ranile facute de piroane, nu i-a spus ”eu sunt, crede si nu cerceta”. Lipsa asta de cercetare ii face pe unii sa fie ”prizonieri” ai propriei ”credinte” (care de multe ori nu-i face fericiti) si pe altii sa aiba putere desi poate nu o merita. Adevarul nu se teme de demonstratii, poate doar de lipsa dovezilor (cauzata tot de lipsa unei cercetari suficiente de multe ori).

(ah, cel care a mers pe apa era sf Petru, nu Pavel).

M-a facut sa zambesc romantismul care se simte in (sau printre) unele randuri. Adevarul e ca nu te cunosc acum ca sa stiu cum esti si nici in ce fel lucrurile s-au schimbat intre timp. Dar din putinul pe care l-am observat, nu astea ar fi fost cuvintele pe care le-as fi folosit - ”romantic si sensibil”. (desi e atat de evident ca lucrurile merg mult mai in adanc decat ceea ce se vede la prima vedere)

Dar sentimentele pe care le mentionai atunci (cu privire la un fulg de nea sau cerul albastru etc) sunt intr-adevar dovada unui suflet sensibil si plin de iubire - care acum e poate mult mai greu de vazut, iese mult mai greu in evidenta. De fapt cum sa iasa daca noi nu-l lasam sa iasa?

In acelasi timp ma gandesc cat de usor e sa pierzi o parte din lucrurile bune ce te reprezentau candva... cum viata si intamplarile prin care treci iti fura putin cate putin (sau uneori mult cate mult) ceva ce candva era atat de important... Iar linia dintre visator si rational (sau si mai grav, dintre visator si... resemnat) e foarte subtire si se afla undeva in panta - cu rationalul spre vale. Daca am reusi sa luam ce e mai bun din ambele parti si sa le folosim in armonie cu noi insine, pentru binele nostru dar si al altora.. atunci ar fi minunat!

Cat despre fata cu ochi albastri, a carei prezenta (in text) te face sa visezi si sa-ti doresti ca personajul (adica tu) sa fi facut ceva, sa-i fi spus ceva... eu cred ca ea nu e adevarata. Adica sigur ca ea este adevarata, a existat - dar nu e neaparat ceea ce mintea si inima noastra ar vrea sa fie. E asa usor sa visezi uneori, sa creezi imagini care poate nu exista in realitate, sa transformi oameni in superoameni si fete in jumatatea perfecta... cand de fapt nu stii nimic despre ei. Cum spuneai si tu, cand persoana iubita e departe o vezi in fiecare om de pe strada. Pai daca nu exista in viata ta deloc si nevoia de ea e atat de puternica, atunci nu o vezi doar in niste ochi albastri, ci si in flori si copaci si jocul cu pisica...

Cred ca atunci cand e vorba de iubire e nevoie si de ratiune, iar sa fii doar visator iti asigura toate sansele sa dai cu capul de stanci atunci cand valul de care te-ai lasat dus prea usor, se sparge. Cred ca e nevoie de o cunoastere profunda a celor doi, cunoastere care sa duca la aparitia sentimentelor si implinirea viselor, si nu invers - intai apar sentimentele, visele, si abia apoi incepi sa cunosti. Ca sa constati ca ochii sunt albastri, dar mintea si sufletul sunt... cenusii.

Dar astea le stii si tu, sunt sigur. Caz in care visarea se poate face mult mai in siguranta Carpati.org

Jurnalul este intr-adevar foarte placut citirii, plin de substanta, te face sa-ti pui niste intrebari si te face si sa zambesti. Mi se pare meritat premiul castigat datorita lui, si-ti doresc sa lasi lucrurile bune din cutiuta cu amintiri sa iasa mai des la suprafata - astfel incat sa aiba o influenta pozitiva asupra prezentului. Ca sa nu uitam ceea ce spuneam si ne doream candva - s-ar putea sa fim NOI mai mult acolo decat in unele lucruri pe care le spunem si le facem astazi.


Duminică, 9 ianuarie 2011 - 18:09  

conrad
conrad
(admin)

 
8
"Parang (august 2009)– Povestea merge mai departe...", "Iezer–Papusa. Cand planul de acasa nu se potriveste cu cel din... ceata", "Dincolo de nori, in Buila-Vanturarita", "Hoinari prin Cozia (17 – 18 oct. ‘09)", acestea sunt jurnale "de acum", publicate "in zilele noastre" Carpati.org. Pe toate le gasesti aici: http://www.carpati.org/jurnale/conrad/1/
In acest fel, vei putea deduce singur in ce fel am evoluat, cel putin in ceea ce priveste exprimarea prin scris, de pe vremea cand am scris jurnalul la care facem referire acum si pana in prezent.

Iti multumesc pentru cuvintele lasate aici... Va trebui sa mai recitesc comentariul tau.

Doua lucruri lucru vreau sa adaug acum:
1. Desi nu neg importanta pe care o are "prima impresie", adica acea parere pe care ti-o faci despre un om pe care doar apuci sa-l vezi si n-ai cand sa-l cunosti, totusi nu am foarte mare incredere in ea, pentru ca m-a inselat de multe ori. Iar in ceea ce-i priveste pa altii si prima lor impresie despre mine, pot spune ca sunt unii oameni care dupa ce au stat cateva minute in preajma mea nici nu mai vor sa auda de mine, iar altii dimpotriva. Deci... este extrem de subiectiva parerea despre un om dupa cateva clipe in preajma lui.

2. Ce am pierdut din ceea ce eram sau aveam in copilarie si tinerete, ce s-a transformat, cat in bine si cat in rau, ce s-a schimbat in felul cum resimt unlele lucruri acum ori daca am devenit "mai bun" sau doar am decazut, daca viata prin care am trecut pana acum mi-a furat din lucrurile frumoase si pure ale sufletului meu sau doar m-a imbogatit cu altele noi... asta nu cred ca voi sti vreodata. Un lucru insa pot sa-l spun, cu mana pe inima: nu am niciun regret in ceea ce priveste omul care am devenit! Si, complet lipsit de modestie, mai spun ca sunt mandru de ceea ce am devenit, avand in vedere drumul si obstacolele pe care le-am strabatutu si trecut, singur, pana aici... in prezent.

P.S.: Cat despre fata cu ochii albastri, ea a existat la fel cum a existat si lipsa mea totala de orice initiativa. Tu spui ca poate mi s-a parut mie, poate ca ea nici nu m-a observat... Dar tu spui asta in 2011. Carpati.org Insa in acea zi de iarna a lui 2004, acei ochi albastri au existat exact asa cum i-am vazut si cum i-am descris eu. Pentru mine au existat, pentru ca asa i-am vazut. La fel cum e de ajuns sa te crezi fericit, pentru a si fi, tot asa e suficient ca eu sa fi crezut ca totul a fost aievea precum am povestit, pentru a si fi fost.


Luni, 10 ianuarie 2011 - 00:25  

zentai
zentai
Coarda
 
9
Lasa Conrad (Claudiu), nu fi suparat!Eu zic sa crezi c-ai evoluat (in acesti ani ai mai citit carti, ai vazut munti noi, ai cunoscut oameni noi, orice ce te-a imbogatit, ti-a "decantat" rafinamente emotionale Carpati.org

Apoi, cu tipa cu ochi albastrii treaba sta cam asa:imagineaza-ti c-ai fi cunoscut-o, ati fi fost impreuna o vreme si pana acum probabil te-ar fi dezamagit si ai mai fi adaugat doar un nou algoritm al suferintei.Deobicei, mai asa se termine orice relatie, ca esueaza totul in banal, in mediocru.Daca ar fi fost marea iubire, azi ati fi impreuna si ceea ce ar fi intre voi ar fi intraductibil, pornind de la iubire dar mai presus de aceastaCarpati.org.De ce cred asta?Nu sunt un fatalist si nu cred in predestinare.Dar cand doi oameni se privesc in ochi pentru prima data, isi dau seama, cumva, ca nu vor mai putea renunta unul la celalalt.Astfe, atunci ai fi gasit cuvintele, oricare, ea ar fi simtit totul si ati fi in ZEN Carpati.org.

Eu, de-a lungul timpului m-am "smecherit"Carpati.org.Oricat de frumoasa ar fi o femeie, de sublima, de covarsitoare, imi zic ca maine mi-ar fi greu daca mi-as "uita-o" prin suflet, astfel ca nu-l la ssa fie atins de "imaginea Afroditei", mai ales ca, de multe ori, "femeia ideala" e doar o proiectie a imaginatiei noastre...Da, intr-o zi totul se va intampla altfel si asa va fi si la tine, daca nu cumva exista deja vreo "ea" care a facut ca toate celelalte sa "taca" in mintea taCarpati.org

Cu drag, numai bine iti dorescCarpati.org.

PS-am zis toate astea pentru ca suferinta legata de sentimente, in general vorbind, mi se pare o mare pierdere de vreme, o mare irosire...


Luni, 10 ianuarie 2011 - 09:30  

conrad
conrad
(admin)

 
10
OFF TOPIC : Nu pot "pentru ca sa inteleg" Carpati.org de unde pana unde aceasta nevoie de a-mi vorbi despre "Marea iubire" in contextul acestui jurnal. Acei ochi albastri... hm, am pomenti eu undeva ceva legat de sentimente?! Am zis doar atat: " Poate ca ar fi trebuit sa... sa ce?" Nici eu nu stiam ce ar fi trebuit sa fac ori daca ar fi trebuit sa fac ceva si nici acum nu stiu, dar discutia tinde sa mearga spre ce ar fi fost daca as fi avut "o relatie cu ea". De unde ideea asta? Nu la asta ma gandeam. Pana la urma, era vorba doar de incapacitatea mea de a deschide gura in fata unor necunoscuti pentru a le spune ceva (un gand, o idee, o impresie, etc.), de teama de a nu deveni ridicol. Si m-am gandit ca poate si ea astepta un cuvant - nu Shakesperian, sa-i spun ca ochii ei mi-au bulversat lumea si ca o iubesc, fara sa stiu cum o cheama, ci pur si simplu sa-i arat ca este un om pe langa care trec si... pe care l-am observat. Doar atat. Macar un "Ce faci, cum te simti pe aici?". Si nimic mai mult.

Cu multi oameni mi s-a intamplat ceva similar si nu toti erau posesori de ochi albastri ori de gen feminin. Si n-am zis nimic, desi am trecut pe langa ei si i-am observat. De asta am scris urmatoarele: "Asa se intampla mereu, cand calatoresti: intalnesti oameni carora simti ca le-ai putea oferi un loc foarte larg in inima ta, dar iti dai seama ca, dupa ce s-au dus, nici macar cum se numesc nu mai stii. Te intelegi bine cu ei, poate chiar te ajuta sau ii ajuti si apoi dispar si ramai doar cu amintirea unui chip ce se sterge treptat, ca o poza veche pe care se aseaza praful, urmand ca in final sa nu mai fie decat o pata alba care reprezinta un lucru bun ce ti s-a intamplat odata anume." Voua nu vi s-a intamplat niciodata?

Nu degeaba am lasat undeva acest citat: "Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot fi un strop de istorie universala."
Si asta a fost: un strop de istorie universala, nicidecum un strop din ceea ce ar fi putut fi marea iubire si eu acum regret ca n-am facut nimic Carpati.org.

Si ca sa lamuresc: nu regret nimic si n-am si nici n-am avut vreo suferinta in urma celor povestite aici, in afara de negriturile care m-au insotit cateva saptamani dupa aceasta excursie! Carpati.org

Sa fie cum a fost si noi sa fim sanatosi!

PS: nimic nu e irosire... e doar "un strop" de istorie personala Carpati.org


Luni, 10 ianuarie 2011 - 14:47  

zentai
zentai
Coarda
 
11
Deh...daca zici tu...ca nu e o irosire, doar stii mai bine, ca esti specialist in tine insuti Carpati.org.

Tot acest compas al meu, a fost doar un mic sunet,ca atingerea unei strune, in caz ca socotesti c-ai pierdut ceva, sa nu-ti para chiar asa de rauCarpati.orgCica, ma simt solidar, cumva, cu cei care sufera si eu as putea sa fac ceva.Dar doar ma amagesc.Eu nu pot alina suferinta nimanui.Pot doar incerca sa-l ajut pe acela sa si-o aline singur.Iar acum, cu siguranta c-am intelesc disproportionat.Dar tu o sa ma ierti pentru asta pentru ca, in sufletul tau, nici macar nu te-ai suparatCarpati.org.

Numa' bine!


Luni, 10 ianuarie 2011 - 15:24  

siriso21
siriso21
Coarda
 
12
Frumos jurnal, Claudiu....sincer ma apucasem de citit acest jurnal cam din a 2a zi de la postare, insa de-abia acum am prins starea necesara citirii lui de la un capat la altul, pentru ca trebuie sa recunosc ca nu e simplu sa "te citesc". In toate jurnalele tale intalnesc nu doar o poveste, ci si o poarta ce o lasi deschisa catre sufletul tau care spune atat de multe despre tine.
Mi-a placut foarte mult povestioara cu tigrul...intr-adevar trecutul nu-l putem schimba, insa maniera in care privim viitorul este singura care poate produce o schimbare, in bine sau in rau. Mereu am considerat ca felul in care privim noi viata ne influenteaza viitorul.
In continuare repet un lucru pe care ti l-am mai spus...cele mai frumoase amintiri sunt cele de inceput. Si ma bucur ca ai avut rabdarea sa le asterni la momentul respectiv pe hartie.
In rest..pot spune ca e un jurnal sentimental, pe ici pe colo presarat cu momente haioase, un jurnal ce te lasa pe ganduri...

Criss


Marți, 18 ianuarie 2011 - 16:35  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1114 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org