„POHTA CE AM POHTIT“- NEGOIUL SI CUSTURA SARATII (Muntii Fagarasului)

„POHTA CE AM POHTIT“- NEGOIUL ȘI CUSTURA SĂRĂȚII(Făgăraș, 22-28 iulie 2013)

De câțiva ani mă străduiesc să pun în aplicare planul unei ture în zona Negoiului Făgărașului, cel care mă nedreptățise cu ceva vreme în urmă când, vizitându-l, m-a întâmpinat cu o strașnică ninsoare la sfârșit de iulie învăluindu-mă în neguri ce mi-au răpit plăcerea străbaterii Custurii Sărății și mi-a creat senzația de vis urât în timp ce mă cățăram pe bolovanii de pe versantul vestic fără a vedea mult mai departe de vârfurile degetelor mâinii întinse. Anul acesta, la îndemnul Antonellei căreia îi mărturisisem planul, m-am hotărât să-l pun în aplicare. Adică, stabilirea bazei în cabana Negoiu și scurte ieșiri în împrejurimi având ca obiective principale Custura Sărății și vârful Negoiu, incluse fiecare în ture de câte o zi. Astfel, într-o zi urma să urcăm în Șaua Cleopatrei, să străbatem Custura Sărății, să coborâm în fundul Topologului, să urcăm pe firul izvorului Negoiului în Căldarea Pietroasă până în Șaua Cleopatrei și reîntoarcerea la cabana Negoiu. În altă zi, să urcăm din nou în Șaua Cleopatrei, apoi ascensiune pe Negoiul și în continuare către lacul Călțun prin Strunga Doamnei, cu întoarcerea către cabana Negoiu prin Strunga Ciobanului. În zilele rămase vom străbate trasee în funcție de inspirația de moment. Aflu de pe site-ul carpați.org că în perioada ce mi-am propus să o petrec în Făgăraș A.M.C. organizează o acțiune de remarcare a traseelor din zonă, acțiune coordonată de mai vechea mea cunoștință, Florin Fratu. Gândul că voi petrece câteva zile în tovărășia unor carpatiști mă bucură foarte tare.

1. Luni Optăm pentru intrarea în traseu de la cabana Poiana Neamțului. Pentru aceasta plecăm de la Iași cu un microbuz ce face curse la Deva trecând prin Roman-Bacău-Pasul Oituz-Făgăraș-Sibiu-Deva. Și astfel, punându-ne viețile în mâinile unui șofer care tot drumul și-a împărțit atenția conducerii între discuții interminabile la telefon, număratul banilor ce-i încasa pe bilete în stațiile unde urcau noi călători și punerea în ordine a unor documente de el știute. Ziua se desfășoară cu o vreme frumoasă lăsându-ne să vedem priveliști de pe valea Siretului, apoi de la Bacău să simțim efectele amețitoare date de serpentinele în cascadă ale șoselei (de parcă proiectantul acesteia s-ar fi lăsat inspirat de dâra vreunui pipi de bou) ce saltă peste Culmea Pietricicăi pentru a se lăsa apoi în Depresiunea Tazlăului. De la Onești urcăm pe firul Oituzului pe sub culmile Nemirei și Vrancei apoi, după ce facem un popas la Hanul Codreanu situat într-o frumoasă zonă (nu departe de Poiana Sărată) săltăm peste Pasul Oituz și trecem în Transilvania întipărindu-ne pe retină imagini din Munții Bodocului și Baraoltului în dreapta și incitantele țancuri ale Ciucașului ce împung cerul în stânga. Pe măsură ce înaintăm spre Brașov se înalță în față, ca la o întrecere parcă, piscurile Bucegilor, Postăvarului, și Pietrei Craiului. De la Brașov săltăm puțin peste Perșani, urmăriți o vreme de Măgura Codlei, după care ne lăsăm în impresionanta Țară a Oltului. Și de aici, gata! Nu mai avem ochi decât pentru impresionantele piscuri ale Făgărașului ce zimțuiesc cerul, în stânga. Și iată-ne, doar puțin după amiază, debarcați la Avrig.Prin amabilitatea unei doamne ce lucrează la mica patiserie de la intersecția cu drumul spre gară luăm legătura cu un om de treabă ce ne duce cu mașina, scutindu-ne de parcurgerea pe jos a celor 14 km. până la Poiana Neamțului. Oscilăm între două variante: să rămânem peste noapte la Poiana Neamțului, iar mâine să parcurgem traseul până la cabana Negoiu trecând pe la cabana Bârcaciu sau să urcăm în seara asta la cabana Bârcaciu unde să înnoptăm, iar mâine să ne continuăm traseul. De la cel care ne duce cu mașina aflăm surprinzătoarea veste că în urmă cu câteva luni cabana Poiana Neamțului a ars, iar acum se reconstruiește.Constat că porțiunea în care mai sunt camere pentru cazare e intactă dar la auzul prețului mă decid să fac efortul de a urca până la cabana Bârcaciu luând în piept cei 844 m. diferență de nivel, timpul necesar parcurgerii fiind de 2 ore și 20 minute. Dar cu greutatea bagajului și ritmul meu mai lent de înaintare timpul va fi ceva mai lung. Înaintăm câteva zeci de metri până la locul unde se desprinde forestierul ce urcă abrupt pe versantul drept al văii Comănesei. Aici facem un popas pentru a ne schimba ținuta și înlocui sandalele cu bocancii. Rezemat de capota mașinii, un tip se pare că așteaptă pe cineva. Nu după mult timp apar doi ciobani ducând, legați unul după altul ca înșirați pe ață, mai mulți măgăruși ce poartă pe samare sacii cu brânză. Primesc alți saci (ce aflu că sunt plini cu sare) care sunt puși în locul brânzei dar doi măgari norocoși scapă de sarcină. Stăpânul lor, un om micuț, vioi și cu privirea ageră, rămas de tovarășul lui ce plecase cu încărcătura, descoperă butelia cu bere ce o cumpărasem de la Avrig pentru a-mi stinge oboseala diseară după ce-mi voi fi montat cortul, și ochii-i prind a sticli. Se apropie de noi și se oferă să ne ducă rucsacurile cu măgărușii lui. Noi refuzăm, el insistă și ne povestește cum, odată, niște străini au apelat la serviciile lui și ale măgărușilor răsplătindu-l la sfârșit cu toată băutura ce o purtau cu ei. Dacă aș ști că berea va fi împărțită tovărășește între cioban și supușii lui, în spinarea cărora ar pica tot greul, mai că aș bate palma cu el dar cum știu sigur că gândul meu este o utopie refuz, preferând să beau eu berea diseară după ce, frânt de oboseală, îmi voi fi instalat tabăra la Bârcaciu.Totuși, dacă-i arde gâtlejul, îl sfătuiesc să coboare la cabană unde, poate, are șansa să-și potolească setea. Nu prea s-ar duce temându-se că în lipsa lui măgarii o vor lua de capul lor spre stână. Dar tot el, văzându-mă neînduplecat, decide să-l lege pe cel mai năzdrăvan fiind sigur că astfel celălalt va rămâne lângă tovarășul lui. Dar măgarul, încăpățânat ca un ... catâr, se înrădăcinează cu toate cele patru copite și pas de-l mai urnește din loc pentru a-l duce mai aproape de un ciot unde să-l lege. Îmi solicită ajutorul și proptindu-ne ambii cu umerii de șoldurile măgarului ne străduim să-l urnim dar ți-ai găsit! Parcă are picioare de gumă care se întind cât ne opintim noi și revin în poziția inițială când slăbim presiunea pentru a ne muta pasul. Ciobanul se enervează dar eu nu-mi pot stăpâni hohotul de râs de ridicolul situației: doi oameni zdraveni nu suntem în stare să urnim o stârpitură de măgar măcar cu un centimetru ... mai mare râsul! Până la urmă, ciobanul cel isteț găsește soluția: scoate din buzunar un capăt de frânghiuță, numai bun ca înnodându-l să prelungească frâul exact cât este necesar să priponească năstrușnicul patruped. Scăpat de ciobanul care se precipită în vale spre cabană reușim să ne schimbăm hainele și să fac o rezervă de apă de la izvorul ce se aude curgând în pădure. Mai zăbovim o vreme până apare stăpânul măgarilor și-l lăsăm să plece, iar după ce considerăm că a luat destul avans ne lansăm și noi la drum. Vremea frumoasă și aerul răcoros ne fac să suportăm mai ușor greutatea urcușului dar spre final numărul redus de ore de somn pe timpul nopții trecute și drumul parcurs de la Iași, chiar dacă cu mașina, își spun cuvântul astfel că ritmul înaintării scade și chiar dacă ajungem la Bârcaciu pe lumină totuși e mai târziu decât mă așteptam. Iau legătura cu recepția cabanei pentru a-mi anunța prezența apoi trec la montarea cortului în apropierea altuia aflat aici. Terminăm instalarea taberei la lumina frontalei, servim cina, privim o vreme feeria de lumini a localităților din Țara Oltului dintre care se remarcă cea a Sibiului care înroșește cerul, apoi plonjăm în lumea viselor.

2. MarțiTemperatura confortabilă ce se instalează în cort pe timpul nopții mă determină să deschid la jumătate sacul de dormit; deci rămân surprins de răcoarea ce mă întâmpină când ies la lumina dimineții dar mă bucur că dau nas în nas cu semne prevestitoare de vreme bună. Un sunet nedeslușit vine din pădurea de molid, sunet ce se amplifică pe măsură ce bulgărele de foc al soarelui se înalță pe cer. Este bâzâitul la unison al miliardelor de gâze în lupta lor pentru existență.

Urmează ritualul dimineții încheiat cu servirea cafelei și a micului dejun. Stăm de vorbă cu Petre, cabanierul, care ne dă informații despre traseele ce avem de gând să le facem în zona Negoiului, apoi începem strângerea taberei care, după cronometrarea lui Petre, durează ceva mai mult de două ore; asta pentru că ne mișcăm alene, fără grabă având în față o zi întreagă și cam două ore de mers. Mai suntem ținuți în loc și de necesitatea unor mici reparații apărute la echipamentul nostru. În sfârșit, când soarele este le crucea amiezii, ne săltăm tarhaturile în spinare și prindem calea însemnată cu punct roșu propunându-ne să dublăm timpul de mers necesar străbaterii drumului până la cabana Negoiu pentru a putea admira în voie priveliștea oferită de splendoarea țancurilor făgărășene. Mergem o vreme pe curbă de nivel prin pădurea care ne ferește de vipia soarelui. Din când în când poteca se ondulează ocolind micile șuvoaie ale izvoarelor ce șopotesc strecurându-se printre pietre și buruieni în drumul lor către Valea Comănesei a cărei obârșie o ocolim într-un larg arc de cerc angajându-ne apoi în urcuș lin către nord spre Muchia Scărișoarei. Ajunși la cota maximă facem un popas printre rugi de afin vopsindu-ne buzele și limba în albastru, ronțăind glucoză, curmale și bomboane după care, plini de energie, cotim spre nord, urmând poteca ce ține o vreme muchia. Pădurea prinde a se rări lăsând loc privirii către piscurile ce îmbrățișează Căldarea Avrigului. Coborâm lin apoi, îndreptându-ne spre nord către obârșia Porumbăcelului pe care o ocolim și iară prindem a sui domol sucindu-ne din nou cu fața la Transilvania, năzuind către spinarea muntelui Puha ce ne închide, frustrant, vederea spre Piciorul Șerbotei unde se află ținta călătoriei noastre, cabana Negoiu. După aproape trei ore de mers alene și pauze dese (cheia marilor succese) ajungem pe creasta Puhăi de unde ni se deschide o largă priveliște către Șerbota, Negoiu și mai departe.

Dincolo de valea adâncă a Șerbotei, pe piciorul de munte ce se lasă spre nord, apare imaginea cabanei Negoiu, loc de vremelnică reședință pe durata evadărilor noastre către obiectivele din zonă. În linie dreaptă cabana se află în vârful degetului arătător dar bănuiesc a fi destul drum de bătut până acolo pentru că văd poteca curbându-se din nou către nord ca să pătrundă în impresionantul circ glaciar din nordul Șerbotei. Ieșind din pădure coborâm, când mai lin, când mai abrupt, către valea Șerbotei având sub ochi imaginea impresionantă a crestelor din vestul Făgărașului către care, adeseori, ne îndreptăm privirile neglijând observarea locului unde să ne punem piciorul pentru următorul pas, lucru sancționat prompt printr-o călcătură mai de sus sau printr-o rădăcină ce ni se încâlcește printre picioarele a căror degete prind a protesta presate de bombeul bocancului.

În urma noastră se aud voci dar din cauza vegetației nu putem descoperi sursa lor. Doar când, ajunși la firul apei la un podeț aruncat peste acesta și care prin talașul proaspăt din jur ne vestește că s-a lucrat de curând la el, facem un popas cu durata nedeterminată zărim un grup ce coboară în pas vioi pe potecă; ajuns curând la noi vedem că este compus din vreo cinci tinere însoțite de un bărbat (mai târziu avea să aflăm că sunt belgience). Dacă până la ivirea cabanei în raza vederii noastre nu simțisem oboseala, impactul psihologic generat de faptul că deși cabana este destul de aproape trebuie să facem un ocol așa de mare mă cam moleșește. Decidem să prelungim popasul până ce va pleca grupul venit din urmă, noi având un ritm mult mai lent. De undeva, din vale, răzbate vuietul apelor ce se prăvălesc în cascada Șerbota, invizibilă din locul în care ne aflăm.După ce vocile fetelor se pierd în pădure plecăm și noi spre finalul călătoriei de astăzi. Urcăm scurt și abrupt câțiva metri apoi poteca, parcă pentru a ne proteja, se îndreaptă alternând praguri abrupte cu porțiuni plane, de odihnă, către Muchia Șerbotei unde ne scoate în scurt timp, punându-ne brusc în fața ochilor construcția viu colorată a vechii cabane unde se văd câteva siluete. Trecem pe lângă un loc amenajat pentru corturi (unde chiar este instalat unul) și mă eliberez de tirania rucsacului ce-mi apasă tot mai greu umerii. Schimb binețe cu băiatul și fata ce-și fac de lucru pe lângă materialele necesare remarcării; aflu de la ei că Florin este coborât la Avrig pentru aprovizionarea cu alimente și urmează să apară în curând. Până una-alta, mă deplasez la cabana nouă pentru a-mi anunța, la recepție, prezența și intențiile mele. Un tip ce sparge lemne lângă cabană mă îndrumă către doamna Mioara, cabaniera. Doamna Mioara se arată a fi o adevărată femeie de munte pe care, cred, nu-i prea bine s-o înfurii fiindcă urmările ar fi destul de greu de suportat. Îi explic cine sunt și ce am de gând. Locul de cort costă cinci lei pe zi dar îmi face o altă propunere care mă avantajează. În urma unor experiențe de viață sunt mai prudent în relațiile cu oamenii pe care, văzându-i pentru prima dată, se manifestă deosebit de amabili. Astfel că, după o negociere ... „de-a-ndoaselea“ (adică eu refuz oferta-i generoasă) și un scurt sfat cu Antonella accept să mă instalez într-o cameră din cabana veche având fereastra îndreptată spre vârful Negoiu. Mă conving că doamna Mioara este de bună credință atunci când pătrund în acea cameră și o găsesc în cea mai bună stare.Odată instalat ne reîntoarcem la cabana nouă pentru a da jos de pe noi praful și transpirația cu ajutorul apei care se găsește numai aici. Tocmai atunci apar și băieții care fusesertă la Avrig și astfel îl reîntâlnesc pe Florin Fratu, pe care-l cunoscusem la întâlnirea de vară din 2012 de la Suru. Îmbrățișări, pupături, i-o prezint pe Antonella apoi ne ducem fiecare pe la treburile noastre urmând a ne întâlni la ... seara culturală.Servim un prânz care să ne țină și de cină, timp în care soarele se duce spre dunga orizontului, iar cei care fuseseră ziua în acțiune pe munte prind a se reîntoarce. Cunosc astfel pe tinerii carpatiști care au răspuns chemării lui Florin în acțiunea de remarcare a traseelor din zona Negoiului. Seara o petrecem în jurul focului cu cântec și voie bună. Undeva în noapte, către Căldarea Sărății, apar sclipind micile puncte luminoase ale frontalelor ultimilor carpatiști, întârziați la marcare. Surprinzător de repede apar în lumina focului siluetele câtorva tineri veseli de parcă ar veni de la vreo petrecere amuzantă și nu s-ar afla la sfârșitul unei zile epuizante de alergătură pe munte. Unul din ei se mândrește cu un hrib de o mărime impresionantă descoperit în cine știe ce cotlon din pădure.Auzind că mâine avem programată o tură pe Custura Sărății, Camelia de la Pitești, una din carpatistele ce participă la acțiune, obține consimțământul, atât din partea noastră cât și a lui Florin, de a ne însoți la parcurgerea acestui traseu ce și-l dorea de multă vreme. Într-un târziu, deși nu mă trage inima, mergem la culcare pentru că mâine avem o zi nu tocmai ușoară.

3. Miercuri.Se anunță o zi de excepție. Deși răcoroasă, dimineața luminoasă, cu cerul de un albastru adânc, precum și crestele însorite ale piscurilor din jur, prefațează un timp minunat pentru o ascensiune pe munte („o zi de cucoane“ era superlativul mamei pentru a califica o astfel de zi). De vreo trei ani gândesc planul acestei zile: urcare de la cabana Negoiu către Șaua Cleopatrei, parcurs Custura Sărății de la est la vest, coborâre în fundul Topologului, urcare pe firul Izvorului Negoiului în Căldarea Berbecilor (atunci când am parcurs această porțiune, cu toată lipsa de vizibilitate, mi s-a părut a fi încântătoare de aceea aș dori s-o văd din nou, sper în condiții mai blânde de data asta), iară în Șaua Cleopatrei și întoarcerea la cabana Negoiu. Dar Florin îmi sugerează, pentru a nu face de două ori porțiunea de la cabana Negoiu la Șaua Cleopatrei, să urc Muchia Șerbotei până în vârf și să fac custura de la vest la est eliminând astfel întoarcerea prin Căldarea Berbecilor. Punând în balanță varianta mea și a lui Florin renunț (nu fără strângere de inimă) la varianta mea optând pentru cea propusă de amicul meu pentru că, văzută de pe costa Puhăi, Muchia Șerbotei arată destul de ispititoare. Cu toate că planificasem plecarea cât se poate de matinală, reușim s-o luăm din loc doar cu câteva minute înainte de ora zece. După informațiile obținute de la Florin asupra drumului ce-l avem de urmat nu mai am nevoie să consult harta și plecăm urmând a ne „lipi“ de traseul marcat cu bandă albastră. Ne întoarcem puțin, în coborâre ușoară, pe poteca ce-o urmasem ieri, apoi începem urcuș, ușor la început, apoi alternând în repezișuri abrupte și porțiuni de relaxare. Despre Camelia nu am nici o informație așa că îndrept subiectul discuțiilor noastre către experiența ei montană. Spusele-i mă liniștesc (mai fusese în Făgăraș, Retezat, Bucegi) astfel că ne continuăm drumul în cel mai firesc ritm, discutând pe diferite teme și, după ieșirea deasupra pădurii, admirăm cu nesaț splendoarea sălbatică a împrejurimilor.

Urcăm dinspre apus Muchia Șerbotei lăsând tot mai jos Căldarea Mare și silim să ajungem la nivelul Mâzgavului ce se ridică de partea cealaltă; în urma noastră rămâne dunga prelungă a culmii pe care se văd, rămânând tot mai mult în urmă, clădirile de la cabana Negoiu, iar în față se ridică un pisc care (experiența își spune cuvântul) nu reușește să mă amăgească precum că ar fi vârful Șerbotei. Pâlcuri de jnepeni acoperă, verde închis, stâncile colțuroase ce pun stăpânire pe spinarea muchiei.

Aproape de ora 11.00 poteca ne scoate pe culme lăsând loc privirii către o largă panoramă a împrejurimilor. Trecuți de muchia înșelătoare ni se ivesc în față altele care, la o judecată sumară, luând în seamă timpul ce-l avem de parcurs până la vârf și cel parcurs efectiv, mai avem ceva de muncă până acolo. Deocamdată ne oprim într-un scurt popas și ne aplecăm privirile la adânca groapă a Sărății ce se află sub noi, mutând-o apoi, ceva mai încolo, către Căldarea Cleopatrei și mai sus către vârfurile îngemănate ale Negoiului, Negoiul Mic și Negoiul Mare. Prin verticala unui horn, prelung și spăimos, căutăm către grohotișurile de sub Custura Sărății și mai departe, peste alte stâncării, către creasta zimțată ce se lasă către nord din Negoiul Mic, marcată de un „V“ uriaș ce-l bănuiesc a fi Strunga Ciobanului. În continuare poteca urmărește dunga strecurându-se printre steiuri sau pe buză de prăpastie ținându-ne în urcuș continuu, când mai lin când mai abrupt, pe deasupra peisajului selenar al căldărilor Șerbotei, pe de o parte, a Sărății și a Cleopatrei de partea cealaltă.

Camelia ne atrage atenția asupra unui imens con ce împunge cerul și în vârful căruia se vede ceva ca o cruce sau, mai curând, un indicator turistic. Deși nu vreau să cred dar nu poate fi altceva decât cota maximă a vârfului Șerbota. Când am făcut partea aceasta de creastă, cu mai mulți ani în urmă, abordându-l din altă direcție (dinspre vest) nu mi s-a părut a fi atât de înspăimântător. Dar asta mi-e soarta așa că strâng din dinți și îndemn la drum. Și iată-ne, cu un sfert de oră înainte de ora 13.00, la baza stâlpului ce indică vârful Șerbota după ce ne luptasem cu stâncăriile imense ce-i năpădesc haotic nordul silindu-ne să ne folosim de toate cele patru membre din dotare asemenea strămoșului nostru de acum câteva milioane de ani.

Atmosfera clară dar cu depărtările ușor încețoșate ne permite să vedem până departe crestele Făgărașului și larga Țară a Oltului. În timp ce Antonella se chinuie să ia legătura prin telefon cu Cecilia, iar Camelia încearcă să se pună la adăpost de adierea răcoroasă a vântului eu fac cu ochii roată căutând la izbucnirile semețe ale vârfurilor ce-și urcă frunțile spre azurul cerului clar și la imensele genuni ale căldărilor ce se lasă în hăuri amețitoare: spre est se adâncește muchia îngustă a Custurii Sărății, într-un haos de stâncării, hornuri sau steiuri ascuțite, nelăsând loc închipuirii cum s-ar putea străbate cu piciorul această ultimă vamă pusă în calea pașilor ce tind să ajungă la frumusețea paradisiacă al celui de al doilea vârf al Carpaților României, Negoiul. Dincolo, după un mic platou de stâncă, loc de scurt popas pentru calmarea răsuflării și a bătăilor precipitate ale inimii dar și răgaz de a admira hăurile Căldării Sărății spre nord și Căldării Pietroase spre sud, poteca se vede repezindu-se în sus către Vârful Sărății apoi, prin Șaua Cleopatrei (pe hărți și în ghidul turistic din „Munții noștri“ al Făgărașului apare denumirea de Șaua Popasul lui Mihai pe care le cred sinonime contrar precizărilor cabanierului Petre de la Bârcaciu și a salvamontistului Marius de la Negoiu; sau cel puțin așa îmi sugerează hărțile) de unde ocolește pe la sud Negoiul Mic răzbind spre Negoiul Mare. Spre sud se lasă valea Topologului, strânsă între Podeanu și Mâzgavu. Către V-SV se conturează poteca de creastă ce coboară în Șaua Șerbota pentru a urca pe Mâzgavu și a se pierde către Scara, sărind mai departe peste Gârbova, Ciortea și celelalte vârfuri cu imaginea estompată de atmosfera translucidă. Către nord, se lasă Muchia Șerbotei, pe care am urcat noi, și, tocmai jos, se zărește acoperișul și o parte din cabana Negoiu (cea nouă); dincolo de aceasta, după alte piscuri împădurite, se întinde, plată, Țara Oltului, parte a Podișului Transilvaniei, pe care ochiul înșelat de efectul optic generat de atmosfera albă de umezeală o percepe ca ridicându-se către linia argintie a Oltului străjuită dinspre nord de conturul prelung al unor dealuri. Cu câteva minute înainte de ora 13.00 ne avântăm, simulând îndrăzneala dar cu inima strânsă, pe primii metri ai Custurii. Activitatea creierului-mi se agită între emoția provocată de porțiunile dificile care totuși, datorită cablurilor de asigurare, nu sunt deosebit de primejdioase și efortul de a memora imaginea locurilor spectaculoase și generatoare de emoții prin care se strecoară poteca.

Când după trei ore și zece minute (față de cele două ore menționate în ghid) ajungem deasupra ultimului horn ce ne scoate de pe Custură constat că memoria mea se află într-un mare haos; situate de-a valma, asemenea peisajului parcurs, imagini fugare îmi dezvăluie locurile parcurse ... muchia îngustă, înierbată, care se prăvălește într-un horn îngust prin care te strecori aproape vertical ținându-te cu nădejde, cu ambele mâini, de cablul prins în peretele din stânga ... facem loc unui grup ce vine din sens invers și o văd pe Camelia scăpată vremelnic de emoții declanșând frenetic aparatul de fotografiat, iar pe Antonella așteptând să i se liniștească respirația precipitată ... hăul Căldării Pietroase din dreapta, piscul Șerbotei de unde tocmai am plecat ... zâmbetele Antonellei și Cameliei ... Căldarea Sărății din stânga ... îngrămădirea haotică de bolovani imenși pe care căutăm cu înfrigurare banda roșie ce ne duce în siguranță către sfârșitul calvarului ... și a trecut abia o oră, iar după un colț de stâncă se vede peisaj amăgitor ce pare a fi sfârșitul Custurii dar nu-i așa pentru că săgeata roșie ce ne îndrumă să ocolim prin stânga ne duce sub un perete vertical ce se ridică în dreapta pe deasupra hăului amețitor ce se lasă de astălaltă parte și în care coborâm câțiva metri pentru a urca apoi încă de două ori pe atâta ... și a mai trecut o oră ... facem popasuri dese (cheia marilor succese) și privim (nu fără oarece spaimă) la seria încercărilor prin care urmează să trecem, emoționați dar ispitiți în a ne continua aventura, izvor de multă adrenalină, să mai ronțăim câte o bomboană sau câte un pătrățel de glucoză ori de ciocolată ... mai ocolim câte o muchie prin stânga sau prin dreapta ... mai ajungem în vârful câte unui stei din care privim cu temătoare încântare la magnificul, titanicul decor prin care tocmai am trecut sau urmează să-l trecem ... dinspre Custura Sărății, un fir de vânt rece subțiat de strunga dintre doi colți de piatră tociți de vreme vrea cu tot dinadinsul să-mi treacă dintr-o ureche în cealaltă ... două ore și jumătate de mers și parcă sunt semne că ajungem la liman dar acesta, deși așteptat a se isca de după fiecare colț de stâncă, întârzie să apară ... trei ore și șase minute: horn îngust, aproape vertical, lanț prelungit cu un capăt de cordelină neagră pusă în șase ... trei ore și zece minute ... și ... GATA!

Trupurile noastre își reiau treptat poziția erectus, emoțiile se diminuează lăsând loc satisfacției că am reușit. Prin mintea-mi trece gând fugar: „bătrân nebun și fără minte care a mai cărat și pe alții după el!“ Privind în urmă fac fotografii și ticăloșenia din mine murmură: „ce, mă rog, a fost atât de greu? ia, o bagatelă acolo!“ Îl simt pe „Alteu“ cum mă trage de urechi transmițându-mi telepatic: „dar când te gândeai la necesitatea unor pamperși cum era?“ Urcăm un perete vertical, și ne oprim pe un mic platou la adăpostul unei stânci care ne ferește de adierea vântului răcoros ce ne-a întâmpinat pe creastă după ce cu câțiva picuri de ploaie înșelătoare ne-a făcut să ne înfășurăm în pelerine; simțim că picioarele ne tremură nu numai de emoțiile trecute ci și de foamea prezentă. Dinspre Căldarea Pietroasă, două siluete se văd urcând către Șaua Cleopatrei; mă intrigă faptul că nu au rucsacuri dar când am vizibilitate mai bună văd că poartă în mâini butelii cu apă și-mi dau seama că vin de la vreun izvor din căldare de unde-și făcuseră provizii; rucsacurile, probabil, le lăsaseră în șa. Așadar facem popas de masă cu privirile căutând spre Șaua Cleopatrei de unde, pentru a umple timpul rămas neconsumat fiindcă nu am mai parcurs traseul de ocolire a Custurii Sărății, intenționăm să nu mai amânăm pe mâine ascensiunea pe Negoiul ci s-o facem astăzi pentru că, spune vorba din popor, „ce-i în mână nu-i minciună.“ Dar unul din bocancii Cameliei se revoltă și, ca să fie mai convingător, talpa-i se desprinde amenințând s-o lase desculță. Neavând încotro, hotărâm ca din Șaua Cleopatrei să ne abatem către nord spre a coborî în căldarea ce poartă și ea numele egiptencei. Auzisem multe despre această porțiune a potecii ce duce la cabana Negoiu dar nici pe departe descrierile nu se apropie de realitate. Îngrămădirea cumplită de bolovani imenși nu lasă loc nici celor mai vagi urme de pași, astfel că de n-ar fi semnul triunghiului albastru, proaspăt vopsit de carpatiști, cu greu te-ai descurca să găsești direcția pe care trebuie s-o urmezi.

Ne căutăm loc printre lespezi încălecate, călcând pe cele mai plate sau strecurându-ne printre cele mai colțuroase, coborând uneori aproape vertical. Nu departe de șa, pe un minuscul petic de iarbă, văd instalat un cort, probabil al celor doi bărbați îmbrăcați în haine de camuflaj ce fuseseră după apă și ne răspunseseră la salut în grai străin. Nu încerc să-mi imaginez cât de confortabil își vor petrece noaptea dormind pe patul de grohotiș și bolovani ce se vor fi aflând sub cort.

De după o lespede imensă se ivește un stei lat, vertical, despre care, deși nu are aspect de ac, aflăm de la Camelia că acesta este mult pomenitul Ac al Cleopatrei. Dar pe măsură ce marcajul (că de potecă nici nu poate fi vorba) se rotește în arc de cerc ocolind-ul, aceasta se ascute luând treptat formă de ac și de la o vreme îi recunosc imaginea văzută în fotografii; pe măsură ce ne apropiem de el își dezvăluie adevărata dimensiune ascunsă până acum de stânci. Avansăm destul de lent luând pe rând ba poziția bipedă, ba târându-ne cu fundul peste bolovani pentru a putea pune talpa pe teren sigur. Și așa ajungem la baza acului care iar nu mai are aspect de ... ac. Emitem anumite ipoteze șugubețe asupra denumirii acestei stânci ... despre care Cleopatră o fi vorba? O fi acea regină a Egiptului care le-a sucit capul celor doi romani de seamă, mai întâi lui Cezar, apoi lui Marc Antoniu sau poate o fi vorba despre o Cleopatră autohtonă de la vreuna din stânele de mai jos ce a dus la sminteală mintea cine știe cărui valah. Dacă ar fi egipteanca ar trebui să-i fie prin preajmă măcar unul din cei doi romani ... dar nu vedem nimic ce să-i sugereze. Descoperim până la urmă, în imediata apropiere, o lespede imensă ce poate fi asemuită cu o piatră de mormânt și o declarăm sarcofag, iar imaginația Cameliei închipuie stânca cu baza dreptunghiulară și partea de sus trapezoidală de la căpătâi drept piatră funerară; ca urmare decretăm că acul nu aparține valahei ci frumoasei egiptence care, ce-i drept, avea nasul cam mare. Dar ca o manifestere a blestemului piramidelor transmis prin timp și spațiu talpa desprinsă a bocancului Cameliei prinde a clămpăni îngrijorător strigându-și suferința ... în gura mare deschizându-și fălcile asemenea unei guri de crocodil. Pericolul de a rămâne desculță este iminent așa că e musai să ne oprim și să ne gândim la o soluție. „Gepeseul“ meu (glagore personală cu schepsis) intră în acțiune, lămpițele celor câțiva neuroni din dotarea-mi prind a clipi adunându-se apoi în acea scânteie numită idee. Caut în buzunărașul rucsacului printre acele lucruri inutile (cred unii) unde găsesc o sfoară împletită din fibre sintetice ceva mai subțire ca un creion (recoltată cândva de pe o potecă de munte) și prind a o înfășura în jurul labei bocancului fixând talpa căutând s-o trec printre striuri pentru a o proteja cât de cât de contactul dur cu piatra apoi plini de speranță pornim la drum.

Și cam în vreo oră și jumătate de chin, cu genunchii aflați la ... limita răbdării, ajungem la Piatra Prânzului (cam pe seară) unde, credem noi, am scăpat de chinul escaladării lespezilor. Asta o credem noi. Dar după o scurtă pauză ne convingem că nu este chiar așa pentru că locul lespezilor este luat de o pardoseală de piatră acoperită cu strat subțire de sol înierbat și pânză înșelătoare de grohotiș pe care prinde a se contura poteca. Și nimic nu mi se pare a fi mai chinuitor decât să ai sub ochi imaginea unei poteci care undeva mai jos, acel „jos“ unde ți se pare că nu vei mai ajunge, prinde a se desfășura pe curbă de nivel pentru a oferi odihnă genunchilor asupra cărora aproape că nu mai ai control. Și după încă o oră de chin pe care mi-l doresc șters din memorie ajungem la firul apei ce amețit de căderea verticală a Cascadei Sărății își domolește cât de cât curgerea.

Încă un popas apoi, plini de speranță, ne avântăm într-un ultim efort. Ocolim un picior de munte pe o aproximativă curbă de nivel, trecem un vâlcel, intrăm în pădure și îndată ne angajăm pe cea mai încântătoare porțiune a traseului numită „Drumul Zmeilor“. Această cale a ... zmeilor se strecoară pe sub pereți verticali de stâncă (în stânga) pe margini de hăuri amețitoare (în dreapta) sărind cu podețe peste jgheaburi adânci (am numărat cincisprezece podețe de fier, unele, sau de lemn, altele) oferind sprijin prin cabluri prinse de stâncă în locurile mai expuse. Și toată această porțiune este în curs de reamenajare (vopsit podețe, întărit balustrade, revopsit marcaje) prin entuziasmul Cosânzenelor și a Feți-Frumoșilor de la carpați.org.

Și cam după o oră de la cascadă (prelungim timpul ca de obicei) prinde a se zări printre copaci cabana veche în fața căreia Mihăiță (pe care l-am supranumit Sfarmă ... Lemne) pregătește combustibilul pentru focul de seară stăruind cu tenacitate să facă felii un butuc de molid de vreo patruzeci de centimetri în diametru folosindu-se de un fierăstrău de mână cunoscut și sub denumirea de „coadă de rândunică“, numai bun să secționezi cu oarece succes bețe de chibrituri: doar Mihăiță este convins că va izbândi în acțiunea sa. Mai întâi mergem la bar la doamna Mioara unde ne răsplătim pentru izbânda de peste zi cu câte un rom mic (bună marfă!) apoi ne petrecem seara le foc cu băieții care, din nou, deși au avut o zi grea, nu le-a dispărut buna dispoziție. Florin, cu a lui minunată voce, acompaniat de restul participanților, dă un recital din repertoriul căruia se detașează net două melodii: „Cu găleata-n mână“ și „Opriți dricul“. Către miezul nopții, o exclamație de încântare întrerupe programul artistic pentru a ne concentra către alt spectacol oferit de către „Marele Creator“: răsăritul lunii. Deasupra Șeii Cleopatrei cerul prinde a se albi de o lumină ce crește treptat în intensitate, zugrăvind pe fundalul celest creasta în cele mai mici detalii ... apoi se iscă un minuscul sâmbure de foc ce crește ... crește ... crește ... ia forma unui colț de portocală ... a unui sfert ... a unei jumătăți ... izbucnește întreagă, triumfătoare, smulgându-se din capcana muntelui și, subțiind umbrele nopții, pune stăpânire pe lume aducându-mi în minte frânturi de versuri eminesciene:„Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“ . ... „Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! “ Îmi dau seama prea târziu că acest spectacol ar merita încercarea de a-l transpune pe film dar prea am fost luat pe nepregătite. Poate voi avea ocazia mâine seară, la reluarea spectacolului dar nu se știe de vor fi condițiile de acum. Cert lucru este că am pierdut o ocazie rară.

4.JoiDupă efortul de ieri genunchii Antonellei protestează impunând o pauză de refacere. Totuși, pentru a ne păstra tonusul, dăm curs promisiunii făcute lui Florin de a consacra o zi acțiunii carpatiștilor și mă pun la dispoziția lui. Am de ales din două: să cobor la carieră împreună cu un grup pentru a urca materiale necesare marcării, ce vor fi aduse acolo cu o mașină, fie să merg împreună cu alți doi carpatiști la Avrig pentru aprovizionarea cu alimente. Mi se spune că în ambele cazuri va fi de cărat cu spatele pe acea porțiune inaccesibilă mijloacelor auto. Gândul la provizia de bere ce e pe cale de a se epuiza mă face să optez pentru direcția Avrig. Așadar, la o oră destul de târzie a dimineții, plecăm împreună cu grupul ce urmează a ridica materialele. Parcurgerea acestui traseu este o ocazie bine venită de a face o recunoaștere în vederea schimbării planului de întoarcere spre casă la finalul excursiei (care inițial era pe la cabana Bârcaciu-Poiana Neamțului-Avrig) intenționând să coborâm la Porumbacu de Jos, iar de aici cu microbuzul la Iași. Ne bucurăm de compania plăcută a lui Mihăiță „Sfarmă Lemne“ până la începutul forestierului de pe valea Râului Mare de unde, cu autoturismul, ne deplasăm la Avrig fără alte probleme. În câteva ore ne rezolvăm problemele, împărțim cumpărăturile în rucsacuri și facem cale întoarsă. Diferența de temperatură dintre câmpie și munte precum și trecerea bruscă de la una la alta ne cam moleșise dar urcând din nou prin răcoarea pădurii renaștem. Constat că muntele este mai animat astăzi; reîntâlnim un grup de adolescenți pe care-i văzusem la coborâre (probabil că vizitaseră cascada Șerbota), lăsăm să ne depășească un grup ce-și lăsase mașina cu număr de Bistrița ceva mai jos (și care ne cam ținuseră în loc pe drumul de la Porumbacul de Sus către carieră); într-o curbă a drumului dăm de un drumeț solitar ce face pauză de masă având la picioare o butelie de doi litri cu etichetă de bere (dar nu știu dacă treimea de lichid conținută este apă sau altceva). Ni se destăinuie că la curba ce o face poteca desprinsă din capătul drumului forestier, din neatenție, a luat-o razna și a balaurit o vreme pe munte până ce a revenit la drumul cel bun. Nu pare a fi foarte afectat de aceea rămân uimit când, la o vreme, aud o voce strigând în urma noastră: „alo ... alo!“. La început cred că vorbește le telefon dar insistența și tonul panicat mă determină să caut în urmă; îl zăresc pe om la o curbă mai jos (deci se deplasase puțin) făcându-ne semne și strigând la noi că solicită ajutorul salvamontului pentru că nu mai poate merge. Semnal la telefon nu este dar îi promitem că, la postul salvamont, îi vom transmite solicitarea. Ajungem primii la cabană, iar la trecerea pe lângă tăblița de avertizare asupra „câinelui nervos“ avem ocazia să-l vedem și pe dumnealui, ceva între lup și mioritic, într-adevăr foarte nervos ce se răstește strașnic la noi zbătându-se în lanțul ce alunecă pe o sârmă legată între doi copaci dându-i astfel o oarece libertate de mișcare.

Pe salvamontiști nu-i găsim fiind plecați cu băieții la marcare dar aflăm de la Florin că „rătăcitul“ reușise să prindă, cine știe cum, semnal la telefon și să solicite ajutor prin 112. Drept urmare, doi băieți din grup, aflați mai aproape de cabană, plecaseră în întâmpinarea lui. Nu-i întâlniserăm pentru că, probabil, coborâseră atacând ceva scurtături. Cum de ceva vreme foamea prinsese a ne da târcoale, punem pe masa situată puțin mai jos față de nivelul platoului din fața cabanei ustensilele noastre de bucătărie și purcedem la prepararea unui prânz întârziat sau, mai curând, o cină ceva mai timpurie. Preparăm un piure din fulgi de cartofi înlocuind margarina indicată în instrucțiunile de preparare cu două linguri de ulei de floarea soarelui și renunțând la lapte. Pasta rezultată are un gust excelent, mai ales când o însoțim cu aroma unor cârnăciori subțiri cât degetul. În timp ce stăm la masă, din marginea de sus a poienii, ieșind din pădure, apare ceata măgarilor folosiți la aprovizionarea cabanei cu alimente și care, în ... timpul liber sunt lăsați liberi la păscut. Îndreptându-se în jos, către cabana nouă, înșfacă cu guri hulpave tot ce le iese în cale: pungi de plasatic, cartoane, vreo pesulă de vopsea rătăcită de careva din grupul carpatiștilor; unul mai îndrăzneț coboară la masa noastră și prinde a cerceta cu ochii și nasul neluând în seamă protestele Antonellei; părândui-se mai ispititoare, prinde a trage cu botul punga în care se află prosopul de bucătărie ce urma să-l folosim ca față de masă și pe care nu apucasem să-l așternem, o înhață cu gură hulpavă și doar cu mare greutate reușim s-o recuperăm. Seara aflăm amănunte despre „rătăcitor“. În locul unde forestierul se transformă în potecă de picior și face o curbă sucindu-se cu aproape 180˚ omul nostru, și se pare că nu este primul care face această eroare, s-a lăsat amăgit de dâra largă de bolovăniș cărat de ape ce se lasă destul de abrupt în acea curbă. Îi dau dreptate lui Florin care oferă o soluție, doar aparent hilară, anume construirea unui gard care să-i împiedice pe neatenți de a o lua pe unde nu trebuie. După ce soarele se ascunde după orizont ne adunăm din nou în jurul focului pentru reluarea ... serii culturale. Dar luna se ascunde în dosul negurilor prevestitoare de vreme rea ce prinde a îmbrăca înălțimile refuzând repetarea magnificului spectacol de aseară. De grupul nostru s-a mai „lipit“ o cunoștință de-a lui Florin, din orașul Făgăraș, care însoțește doi olandezi veniți să se înfrupte din frumusețea Munților Făgărașului. Povestește fel de fel de întâmplări hazlii, unele din ele incredibile, ca aceasta de exemplu: aflat pe munte cu un grup de prieteni pentru a petrece un ... aristocratic sfârșit de săptămână la iarbă verde, au uitat gratarul acasă. Unuia, privind la gratarul de șters pe picioare, îi vine ideea folosirii lui. Le-o mărturisește și celorlalți care sunt de acord. Așadar iau gratarul, îl ung cu slănină, îl ard în foc, apoi îl curăță și curând mirosul fleicilor îmbălsămează aerul. Atunci o doamnă simandicoasă din grup îi chestionează alarmată dacă s-au spălat pe mâini când au pus carnea pe gratar, ignorând scopul căruia îi fusese destinat acel gratar. Și seara se încheie cu un adevărat recital de întâmplări absurde trăite și povestite de unii din noi. Mergem la culcare cu îndoiala în suflet; mâine va fi vreme bună de urcat pe munte? Dar mai este o problemă ce mă îngrijorează mai tare. Antonella nu stă prea bine cu digestia. Îmi spune că de va fi vreme frumoasă s-ar putea să fac singur etapa următoare, adică Negoiul, Strunga Doamnei, lacul Călțun și Strunga Ciobanului. Acest lucru nu prea mă încântă; aș dori să vedem împreună ce am ratat cu ani în urmă.

5. Vineri Acasă, la Iași, Cecilia are sarcina de a urmări la t.v. informațiile asupra vremii și a ne informa telefonic. Prognoza meteo pentru astăzi care prevede că în zona montană înaltă condițiile meteo se vor degrada se confirmă. Dacă la cei 1646 m. altitudine la care se află cabana Negoiu aerul, deși răcoros este limpede, iar deasupra capului cerul, chiar colorat într-un albastru albicios, este senin, de la nivelul cascadei Sărății în sus neguri negre aleargă bezmetice într-o direcție imprecisă; ba urcă spre creasta muntelui, ba se răzgândesc și fac cale întoarsă sau se rotesc năuce nehotărându-se încotro s-o apuce. În aceste condiții dar și pentru că Antonella, în continuare, nu se află într-o stare fizică din cele mai bune stabilim să amânăm pe mâine tura programată hotărând ca astăzi să ne folosim de îngăduința pe care o arată vremea pentru altitudinile mai joase și să vizităm în cursul dimineții Cascada Șerbota, iar după amiază Cascada Sărății de care, deși o văzusem în urmă cu două zile, acum doresc să mă apropii mai mult.

Trecem de cabana nouă și într-un țarc vedem un ... măgar în devenire servindu-și masa de la sânul urecheatei lui mame; câinele cel nervos ne aruncă printre colți rânjiți lătrături de ocară (sau poate acesta este modul lui de a saluta). Trecem pe lângă gestul greu de interpretat al unuia care, la curba ce o face drumul în dreptul unui izvor, și-a expus atenției recipientul (ce se degradează în doar ... o sută de ani) pe care citesc ce conținuse: Lӧwenbrӓu, licoare ce o ingurgitase spiritualul „cocălar“ după ce mai jos înfipsese în ciotul unui molid răsturnat la marginea potecii punga de staniol (asta în cât timp se mai degradează?) ce conținuse chips-urile care-i stimulaseră pofta de „bere germană de tradiție“. Curând ajungem în punctul din care se desprinde, spre stânga, poteca ce duce la cascadă și care ne poartă în coborâre lină către destinația noastră. De undeva, dinspre un jgheab îngust năpădit de vegetație și bolovani cărați de ape, vine scurt un iz de mortăciune care mă duce cu gândul la cele povestite de mai experimentatele mele cunoștințe în ale muntelui că așa ar duhni ursul. Ne facem că nu luăm în seamă posibila prezență a regelui Carpaților și ne vedem liniștiți de drum. Curând, prin deschizătura făcută de potecă printre copaci, ni se pune în față abruptul care se înalță către Căldarea Puha și auzu-ne prinde a desluși zgomotul apei care se prăbușește de la o înălțime considerabilă, la început pe un perete aproape vertical apoi se răsfiră printre bolovani imenși ce i se pun în cale, trece pe sub puntea proaspăt construită de carpatiști (care ar mai necesita măcar o balustradă pentru a oferi sprijin celor cărora înălțimile le provoacă oarece emoții) și se pierde în vale prin jgheabul încărcat de vegetație ce se adâncește între stânci. Curând ajungem la baza cascadei unde facem popas pentru fotografii și să ne hrănim sufletele cu frumusețea magnifică a mamei natura. După o vreme, venit din urmă pentru o ultimă verificare a executării marcajului ne ajunge un carpatist. Mai stăm o vreme cu el apoi facem cale întoarsă pentru că stomacurile ne amintesc sosirea orei amiezii.

Ajunși la cabană constatăm că lumea venită să-și petreacă sfârșitul de săptămână la munte a început să se adune, iar liniștea din zilele trecute s-a cam tulburat. Dar constatăm că în zona vechii cabane pe unde ne învârtim noi încă este liniște. Rămâne de văzut până când, pentru că urmează să apară cei cu corturile. Cu burta pusă la cale și cu voioșia la cotă maximă plecăm către cascada Sărății. Negurile, chiar dacă s-au mai săltat puțin, nu lasă să se vadă zona înaltă. Dar aici jos este foarte bine. O luăm în sens invers decât dimineață și ne înscriem pe „Drumul Zmeilor“. La unul din primele podețe găsim echipa de carpatisti dând cu spor din bidinele pentru a face ca acestea, pe lângă protecția împotriva ruginei a celor metalice, să arate frumos dar, mai ales, pe întuneric vopseaua albă să facă vizibile balustradele. Cercetăm afinișul pentru a descoperi zonele cu fructe coapte (aici abia prind a se albăstri pe ici-colo) precum și niscaiva flori de sunătoare pentru a le culege la întoarcere în ideea de a-i prepara Antonellei un ceai care să-i lecuiască suferința digestivă. Număr, de curiozitate, podețele și observ că oarecine scrisese pe stâncă numărul de ordine al fiecăruia. Dar se pare că această operație fusese făcută de vreun englez pentru că la podețul cu numărul 13 inscripția lipsește. Dăm de un nou grup de carpatiști aflat în plină activitate, cu pensula într-o mână și cutia cu vopsea în cealaltă. Ne mai existând efectul oboselii zilei trecute ochiu-mi are răgazul de a surprinde spectaculozitatea și farmecul acestei poteci pe care o categorisesc a fi cel mai minunat loc de promenadă pentru cei care, veniți prin aceste locuri și din diferite motive (starea sănătății, vârsta sau, de ce nu, lenea) nu merg să guste din magnificul peisaj al crestelor. De data asta ne încadrăm în timpul de mers menționat de indicator și pe la ora 15.30 facem un scurt popas lângă firul de apă ce se prefiră susurând printre pietre.

Încă de când, ivită de după piciorul de munte pe care se strecoară poteca, imaginea cascadei mi se dezvăluie treptat ispita unei ascensiuni în căldarea de unde se iscă își face loc în mintea mea. Caut drum din ochi și văd că aș avea posibilitatea ca în urcuș ușor, căutându-mi loc pe lângă peretele ce se lasă în dreapta cascadei aș ajunge într-un punct de unde, pe un plan înclinat și acoperit cu iarbă, aș avea posibilitatea să-mi schimb direcția, apoi urcând paralel cu firul apei să ajung la marginea căldării de unde, ocolind un stei, să ies deasupra ei. Încerc să apropximez durata acestei acțiuni pe care, din cauza stării de sănătate a Antonellei, aș fi nevoit s-o fac singur și-mi ies cam trei ore dus-întors, un timp prea lung pentru a-mi face copilul să mă aștepte. Dar ispita persistă și acum, privind pe îndelete căderea de apă, un nou plan îmi încolțește în minte, plan care ar necesita cam o oră. Cascada are două zone: cea de sus, acolo unde apa, ivită parcă din cer, se despletește într-o pânză diafană, de un verde sticlos, spală un perete vertical de piatră străjuit de o parte și de alta de stânci inaccesibile, adunându-se apoi într-un jgheab nu prea lung, invizibil de aici din cauza unghiului din care privesc, de unde se scurge vijelios printr-un șanț îngust săpat în piatră sărind apoi într-o succesiune de „minicascade“ și planuri înclinate pentru ca ajunsă în terasa de jos să se risipească în zeci de pârâiașe răsfirându-se printre bolovanii tot de ea cărați de-a lungul timpului. Ei, dacă aș reuși să ajung la baza acelei despletiri de apă cred că aș avea o fantastică priveliște rezultată din acțiunea tenace a apei asupra stâncii. Analizată de aici, această acțiune ar avea serioși sorți de izbândă. De o parte și de alta a firului de apă, pornind de jos și până la acel prim orizont al cascadei se înalță zid construit parcă de titani, asemenea piramidelor egiptene, din blocuri paralelipipedice așezate unul peste altul, tapetate cu petice înierbate pe care aș putea urca fără prea mare efort, ca pe niște trepte ceva mai mari, până la locul propus. Și, având consimțământul Antonellei, purced la acțiune. Parcurg, nu fără oarece efort, o porțiune ce se dovedește a nu fi chiar plată cum credeam. Ajung la baza zidului și încep ascensiunea pe partea dreaptă în sensul de mers; urc fără prea mare dificultate trei rânduri de bolovani dar pentru a urca pe al patrulea trebuie să mă strecor pe lângă un colț de stâncă abordând un prag îngust de cam zece centimetri fiind necesari, pentru a-l parcurge, doi-trei pași laterali dar prizele de mână, deși solide, nu prea corespund experienței mele în astfel de acțiuni. Instinctul de conservare se manifestă cu putere determinându-mă să renunț. Privesc dincolo de apă și constat că pe acolo s-ar putea să reușesc. Cobor la baza peretelui și încep a urca prin stânga. Ajung la o înălțime aproape dublă față de mai înainte și iar mă aflu într-o situație (îmi pare mie) dificilă. De data asta pragul este înierbat și ceva mai lung dar cel mai stresant este faptul că nu văd ce-i în spatele stâncii pe care trebuie s-o ocolesc. Obstacolul nu-i imposibil de trecut dar la întoarcere, fiind în coborâre, sigur voi simți nevoia unei asigurări; și dacă-s singur cine să mi-o facă? Și apoi nu am nici un chef să fac cine știe ce tumbe generatoare de oase rupte sub ochii îngroziți ai Antonellei și ai componenților grupului ce, tocmai coborâți dinspre Piatra Prânzului, poposiseră în preajmă-i. Cuget adânc și, călcându-mi orgoliile în picioare, fac drum întors. Nu mă simt rușinat sau nemulțumit; doar caut să-mi impun ideea că am procedat corect. Acel grup coborât de pe munte, însoțit de un mioritic, plecase spre cabana Negoiu astfel că o găsesc pe Antonella singură. O luăm pe drumul întoarcerii fără a uita să culegem rugi de afin cu tot cu fructe și flori de sunătoare pentru ceaiul Antonellei. Când intrăm în pădure, înainte de a ajunge în porțiunea cu podețe, auzim scheunat de câine, acel scheunat pe care-l cunosc a fi o chemare de ajutor. Mă gândesc la mioriticul ce însoțea grupul plecat înaintea noastră și mă îngrozesc la gândul că va fi căzut în vreunul din acele jgheaburi peste care trec podețele; ce pot face să-l salvez? Pentru că dacă nu aș face-o acel scheunat mă va urmări o bună bucată din viață. Dar se dovedește că situația nu-i chiar atât de dramatică pentru că la al treilea podeț găsim bietul animal într-o strașnică dilemă: să-l treacă sau? Cunoscându-le comportamentul îi știu în stare să se aventureze pe o bârnă lată de o palmă dar nu au curajul să treacă peste un podeț cât de lat dacă este alcătuit din vergele transversale sau, cu atât mai mult, peste unul cu aspect de gratar ca acesta. Mă înduioșează manifestarea acestuia: pune o lăbuță pe podeț dar nu mai are curajul s-o pună și pe a doua pentru că instinctul lui îi semnalează primejdie făcândul să dea speriat câțiva pași înapoi ... și tot așa. Mai de voie, mai de nevoie se lasă luat în brațe și trecut puntea. Prin blana-i mare îi simt trupul subțire de cățălandru, chiar dacă după statură pare adult. Nu credeam că proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea“ e valabil și la câini; mă conving acum. Imediat după ce, dincolo de punte, îl las din brațe nu-mi mai acordă nici o atenție și o zbughește înainte. Acum, nu că eu aș fi dracul dar ... cine știe ce gândesc câinii despre noi, oamenii?! La următorul podeț nu mai scâncește dar mă așteaptă și, chiar dacă cu mari rețineri, se lasă din nou trecut puntea și iarăși nu mai vrea a fi frate cu mine. De data asta definitiv pentru că pricepând cu mintea-i câinească faptul că primejdia poate sta în om și nu în punte le-a trecut singur pe celelalte astfel că, mai încolo, aflăm grupul la odihnă și pe mioritic păzindu-l strașnic, mai-mai să-și arate colții. Sunt tineri din București,Galați și Focșani, iar mioriticul s-a lipit de ei încă de la urcarea pe munte dinspre valea Oltului. O luăm înainte iar la trecerea altui podeț, aruncat peste o fisură ce vine din înălțimi și sfâșiind îngust și adânc duritatea stâncii se pierde printre molizii impozanți ce îmbracă panta amețitoare ce mărginește Valea Sărății, simțim din nou, ca o fulgerare, același vag iz de hoit ce-l simțisem dimineață. Ajunși la cabană constatăm că densitatea populației pe metru patrat din zona acesteia, conform așteptărilor, crescuse considerabil. Numărul corturilor se înmulțise, dinspre cabana nouă se revarsă valuri de turiști, iar spațiul nostru din jurul ... focului sacru fusese invadat de un grup gălăgios, cu membri de toate vârstele; pe jar se perpelesc fripturi, mici și alte cele din carne ... ghici pe ce? Pe gratarul luat din fața scării ce duce în podul cabanei vechi unde sunt amenajate priciuri. Și eu care credeam că povestirea de aseară a făgărășanului fusese doar o exagerare! Dar m-am bucurat să constat că, cel puțin în zona în care ne aflăm, buna-cuviință este la ea acasă. Cei care ne invadaseră spațiul, după ce și-au terminat tabieturile, ne-au eliberat locurile mulțumindu-ne pentru găzduire. Și iarăși ne adunăm în jurul focului la povești sărutând/sorbind pe rând din același pet de bere ce circulă în sensul acelor de ceasornic, procedând la fel cu sticla ce conține „Țuică de Maramureș“ (de-ar ști moroșenii ce otravă le poartă numele ... !) venită din sens invers. Pentru că este ultima zi carpatiștii nu vor să-și lase treburile neterminate astfel că apar pe rând, unii din ei cu mult chiar după lăsarea întunericului. Ultimii sunt cei care fuseseră în Șaua Cleopatrei, a căror înapoiere o vestesc luminițele frontalelor ce se văd coborând dinspre Piatra Prânzului. Camelia, sosită ceva mai devreme, pleacă înarmată cu o punguță la strâns de afine pe Muchia Șerbotei îngrijorându-ne cu întârzierea-i determinată de fascinația exercitată de afiniș asupra ei. Ardeleanul din Făgăraș a adus la foc și prietenii olandezi, un tânăr și tatăl său (poate de o vârstă apropiată de a mea) ce se dovedesc a fi „băieți de gașcă“. Povestesc întâmplarea cu mioriticul, iar careva le traduce. Bătrânul olandez ce ședea lângă mine, auzind întâmplarea, mă privește apoi mă cuprinde pe după umeri strângându-mă cu afecțiune.

6. Sâmbătă Când mă trezesc văd geamurile încă acoperite de vălul nopții. Mă întreb cât să fie ceasul dar lenea de a căuta frontala de sub pernă îmi lasă întrebarea fără răspuns. Mi-e foarte cald așa că deschid fermoarul sacului de dormit mai mult de jumătate și răcoarea plăcută ce-mi învăluie trupul mă aruncă din nou în acel somn profund al zorilor, somn perceput doar cât durata unei clipiri din ochi pentru că privirea, eliberată de cortina pleoapei, îmi dezvăluie același geam ușor albăstrit de lumina începutului de zi. Oare Măria Sa Negoiul mă va primi în ospeție dezvăluindu-și acele secrete cu strășnicie ascunse cu ani în urmă când nu-mi arătase altceva decât gurguiul de pietre legate cu mortar, purtător al plăcii metalice care mă încunoștiința că sunt pe Negoiul „viceregele Carpaților românești“? Fereastra îmi îngăduie să văd doar fruntea Negoiului Mic, pus pavăză Negoiului aflat în spatele-i, purtând un rotocol translucid de ceață, așa ca aura aflată desasupra capului sfinților; în rest doar albastrul eterului ce promite vreme frumoasă. Grăbim ritualul de dimineață și reușim să fim gata de plecare la ora planificată. Camelia și-a lipit talpa bocancului cu soluția cumpărată de la Avrig și se arată foarte încântată de calitatea reparației (totuși, prevăzător, o sfătuiesc să ia și sfoara). Cu mult înaintea noastră, mai multe grupuri de turiști au luat-o pe „Drumul Zmeilor“ cu intenția vădită de a ajunge pe Negoiul. Printre ei se află și „rătăcitul“ care și-a propus să treacă peste Negoiul și să înnopteze la lacul Călțun. Deși e a patra oară în patru zile când parcurg acest încântător traseu, pe numele lui „Drumul Zmeilor“, o fac cu aceeași plăcere și interes descoperind de fiecare dată amănunte care scăpaseră ochiului mai înainte, ca de exemplu acea pereche de ciuperci de sub unul din poduri purtând o imensă și cochetă pălărie roșie punctată cu picățele albe. În preajma cascadei Sărății facem un mic popas și ne aprovizionăm cu apă pentru că, după cunoștințele mele, până la Călțun acest prețios lichid este deficitar.

Încă de când, ivită de după piciorul de munte pe care se strecoară poteca, imaginea cascadei mi se dezvăluie treptat ispita unei ascensiuni în căldarea de unde se iscă își face loc în mintea mea. Caut drum din ochi și văd că aș avea posibilitatea ca în urcuș ușor, căutându-mi loc pe lângă peretele ce se lasă în dreapta cascadei aș ajunge într-un punct de unde, pe un plan înclinat și acoperit cu iarbă, aș avea posibilitatea să-mi schimb direcția, apoi urcând paralel cu firul apei să ajung la marginea căldării de unde, ocolind un stei, să ies deasupra ei. Încerc să apropximez durata acestei acțiuni pe care, din cauza stării de sănătate a Antonellei, aș fi nevoit s-o fac singur și-mi ies cam trei ore dus-întors, un timp prea lung pentru a-mi face copilul să mă aștepte. Dar ispita persistă și acum, privind pe îndelete căderea de apă, un nou plan îmi încolțește în minte, plan care ar necesita cam o oră. Cascada are două zone: cea de sus, acolo unde apa, ivită parcă din cer, se despletește într-o pânză diafană, de un verde sticlos, spală un perete vertical de piatră străjuit de o parte și de alta de stânci inaccesibile, adunându-se apoi într-un jgheab nu prea lung, invizibil de aici din cauza unghiului din care privesc, de unde se scurge vijelios printr-un șanț îngust săpat în piatră sărind apoi într-o succesiune de „minicascade“ și planuri înclinate pentru ca ajunsă în terasa de jos să se risipească în zeci de pârâiașe răsfirându-se printre bolovanii tot de ea cărați de-a lungul timpului. Ei, dacă aș reuși să ajung la baza acelei despletiri de apă cred că aș avea o fantastică priveliște rezultată din acțiunea tenace a apei asupra stâncii. Analizată de aici, această acțiune ar avea serioși sorți de izbândă. De o parte și de alta a firului de apă, pornind de jos și până la acel prim orizont al cascadei se înalță zid construit parcă de titani, asemenea piramidelor egiptene, din blocuri paralelipipedice așezate unul peste altul, tapetate cu petice înierbate pe care aș putea urca fără prea mare efort, ca pe niște trepte ceva mai mari, până la locul propus. Și, având consimțământul Antonellei, purced la acțiune. Parcurg, nu fără oarece efort, o porțiune ce se dovedește a nu fi chiar plată cum credeam. Ajung la baza zidului și încep ascensiunea pe partea dreaptă în sensul de mers; urc fără prea mare dificultate trei rânduri de bolovani dar pentru a urca pe al patrulea trebuie să mă strecor pe lângă un colț de stâncă abordând un prag îngust de cam zece centimetri fiind necesari, pentru a-l parcurge, doi-trei pași laterali dar prizele de mână, deși solide, nu prea corespund experienței mele în astfel de acțiuni. Instinctul de conservare se manifestă cu putere determinându-mă să renunț. Privesc dincolo de apă și constat că pe acolo s-ar putea să reușesc. Cobor la baza peretelui și încep a urca prin stânga. Ajung la o înălțime aproape dublă față de mai înainte și iar mă aflu într-o situație (îmi pare mie) dificilă. De data asta pragul este înierbat și ceva mai lung dar cel mai stresant este faptul că nu văd ce-i în spatele stâncii pe care trebuie s-o ocolesc. Obstacolul nu-i imposibil de trecut dar la întoarcere, fiind în coborâre, sigur voi simți nevoia unei asigurări; și dacă-s singur cine să mi-o facă? Și apoi nu am nici un chef să fac cine știe ce tumbe generatoare de oase rupte sub ochii îngroziți ai Antonellei și ai componenților grupului ce, tocmai coborâți dinspre Piatra Prânzului, poposiseră în preajmă-i. Cuget adânc și, călcându-mi orgoliile în picioare, fac drum întors. Nu mă simt rușinat sau nemulțumit; doar caut să-mi impun ideea că am procedat corect. Acel grup coborât de pe munte, însoțit de un mioritic, plecase spre cabana Negoiu astfel că o găsesc pe Antonella singură. O luăm pe drumul întoarcerii fără a uita să culegem rugi de afin cu tot cu fructe și flori de sunătoare pentru ceaiul Antonellei. Când intrăm în pădure, înainte de a ajunge în porțiunea cu podețe, auzim scheunat de câine, acel scheunat pe care-l cunosc a fi o chemare de ajutor. Mă gândesc la mioriticul ce însoțea grupul plecat înaintea noastră și mă îngrozesc la gândul că va fi căzut în vreunul din acele jgheaburi peste care trec podețele; ce pot face să-l salvez? Pentru că dacă nu aș face-o acel scheunat mă va urmări o bună bucată din viață. Dar se dovedește că situația nu-i chiar atât de dramatică pentru că la al treilea podeț găsim bietul animal într-o strașnică dilemă: să-l treacă sau? Cunoscându-le comportamentul îi știu în stare să se aventureze pe o bârnă lată de o palmă dar nu au curajul să treacă peste un podeț cât de lat dacă este alcătuit din vergele transversale sau, cu atât mai mult, peste unul cu aspect de gratar ca acesta. Mă înduioșează manifestarea acestuia: pune o lăbuță pe podeț dar nu mai are curajul s-o pună și pe a doua pentru că instinctul lui îi semnalează primejdie făcândul să dea speriat câțiva pași înapoi ... și tot așa. Mai de voie, mai de nevoie se lasă luat în brațe și trecut puntea. Prin blana-i mare îi simt trupul subțire de cățălandru, chiar dacă după statură pare adult. Nu credeam că proverbul „fă-te frate cu dracul până treci puntea“ e valabil și la câini; mă conving acum. Imediat după ce, dincolo de punte, îl las din brațe nu-mi mai acordă nici o atenție și o zbughește înainte. Acum, nu că eu aș fi dracul dar ... cine știe ce gândesc câinii despre noi, oamenii?! La următorul podeț nu mai scâncește dar mă așteaptă și, chiar dacă cu mari rețineri, se lasă din nou trecut puntea și iarăși nu mai vrea a fi frate cu mine. De data asta definitiv pentru că pricepând cu mintea-i câinească faptul că primejdia poate sta în om și nu în punte le-a trecut singur pe celelalte astfel că, mai încolo, aflăm grupul la odihnă și pe mioritic păzindu-l strașnic, mai-mai să-și arate colții. Sunt tineri din București,Galați și Focșani, iar mioriticul s-a lipit de ei încă de la urcarea pe munte dinspre valea Oltului. O luăm înainte iar la trecerea altui podeț, aruncat peste o fisură ce vine din înălțimi și sfâșiind îngust și adânc duritatea stâncii se pierde printre molizii impozanți ce îmbracă panta amețitoare ce mărginește Valea Sărății, simțim din nou, ca o fulgerare, același vag iz de hoit ce-l simțisem dimineață. Ajunși la cabană constatăm că densitatea populației pe metru patrat din zona acesteia, conform așteptărilor, crescuse considerabil. Numărul corturilor se înmulțise, dinspre cabana nouă se revarsă valuri de turiști, iar spațiul nostru din jurul ... focului sacru fusese invadat de un grup gălăgios, cu membri de toate vârstele; pe jar se perpelesc fripturi, mici și alte cele din carne ... ghici pe ce? Pe gratarul luat din fața scării ce duce în podul cabanei vechi unde sunt amenajate priciuri. Și eu care credeam că povestirea de aseară a făgărășanului fusese doar o exagerare! Dar m-am bucurat să constat că, cel puțin în zona în care ne aflăm, buna-cuviință este la ea acasă. Cei care ne invadaseră spațiul, după ce și-au terminat tabieturile, ne-au eliberat locurile mulțumindu-ne pentru găzduire. Și iarăși ne adunăm în jurul focului la povești sărutând/sorbind pe rând din același pet de bere ce circulă în sensul acelor de ceasornic, procedând la fel cu sticla ce conține „Țuică de Maramureș“ (de-ar ști moroșenii ce otravă le poartă numele ... !) venită din sens invers. Pentru că este ultima zi carpatiștii nu vor să-și lase treburile neterminate astfel că apar pe rând, unii din ei cu mult chiar după lăsarea întunericului. Ultimii sunt cei care fuseseră în Șaua Cleopatrei, a căror înapoiere o vestesc luminițele frontalelor ce se văd coborând dinspre Piatra Prânzului. Camelia, sosită ceva mai devreme, pleacă înarmată cu o punguță la strâns de afine pe Muchia Șerbotei îngrijorându-ne cu întârzierea-i determinată de fascinația exercitată de afiniș asupra ei. Ardeleanul din Făgăraș a adus la foc și prietenii olandezi, un tânăr și tatăl său (poate de o vârstă apropiată de a mea) ce se dovedesc a fi „băieți de gașcă“. Povestesc întâmplarea cu mioriticul, iar careva le traduce. Bătrânul olandez ce ședea lângă mine, auzind întâmplarea, mă privește apoi mă cuprinde pe după umeri strângându-mă cu afecțiune.

6. Sâmbătă Când mă trezesc văd geamurile încă acoperite de vălul nopții. Mă întreb cât să fie ceasul dar lenea de a căuta frontala de sub pernă îmi lasă întrebarea fără răspuns. Mi-e foarte cald așa că deschid fermoarul sacului de dormit mai mult de jumătate și răcoarea plăcută ce-mi învăluie trupul mă aruncă din nou în acel somn profund al zorilor, somn perceput doar cât durata unei clipiri din ochi pentru că privirea, eliberată de cortina pleoapei, îmi dezvăluie același geam ușor albăstrit de lumina începutului de zi. Oare Măria Sa Negoiul mă va primi în ospeție dezvăluindu-și acele secrete cu strășnicie ascunse cu ani în urmă când nu-mi arătase altceva decât gurguiul de pietre legate cu mortar, purtător al plăcii metalice care mă încunoștiința că sunt pe Negoiul „viceregele Carpaților românești“? Fereastra îmi îngăduie să văd doar fruntea Negoiului Mic, pus pavăză Negoiului aflat în spatele-i, purtând un rotocol translucid de ceață, așa ca aura aflată desasupra capului sfinților; în rest doar albastrul eterului ce promite vreme frumoasă. Grăbim ritualul de dimineață și reușim să fim gata de plecare la ora planificată. Camelia și-a lipit talpa bocancului cu soluția cumpărată de la Avrig și se arată foarte încântată de calitatea reparației (totuși, prevăzător, o sfătuiesc să ia și sfoara). Cu mult înaintea noastră, mai multe grupuri de turiști au luat-o pe „Drumul Zmeilor“ cu intenția vădită de a ajunge pe Negoiul. Printre ei se află și „rătăcitul“ care și-a propus să treacă peste Negoiul și să înnopteze la lacul Călțun. Deși e a patra oară în patru zile când parcurg acest încântător traseu, pe numele lui „Drumul Zmeilor“, o fac cu aceeași plăcere și interes descoperind de fiecare dată amănunte care scăpaseră ochiului mai înainte, ca de exemplu acea pereche de ciuperci de sub unul din poduri purtând o imensă și cochetă pălărie roșie punctată cu picățele albe. În preajma cascadei Sărății facem un mic popas și ne aprovizionăm cu apă pentru că, după cunoștințele mele, până la Călțun acest prețios lichid este deficitar.

Apoi, târâș-grăpiș, urcăm o vreme pe firul unui izvor, mai aburcăm un prag și pe la 11.30 ajungem la Piatra Prânzului ce poartă, ca pe o broșă prinsă la piept, tabla indicatoare pusă de carpatiști care ne încunoștiințează că aici se despart două căi: una spre dreapta, ce prin albastrul triunghiului înrămat în alb, pe care o vom aborda noi, călăuzește pașii turiștilor către Șaua Cleopatrei, iar către stânga crucea roșie spre Strunga Ciobanului. Poteca este destul de populată: în timp ce în față, printre stâncării, se văd, în apariții efemere, siluetele unora dintre cei plecați înaintea noastră, din spate ne calcă pe urme un grup mai numeros, oprit vremelnic într-o pauză pe ultimul petic de iarbă de sub cascada Sărății, iar dinspre „Drumul Zmeilor“ se prefiră, silit de îngustimea potecii, alt grup. În continuare, conturul potecii noastre este din ce în ce mai slab, acoperit de lespezi tot mai dese, până dispare cu desăvârșire lăsându-ne doar în grija triunghiului albastru. Din urmă vine năvalnic grupul cel numeros pe care, prinzând un loc plat numai bun pentru popas, îi lăsăm s-o ia înainte: „Și se duc pe rând, pe rând“ călcând stânca cu bocancii (unii) sau cu adidașii (alții) argumentând uneori prin poziția lor că omul nu a fost din totdeauna biped.

Îi lăsăm să ia un avans considerabil evitând posibilitatea de a ne pomeni cu vreo piatră în gură apoi, cătinel, o luăm și noi în sus apropiindu-ne treptat de Acul Cleopatrei a cărui imagine, văzută de jos, pare mai curând un coc fistichiu dar pe măsură ce ne rotim în jurul lui prinde contur de ac și într-un ultim efort, la un ceas după amiază, descindem în Șaua Cleopatrei unde un firicel de vânt urcat dinspre Topolog vine să ne înfioare trupurile transpirate, cu răcoarea lui.

Am ajuns la poteca de creastă, marcată cu bandă roșie, care ne va îndruma către Negoiul cel mofturos care, de data asta, pare să fie mai amabil. Ocolim în urcuș blând, pe la sud, Negoiul Mic ce ne dezvăluie treptat peretele masiv și neprimitor din vestul fratelui mai mare. Am pentru prima dată sub ochi (deși, reamintesc, este pentru a doua oară când îl abordez) imaginea descurajantă a abruptului vestic. Fragmente de imagini vin din străfundurile memoriei înfățișându-mi valuri de ceață, lapoviță, covor de nea ... văratică și inima-mi se strânge la amintirea micuței noastre prietene Kiki care urma cu credință nebunia stăpânilor ei.

Un perete imens, o îngrămădire haotică de stânci fragmentate de vreme pe care, dacă nu ai vedea siluete umane cățărându-se sau coborând l-ai crede inabordabil. Dacă nu l-aș fi urcat fără să-l văd, acum, cu imensitatea-i înspăimântătoare sub ochi mi-ar fi trebuit un strașnic efort de voință să mă angajez în ascensiune. Ne apropiem de el și pe la 13.20 ne avântăm în asaltul ... imposibilului.

Văzut de aproape urcușul nu pare chiar așa de groaznic. Secretul este să te folosești de toate mijloacele cu care Marele Creator te-a dotat. Numai că trebuie mare atenție să nu-ți zdrobești degetul cu propriu-ți bocanc, acest pericol existând pe toată durata ascensiunii. Lupta mă îndârjește și chiar prinde să-mi placă: doar vocea nemulțumită a Antonellei mă readuce la realitate când, uitând de mine și de anii ce-i port în spate o iau prea mult înainte.

În întâmpinare ne vine o avalanșă ... umană ce aleargă cu imprudență în coborâre săltând din bolovan în bolovan. Marcajul mă duce printr-un horn îngust de care-mi amintesc vag cum l-am urcat suind pe rând rucsacul meu, apoi pe al Antonellei, revenind pentru a treia oară s-o iau în brațe pe Kiki care, cu statura-i mică, nu poate sălta peste bolovani ... și iarăși amintirile-mi invadează memoria reactivând sentimentele de duioșie și regret pentru micuța mea prietenă pe care, în ignoranța-mi, nu am știut s-o apreciez corect. După o jumătate de oră reușim să răzbatem deasupra bolovănișului, acolo unde verdeața ierbii, deși nu deplin, înlocuiește cenușiul stâncilor. De aici, într-un sfert de oră, în care includem și o mică pauză de domolire a respirației și a bătăii inimilor, ajungem la piramida de bolovani ce marchgează al doilea vârf al Carpaților românești, văduvită de placa metalică ce ar trebui să te informeze asupra denumirii și altitudinii vârfului; aceasta, cu inscripția urâțită de careva (intenția-i fusese nobilă, aceea de a reface scrisul care nu se mai cunoștea) fusese luată de carpatiști pentru a fi refăcută, apoi întoarsă acolo unde-i este locul firesc.

Aici, lume multă, echipată în fel și chip, deosebit de sobru unii, șocant la alții; de aici, din loja centrală a vestului Carpaților Meridionali, am ocazia de a vedea/admira („nevăzută“ altă dată) grandoarea dulcelui chin al iubitorilor muntelui.

Spectacolul îl deschide fâlfâitul valsat (în sunet de Valurile Dunării, dacă vreți) al tricolorului românesc în dublu exemplar, de dimensiuni diferite, ce împodobește un catarg metalic înfipt în creștetul Negoiului având ca partener de dans adierea ce vine de la răsărit, dinspre fratele lui mai mare, Moldoveanu ... . Sub decorul albastrului celest ornat cu vălătuci albi de nori prind a se desfășura, dinspre nord către vest, mai întâi dunga argintie a Oltului apoi privirea fuge de la magnifica Custură a Sărății (acum la picioarele noastre) către Șerbota, Puha, Scara, Gârbova, Vârtopul Roșu, Budislavu, Surul și amețitoarele adâncuri ce le mărginesc ... spre sud culmi și vârfuri care, deși mai „domestice“ nu sunt mai puțin spectaculoase și adâncita vale a Topologului ... către răsărit se aliniază, înțepând parcă azurul, mai întâi vârful La Strunga Dracului, mai puțin impozant decât spăimoasa coborâre, hotarul de apus ce-l distinge de Negoiul, care i-a furat numele, apoi impozantul Călțun după care se vede albind pânza de apă a lacului Vidraru ... un picior ce se lasă spre nord zămislește muchia ce separă Căldarea Laiței de cea a Călțunului urcând apoi din nou către est în Lăițel, Laița, Paltina continuând cu alte îngrămădiri de vârfuri pe care cunoscătorii Făgărașului, cu siguranță, le cunosc pentru că le-au colindat. Doar pentru liniștirea sufletului-mi mă străduiesc să identific prisma Viștea-Moldoveanu și îmi amăgesc orgoliul crezând că am reușit. Dar „cireașa de pe tort“ o constituie incitantul ochi albastru al lacului Călțun, piatra de safir a colanului închipuit de custura ce unește vârful Călțun de Lăițel. Venind ... cu picioarele pe pământul Negoiului mă aflu între semnele lăsate de prietenii carpatiști, semnele de marcaj proaspăt vopsite și placa indicatoare ce dă informații asupra traseelor ce se despletesc de aici. Mai arunc o ultimă privire spre arcul Custurii Sărății, punte magnifică de legătură dintre Negoiul și Șerbota, apoi după zece minute de admirat împrejurimile ne hotărâm să ne continuăm drumul. Coborâm, chiar dacă nu spectaculos ca la urcare, destul de dificil totuși, către șaua dinspre Strunga Dracului. În locul de ramificație a traseului, bandă roșie prin Strunga Dracului și bandă galbenă către Strunga Doamnei, fac de unul singur o mică abatere pentru a arunca o privire drumului către ... infern devenit de câtăva vreme periculos (și de aceea interzis circulației). Cât se vede de aici, deși dificil, nu pare periculos dar, din informații credibile, știu că mai jos lanțurile de sprijin sunt rupte de bolovanii căzuți de pe stânci, bolovani care nu s-au oprit în cea mai stabilă poziție, iar sus se află alții într-un echilibru precar, gata să se prăvălească. Am prilejul să asist la demonstrația unui tânăr, filmată de un prieten, făcută unor june, despre cum se urcă și se coboară printr-un loc așa periculos ca Strunga Dracului. Gelozia vârstei mă face să-l asemuiesc cu taurul lui Solomon (nu e vorba de biblicul rege, ci de prietenul meu din Dadu Bucovinei) ce se comportă așișderea în fața junincilor ce le are sub oblăduire. Revenind la traseu le aflu pe Antonella și Camelia într-un scurt popas. Continuăm drumul către Strunga Doamnei pe poteca ce-mi iscă noi amintiri de demult dintr-un alt sfârșit de iulie când Kiki lăsa pe omăt amprenta însângerată a lăbuțelor rănite de ace ascuțite de gheață. Traseul nu ne poartă cu delicatețea unei doamne ci, dimpotrivă, este destul de dur, mai ales în a doua jumătate când avem de parcurs porțiuni cu hornuri, brâne înguste, urcușuri scurte dar istovitoare și săritori pe care trebuie să le abordezi cu prudență sporită. În cam patruzeci și cinci de minute ajungem în Strunga Doamnei. Parcă pentru a-și răscumpăra dușmănia cu care mă întâmpinase la debutul meu în Făgăraș, muntele se lasă admirat în toată splendoarea lui. Undeva, sus pe vârf, două siluete trădează prezența a doi împătimiți de munte.

Coborâm fără probleme în Căldarea Laiței, străbatem întinsul covor de grohotiș desprins din peretele nordic al Călțunului, străbatem Portița Călțunului și călcând pardoseala de lespezi, având în față priveliștea lacului în care se oglindește albastrul cerului, începem coborâș anevoios.

Ici și colo, prin văi pe unde soarele rar pătrunde, pete albe de zăpadă marmorează cochet sânul muntelui. Pe măsură ce coborâm se iscă un vânt a cărui tărie crește mereu în același timp cu scăderea temperaturii aerului, silindu-ne să mai punem ceva haine pe noi. Jos, la refugiu, nu se vede nici o mișcare, nici un cort care să trădeze prezența umană. Doar când ne apropiem mai mult zărim la adăpostul micii culmi ce se lasă din partea de jos a lacului câteva corturi, iar din refugiu apar două persoane, un bărbat și o femeie. Adăpostiți în interior servim un prânz întârziat și ne grăbim să facem cale întoarsă; ora este destul de înaintată și nu aș vrea să mă prindă întunericul printre bolovanii din Căldarea Cleopatrei. Deasemenea, dacă se poate, aș dori să fac un filmuleț ce să cuprindă zona cu podețe de pe „Drumul Zmeilor“. Vântul deosebit de rece îmi induce ideea că nu suntem în miezul verii ci undeva spre sfârșitul toamnei. Subconștientul îmi grăbește pasul pentru a părăsi cât mai repede această atmosferă amintind glaciațiunea, matrice a rotocolului albastru cu obrazul înfiorat de atingerea, delicată pentru el dar nu și pentru noi, degetelor reci ale vântului ce ne impulsionează în a ajunge acolo unde încă este vară.Graba mea nu întârzie reacția de protest a Antonellei așa că las totul în seama hazardului sperând să ajung totuși pe lumină în zona dorită. Ne reîntoarcem în Portița Călțunului, iar mai încolo „schimbăm macazul“ de pe bandă roșie pe cruce roșie, traseu ce duce prin Strunga Ciobanului la Piatra Prânzului, punct de racordare la triunghiul albastru ce coboară la cabana Negoiu. Dinspre Strunga Doamnei mi se pare că disting o voce care-mi strigă numele. Privind într-acolo descopăr două siluete pe care le identific a fi a doi tineri carpatiști participanți la marcare. Spun că merg la Călțun apoi urmează traseul spre Strunga Ciobanului. Știind că ritmul nostru de înaintare este mult mai lent nu-mi propun să-i aștept fiind sigur că vom fi ajunși pe drum. De aici încolo pășesc pe teren cunoscut doar din imagini fugare culese de la înălțimea vârfului Negoiu.

La început poteca ne duce printre bolovanii deși, acompaniați de covor zdrențuit de iarbă având în stânga peretele sălbatic al vârfului Strunga Dracului; mai încolo vedem partea inferioară a strungii ce poartă numele vârfului (sau, poate, nu știu, invers) înfundată de bolovani căzuți alandala în unghiul foarte îngust și adânc al hornului prin care se strecoară poteca generatore, se pare, de multă adrenalină. Profit de pauzele făcute de Camelia pentru a discuta cu o cunoștință întâlnită pe potecă sau pentru fotografii și-mi întipăresc în memorie imaginile ce mă înconjoară; în urmă, dincolo de Portița Călțunului, se înalță Lăițelul, Laița cu creste înguste și alungite din dosul cărora se ițesc Paltinul și Vânătoarea lui Buteanu pâclele după amiezii târzii făcând greu de distins planul mai îndepărtat, către Moldoveanu; Spre sud, venind din urma noastră, se desenează pe cer dunga ce pleacă din vârfurile îngemănate Lespezi Călțun și trecând prin Strunga Doamnei, peste vârf, în Strunga Dracului pentru a se opinti apoi în Negoiu; din acestea se lasă prelung peretele transilvan, un hău înspăimântător alcătuit din stâncării, ace și spintecături verticale la baza cărora se înșiră bolovanii desprinși de mușcătura timpului din zidul originar. Mă amuz încercând să le găsesc scobitura din care au căzut încercând un imaginar joc de puzzle.

În față, dincolo de zidul vertical al unui picior ce se lasă din Negoiu spre nord, se pune curmeziș o altă culme ce coboară din Negoiul Mic către vârfurile Podeiului și Șteghiilor, zugrăvite pe un cer devenit alburiu, în mijlocul căreia se văd două adâncituri în formă de „V“ având dimensiuni diferite; pe cea mai adâncă o bănuiesc a fi Strunga Ciobanului. În continuare poteca se complică, nu prea mult dar suficient cât să ne impună mărirea atenției la traversarea lespezilor imense de piatră pe care se vede întipărită linia mai închisă la culoare a urmelor de bocanci ce fac aparent inutilă urmărirea marcajului.Ici și colo, izvoare firave vin să complice oarecum traseul obligându-ne să căutăm pe lespezi loc uscat unde să punem în siguranță talpa bocancului. Trecem de acel perete ce ne limitează orizontul către Strunga Ciobanului, coborâm lin ocolind obârșia unei văi și facem popas la baza unui bolovan, răgaz cât să-mi întipăresc pe retină noi imagini făgărășene, de data asta din Căldarea Ciobanului; stâncării țâșnite spre cer, creste ca niște fierăstraie cu dinți inegali, tociți de Măria Sa Timpul, orizontul transilvan închis de pragul de mai jos de noi și de cei doi pereți paraleli ai Lăițelului și Podeiului. Ne lăsăm purtați de poteca sinuoasă ce se strecoară printre bolovani, impunând mărirea atenției la urmărirea marcajului, ne ridicăm, nu prea abrupt dar destul, apropiindu-ne de acel „V“ adânc ce cu certitudine este Strunga Ciobanului. Treptat porțiunile înierbate dispar sub stratul de grohotiș ce se scutură, ca o mătreață, din chica de piatră ce mărginește hornul ce va să fie străbătut de noi, minuscule gângănii umane față de măreția prin mijlocul căreia ne poartă pașii. De ceva vreme, în urma noastră apăruseră și cei doi carpatiști care, până să începem ascensiunea prin strungă, ne ajung; începem urcușul nu foarte înclinat dar solicitându-ne atenția asupra locului unde să punem piciorul pentru că din stratul de grohotiș bolovani nu prea mari dar purtători de energii suficiente de vor fi puși în mișcare, cât să genereze efecte destul de grave asupra celor ce vin în urma nostră. Și urmează 45 minute de încântare/spaime/concentrare/triumf!

Cele patruzeci și cinci de minute au un istoric greu de descris și care s-au scurs cam așa; înotat cu maximă atenție prin grohotiș ... zbierete când urechea-mi prinde „suavul“ zuruit produs de fragmentul de rocă plecat de sub talpa bocancului ... piatrăă!!! ... pereți ce se apropie tot mai mult amintind de legendarele Scilla și Caribda ... lanțul salvator prins de câte unul din pereți de care te agăți cu nădejde și disperare ... bolovani, ca niște trepte, pe care-i pipăi cu piciorul înainte de a-i călca cu spaima că se vor lansa în întâmpinarea celor ce vin din urmă ... Antonella gâfâind pe lângă mine, folosindu-se de tot ce-i stă la îndemână pentru a înainta ... privire aruncată în urmă ... cei de după noi sunt încă prudenți în a ne urma ... ajungem la cei 2308 m. altitudine de unde începe, tot atât de parșiv, reversul urcării ... din urmă, tovarășii noștri au început lupta ... în față horn îngust, tentant pentru sinucigași prin ascuțimea muchiilor și a colților de piatră ... ne luăm inima în dinți și începem coborârea, eu în față într-un „marșarier“ patruped căutând cu privirea printre picioare locul unde să pun talpa bocancului, ținându-mă cu disperare de tot ce-mi poate oferi sprijin (lanț, colț de piatră, crăpătură ... fire de iarbă nu sunt) ... Antonella mă urmează atacând coborârea invers ca mine, adică cu fața, folosindu-se de aceleași puncte de sprijin, chiar și de ... părțile mai moi ale organismului, când este nevoie, de mă face să-mi pun întrebarea cât de mult se va subția sau dacă va rezista fundul pantalonilor ... trecem de ultima încercare, o custură lungă de câțiva metri dublată de un lanț care se bălăngăne de o parte și de alta silindu-te să-l apuci între picioare pentru a te folosi mai bine de el ... urmează ultimul obstacol sub forma unui perete aproape vertical ce necesită folosirea la maximum a degetelor de la mâini (cu tot cu unghii) și ... gata! Nu mai luăm în seamă stratul gros de grohotiș în care ajungem. Doar ne ferim din calea pietrelor ce vor fi lansate de urmăritorii noștri. Sus, zugrăvită pe albastrul cerului, Camelia ne face semn cu mâna și începe coborârea urmată la scurt timp de ceilalți doi. Trecem și de ultima piedică, nu prea periculoasă dar netratată cu atenție poate fi generatoare de traume serioase, sub forma unei mari pete de zăpadă ce o atacăm pe marginea de sus călcând cu nădejde pentru a face loc sigur tălpii bocancilor. Este destul de târziu și e de prevăzut că peste acea minunată porțiune numită „Drumul zmeilor“ nu voi avea lumină suficientă s-o filmez. Ajuns în tabără am curaj s-o întreb pe Camelia de starea bocancilor. „Bună“, mi se răspunde. Pe traseu, superstițios cum sunt, eram sigur că la așa o întrebare bocancii i-ar fi cedat. Petrecem o ultimă seară la focul, devenit ... tradițional, cu cântec și voie bună.

7. Duminică Și a venit momentul despărțirii de munte. În planul excursiei noastre era prevăzut ca mâine să coborâm la Porumbacu, cel mai probabil făcând drumul pe jos; noaptea urma să o petrecem fie la cort, fie la vreo pensiune, iar mâine dimineață să luăm microbuzul de Sibiu spre Iași. Dar iată că apare o oportunitate care trebuie exploatată pentru a ajunge acasă în dimineața zilei de luni, adică cu o zi mai devreme decât programasem. Dacă ne-am respecta planul ar însemna ca mâine să parcurgem cei 20 km. de șosea după ce vom fi coborât pe potecă o oră și jumătate, asta însemnând cam șase ore și jumătate de mers efectiv sub greutatea rucsacului prin căldura infernală care domnește sub munte. Dar carpatiștii și-au încheiat misiunea și coboară, urmând ca cei 20 km. de șosea să-i parcurgă cu un „rechin“ ce ne va lăsa în gara de la Porumbacu de Jos. Regretul prescurtării cu o zi a șederii pe munte este atenuat de faptul că am realizat traseele propuse dar și pentru că ziua ar fi fost una de trândăveală sau parcurgerea în sens invers spre Bârcaciu, coborârea la Poiana Neamțului, înnoptarea la cort pe malul apei și contactarea rechinului care să ne ducă la Avrig pentru a prinde autobuzul de Iași. Deci, hotărâm „în unanimitate“ să coborâm cu carpatiștii apoi cu trenul, prin Avrig-Vințu de Jos-Cluj-Iași. Așadar, în preajma orei 9.00 ne luăm rămas bun de la doamna Mioara și cu (deja) nostalgia în suflet prindem a coborî. O ultimă întâlnire cu ceata de măgari ce urcă purtând în spate povara proviziilor pentru cabană. Participanții la acțiunea de la Negoiu sunt risipiți pe întreg traseul având în sarcină ultime retușuri. La microhidrocentrala ce alimentează cabana Negoiu cu energie electrică deja mașina care urmează să ne ducă la Porumbacu ne așteaptă. Mai zăbovim cât să ne regrupăm apoi purcedem la drumul către casă. În gară urmează o a doua etapă a despărțirii (prima fusese la urcarea în mașină), scurtă așteptare a unui tren care ne duce la Avrig (doar aici opresc acceleratele) unde așteptăm acceleratul spre Vințu de unde avem tren către Iași; folosim timpul de așteptare pentru a ne procura ceva de mâncare. Trenul sosește cu oarece întârziere (uitasem de inerentele și inexplicabilele întârzieri a trenurilor) dar răcoarea aerului condiționat din vagon mă face să-i iert pe feroviari. Un purtător al insignei de „veteran de război“ mă amuză mai întâi dar sfârșește prin a mă plictisi. Mă amuză mai întâi constatarea făcută la intrarea în vagonul „din una“ (adică necompartimentat): „nici un tren nu mai e ca oamenii în țara asta“, iar după ce-și găsește locul – din fericire mai departe de mine dar din nefericire vocea-i sonoră se propagă pe toată distanța dintre tampoane. Astfel îl aud povestind despre „nevasta unui ficior de a unui nepot de a lui noru-mea, care trăiește la Chicago și care mi-o zâs că în America îi alt fel ca la noi“. Terminând povestea se pune pe spus bancuri la care râde singur. În pauza dintre ele exclamă necăjit/nervos: „și încă n-am ajuns la Vinț′ !“ Un altul, un adolescent, ce tocmai luase examenul de capacitate, constată (când ar fi trebuit să tacă) cu ochii duși către crestele munților: „frumoși îs Apusenii ăștia!“ și mă privește iritat, mai-mai să mă contrazică, atunci când îndrăznesc să-l corectez spunându-i că ce vede este Cindrelul care se află în Meridionali și nu în Apuseni. Ajungem la Sibiu unde trenul staționează exasperant de mult pentru schimbarea locomotivei. Bineînțeles că aerul condiționat se întrerupe și transpirația prinde a curge șiroaie pe noi. Trenul pleacă într-un târziu dar aerul condiționat nu mai vine ... după o vreme simt un curent răcoros dar sunt nedumerit că vine din stânga mea și nu dinspre fereastra din dreapta ca până mai înainte ... constat însă că sursa de răcoare nu este de la instalația trenului ci doar de la evantaiul unei doamne în vârstă ce avea loc lângă mine. Privind pe geam văd fragmente din viitoarea autostradă „Transilvania“ dar și imensa suprafață de teren agricol scoasă din circuit, mare parte în mod nejustificat. În sfârșit ajunși la „Vinț′ “ aflăm că trenul de la Timișoara pentru Iași are o întârziere de ... numai 60 de minute care adăugate la timpul de când ajunsesem aici înseamnă undeva pe la trei ore. Dar Rebusul, berea din care mai iau din când în când câte o gură, precum și spectacolul oferit de o numeroasă familie de supuși ai împăratului Iulian revoltați de faptul că trenul lor nu pleacă odată mai condensează timpul. Dar cum toate au un sfârșit, și așteptarea noastră se încheie. Privesc pe fereastra vagonului la locurile prin care rareori am trecut; pe Feleac ne întâlnim cu noaptea dar și cu răcoarea binefăcătoare a ei ... la Pașcani se face ziuă, iar la Iași, spre surprinderea mea, coborâm din tren la ora la care este prevăzută sosirea lui. Exuberanța cu care ne primește Sașa și zâmbetul de bun venit al Ceciliei ne face uitat regretul după munte și ne bucurăm că am ajuns cu bine acasă. A fost o tură frumoasă pentru că: - am făcut Custura Sărății; - Negoiul ne-a oferit magnifice priveliști pe care altădată ni le-a ascuns; - am petrecut seri minunate în tovărășia lui Florin Fratu și a frumoșilor lui tovarăși, carpatiștii, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși ce au marcat fără părtinire chiar și Drumul Zmeilor, cărora le mulțumim că ne-au îngăduit lângă ei. Ce-mi doresc? Să mă mai păsuiască Creatorul pentru a revedea acele locuri minunate și acei oameni frumoși la chip și suflet.

P.S.Intenționat am evitat să pomenesc numele carpatiștilor participanți la această acțiune din zona Negoiului din următorul motiv: nu am reținut numele tuturor participanților și ar fi fost nedrept să-i pomenesc doar pe unii.Dar totuși am pomenit trei nume din motive (zic eu) bine întemeiate. Ei sunt:̶ Florin Fratu pentru entuziasmul cu care a organizat acțiunile de remarcare din Făgăraș și nu numai; ̶ Camelia care ne-a însoțit în cele două frumoase circuite ale noastre și nu-mi place ca în jurnalele mele să existe pete albe;̶ Mihăiță pentru tenacitatea cu care transforma în surcele butucii de lemne, indiferent de uneltele la care apela. Dar numele celorlalte Ilene Cosânzene și celorlalți Feți-Frumoși vor dăinui în alte scrieri de pe carpați.org.

Respectul meu tuturor!

Vineri, 6 decembrie 2013 - 01:52 
Afisari: 9,149 


costel2007