9 zile de iulie la Stana de Rau si Poiana Pelegii (Muntii Retezat)

Buna ziua si bun gasit tuturor membrilor si vizitatorilor si membrilor Carpati.org.

De doi ani citesc cu placere informatiile si RT-urile de aici si mi-am zis ca a venit momentul sa scriu si eu, mai ales ca anul asta am avut parte de un concediu deosebit de frumos in Retezat. Fiind primul meu jurnal publicat aici, va rog sa imi iertati scaparile inerente debutului si astept, in masura in care va permite timpul, comentarii si sugestii pentru viitoare postari. Asadar...

Perioada 18 -27 iulie 2009. Participanti: Eu, prietena mea, Stefania, si Toni, un fin de-al nostru de la Constanta, cu ceva mai multa experienta si mai multi ani (de viata si de munte) decat noi.

Ziua zero.

Plecam la ora 7 din Bucuresti, cam somnorosi, cu masina plina ochi. Pentru cei interesati de practicabilitatea drumurilor forestiere, mentionez ca am urcat cu un Ford Mondeo cu garda la sol cred ceva mai mica decat a unui Logan. Traseul urmat a fost: Bucuresti – Pitesti – Rm Valcea – Tg. Jiu – Petrosani – Pui – Hobita – drum forestier pe valea raului Barbat – Stana de Rau. Drumul forestier este bun pana deasupra IF Cora. In sectiunea mediana sunt multe balti pe traseu, de cateva ori ne temem ca vom ramane inamoliti. Cea mai mare dintre ele avea aproximativ 10 m lungime si 40 de cm adancime, cu mult mal pe fund.

Ne-am dat jos si a ramas doar Toni, masina a patinat serios dar a trecut. In partea finala, ultimii 6, 7 kilometri, drumul este exceptional pentru un drum forestier, mergem si cu 40 km la ora. Ajungem in jurul orei 17, si, necunoscand zona foarte bine campam chiar la capatul drumului, langa masina. Terenul e pietros, cuiele abia intra, si e destul de in panta. In zilele viitoare aveam sa vedem ca de fapt locul de campare e mai sus de stana, intr-o poiana larga, cu teren drept si moale. Din comoditate insa nu ne-am mai mutat, si am ales sa ne chinuim oasele ca niste penitenti. Mai mult, in ultima seara a sosit cu masina si un ranger din partea PNR care a vrut sa ne amendeze pentru campare ilegala. Ne-a inteles insa ca nu am stiut unde era locul de campare, dar ne-a rugat sa plecam chiar a doua zi, ceea ce si urma sa facem. Oricum, daca vom mai reveni aici, cu siguranta nu vom mai face greseala de a campa langa masina.

Seara se aduna nori grosi iar noaptea a fost o furtuna grozava. Ploaia a stat abia catre dimineata.

Ziua intai: Stana de Rau – Lacul Ciumfu Mare – Taurile Custurii – saua Valea Marii – Vf. Custura – fereastra Custurii – Stana de Rau. 9 ore cu pauze.

Tura din prima zi avea de altfel sa se dovedeasca a fi si singura pe care am putut-o face complet, asa cum o gandisem initial. Am pornit in jurul orei 9, cam cu sufletul indoit pentru ca cerul continua sa fie foarte incarcat iar ceata foarte deasa. Trecem de stana si intrebam de intrarea in traseu. Ciobanii de acolo ne spun sa urmam triunghiul albastru pana trecem paraul Ciumfu iar apoi se face o poteca evidenta la stanga. Intr-un sfert de ora ajungem la parau, ceata insa este parca tot mai deasa. Apele sunt umflate, punte nu exista (desi era mentionata in cartea lui Nae Popescu din 1973 – vreme lunga s-a scurs de atunci!). Dupa ce ne invartim vreo jumatate de ora si stam in cumpana incercand sa gasim solutii, acceptam inevitabilul, ne scoatem bocancii ii luam pe dupa gat si pornim in picioarele goale.

Din cauza precipitatiilor recente, apa este umflata, cam 7, 8 metri latime, iar adancimea maxima – vreo 40 de cm. Rece ca gheata. Ne incalzim apoi in mers. Cum nu vedem la 10 metri macar din cauza cetii, ne hotaram sa tinem malul rapei pe langa apele inspumate ale cascadei Ciumfu si urcam pur si simplu, pieptis. Panta este destul de mare, si ne oprim din cinci in cinci minute sa respiram. Nu stam prea grozav cu moralul – poteca lipsa, locurile noi pentru toti trei, ceata si amenintarea ploii potrivit ceasului meu al carui braometru indica o scadere mare de presiune. Hotaram totusi sa continuam urcand prin niste brese in padurea deasa de jnepeni. La un moment dat intalnim o poteca ciobaneasca ce vine din dreapta, si pesemne ca va fi ocolit pintenul muntos intr-un cerc mai larg. Poteca e buna, sunt urme de animale, iar panta s-a indulcit vizibil. In zece minute (si doua ore jumatate de la plecare) ajungem la primul obiectiv al acestei zile – lacul Ciumfu Mare.

Mi se pare deosebit de interesant, malurile sale nefiind pietroase. Facem speculatii pe seama formei lui ciudate. Seamana cu un cimpoi sau cu un stomac, nu ne hotaram. Lacul primeste un emisar ce vine din caldarile superioare ale Custurii si lasa un fir de apa puternic care apoi se transforma in paraul Ciumfu. Pauza de energizare cu ciocolata si continuam urcand mai multe praguri succesive, pe langa unele cascade mici.

Privelistea e coplesitoare, stancile devin tot mai numeroase, intalnim ochiuri de apa multe si limpezi. In spatele nostru, de partea cealalta a raului Barbat, ghicim caldarea in care ar trebui sa se afle taul Tapului. Ceata se ridica ca o perdea. Ajungem in scurt timp la taul Custura Mica (care nu e catusi de putin mic)

si apoi la Custura Mare.

Continuam comparatiile anatomice si ne gandim ca are o forma de rinichi. Sau de bob de fasole. Lacul e foarte mare (peste 2 hectare), iar caldarea pietroasa. Incepem sa simtim aerul tot mai tare al inaltimilor. Pe un tapsan se zaresc doua corturi, stiam ca nu e voie sa campezi decat in anumite locuri bine stabilite, si acesta nu se numara printre ele. Mancam de pranz si in jurul orei 13.30 hotaram sa urcam in creasta, luand ca reper cel mai jos punct al seii Valea Marii, sub care se afla o limba de zapada. Poteca nu exista, dar cu atentie si fara un bagaj foarte voluminos si greu, se poate urca. Castigam inaltime foarte rapid, si dupa aproximativ o jumatate de ora trecem limba de zapada pe care o vedeam minuscula din caldare (si care de fapt se intindea pe vreo zece metri) si iesim in marcajul de creasta banda rosie ce vine dinspre zona Gruniu – Ciumfu – Vacarea. Marcajul este prost, sters, incomplet. Pe vreme buna insa nu exista nicio problema de orientare, creasta e clara, iar poteca se pierde numai pe pietre. Zarim varful Custura, care pare foarte aproape, dar mai facem aproximativ 40 de minute pana pe varf, intr-un urcus nu tocmai usor. Ajungem intr-un final la 2457 de metri, primul dintre varfurile importante ale Retezatului pe care il cucerim.

De aici ni se deschide o perspectiva impresionanta. Toata creasta sudica a Retezatului, pana spre depresiunea Petrosani. In zare, Parangul, cu piramida Carjei. Spre sud se vad bine crenelurile Oslei. Observam cele doua mici lacuri din saua Plaiul Mic, in departare Piatra lui Iorgovan si mai departe inaltimile tesite si masive ale Godeanului. Raman insa in nori gigantii Retezatului, Peleaga si Papusa, dar putem cuprinde totusi cu privirea lacurile Peleaga, Peleguta, si varful Papusa Mica. Dupa jumatate de ora de pauza si multe smochine continuam drumul pe marcaj cruce galbena (destul de bun). Nu ajungem in punctul cel mai jos al seii si se desprinde spre dreapta poteca marcata cu triunghi albastru catre Stana din Rau. Intrarea in traseu e bine marcata cu momai, cred ca exisat si un indicator spre Baleia. Coborarea dureaza doua ore. Poteca este buna, nu pune probleme mari, singurul lucru mai neplacut fiind un vant extrem de puternic. Ne punem gecile de vant, si coboram agale. Urmeaza o noua traversare a paraului, parca la fel de rece, si un apus de soare superb.

Ziua a doua: Stana de Rau – Taul Tapului – Hornul Tapului –si retur, aproximativ 7 ore.

Planul intial era sa urcam la Taul Tapului, de aici, prin hornul Tapului sa iesim in saua Tapului, sa parcurgem Portile Inchise, sa urcam Varful Mare, apoi sa coboram la tau din saua Lacului si inapoi la cort. Nu a fost sa fie asa. In primul rand drumul pana la taul Tapului a fost mai lung si mai epuizant decat ne asteptam (aproximativ 3 ore jumate in urcare, 2 ore jumate in coborare). Din poiana de la stana din rau urmam triunghiul albastru catre cabana Baleia pana intr-un punct in care suntem nevoiti sa trecem apa raului Barbat si istoria talpilor goale din ziua precedenta se repeta. De aici, imediat la stanga incepe poteca noastra prin padure. Marcajul este dublu, momai micute si punct rosu, cam sters. Nu sunt probleme de orientare. Urcusul din padure este foarte dur si constant. Poteca face serpentine putine si de obicei urca pieptis. Cam la jumatatea drumului este un loc frumos de belvedere. Dupa liziera padurii urmeaza o poiana unde zarim urmele unei foste stane, acum intr-o conditie jalnica. Drumul ocoleste pantele muntelui Lacului mult catre dreapta, apoi urmeaza un segment de urcare, dupa care schimbam directia cu 180 de grade, pe o brana lunga si inierbata. La sfarsitul ei si dupa o scurta cocotare iesim pe o treapta glaciara, pe unde curg apele paraului Tapul. Zona este senzationala (meandrele paraului si ochiurile de apa ne dau senzatia ca avem la picioare o delta in miniatura atarnata la 2000 de metri inaltime) si avem o vizibilitate deosebita catre culmea sudica a Retezatului si catre peretii impresionanti ai ferestrei Custurii. Poteca si momaile se pierd in grohotis si piatra, se poate urca practic pe oriunde pana pe malul sudic al Taului Tapului. Cam in douazeci de minute de urcus si catarare se ajunge la lac. Linistea de aici e perfecta.

Facem un popas, mancam de pranz si studiem peretii impresionanti ai caldarii si posibilitatile de urcare in creasta. Veste proasta, talpa bocancului drept al Stefaniei s-a desprins aproape complet si nu mai poate continua. Ne hotaram asadar sa plecam in doi, eu si Toni, dar cum planul initial s-ar fi intins pe vreo 3 ore, si nu vrem sa o lasam singura pe Stefania atata vreme, hotaram doar sa urcam cat sa putem face poze bune cu lacul si sa zarim Varful Mare. Am urcat aproximativ 30 de minute pana la baza hornului tapului (cam 200 de metri diferenta de nivel dupa altimetrul meu) unde ne-am oprit. Panta are peste 70 de grade si foarte multe pietre sunt instabile. Cu putina atentie hornul pare abordabil, nu cred sa mai fi fost mai mult de zece minute de urcat pana in sa, singura problema fiind ca prin el se scurg apele unui parau, si foarte multe pietre sunt ude. Prindem cateva cadre frumoase cu impresionantul Varf Mare si cuprindem cu privirea si lentila aparatului foto intreaga caldare a Tapului.

Insula de pe lac straluceste magnific. Coboram cu atentie, de cateva ori insa mi-au tremurat picioarele pe grohotisul marunt (si am inteles de ce in monografia Retezatului Nae Popescu recomanda parcurgerea acestui traseu numai in urcare). De la baza lacului studiem si posibilul drum catre saua lacului. De jos ni se pare chiar mai abrupt si mai dificil pe acolo decat pe unde am urcat noi. Asa sa fie? A urcat sau coborat cineva pe acolo? Returul la corturi se face pe acelasi traseu, fara incidente sau surprize.

Ziua a treia: traseu auto pentru schimbarea taberei: Hobita – Pui – Hateg – Clopotiva – Colonia Tomeasa – Gura Apei – Rotunda – Poiana Pelegii.

Parasim Stana de Rau cu durere in suflet. Ne-am simtit extraordinar aici, intr-o liniste si o singuratate desavarsite. Nu am vazut in cele 3 zile cate am stat niciun turist, in afara unui grup de cehi adusi cu masina de ranger, care insa au urcat mai departe, nu au ramas in zona stanei. Cat despre priveliste, e ceva de nedescris. Sa iesi din cort si dimineata si sa te salute cele doua Papusi si Tapul, 3 varfuri impresionante care par ca te vegheaza parinteste... Ceva de vis! Drumul in coborare e ceva mai bun decat la urcare, pentru ca zonele inundate s-au mai micsorat, dupa 2 zile fara ploaie. Oprim in Hateg pentru cateva provizii noi (mai ales pepeni si paine), si continuam apoi drumul. Pe cer se invart nori destul de negri, si ne rugam sa reusim sa instalam cortul inainte de ploaie. Drumul forestier pe valea Lapusnicului este practicabil, un singur segment, de vreo 200 de metri e mai rupt, dar cu atentie se trece. Poiana Pelegii era foarte aglomerata, am numarat peste 50 de corturi, o lume pestrita. De la unguri si cehi, pana la conationali care ascultau manele de rasuna valea si invarteau mici pe gratar. Inca o dovada ca se alege praful de locurile in care accesul auto e usor si de care afla multa lume. Gasim cu greu locuri de cort cat de cat bune, desi din nou stam destul de rau in panta. Ne culcam devreme pentru ca avem in plan pentru a doua zi una dintre cele mai epuizante ture din acest concediu.

Ziua a patra: Poiana Pelegii – Lacul Bucura – Peleaga – Papusa – Spintecatura Papusii – fereastra Custurii – valea Pelegii – Poiana Pelegii. Durata: aproximativ 10 ore.

Planul initial era sa parcurgem traseul in sens invers, cu urcare din saua Plaiul Mic. Nerabdatori insa sa vedem Bucura, si gandindu-ne ca avem mai mari sanse sa prindem cerul curat si vizibilitatea buna in prima parte a zilei pe cele doua varfuri de peste 2500 ale Retezatului, am modificat sensul de mers (si cred ca bine am facut). Pana la lacul Bucura am facut 2 ore fara un sfert (am mai parcurs traseul de inca doua ori in zilele viitoare, ajungand la recordul de o ora si un sfert in urcare, si 40 de minute in coborare). Drumul este usor, si foarte bine marcat, cu banda albastra si cruce rosie. Singurele mici probleme au fost cauzate de apa paraielor care, umflate de precipitatiile abundente de saptamanile trecute, acopereau complet poteca pe anumite portiuni, printre jnepeni. Primul lac vazut e oglinda triunghiulara a Liei.

De la liziera padurii am numarat pana la Bucura 4 praguri micute. Bucura ne coplesteste prin dimensiuni si... atat. Nu mi s-a parut ca ar avea ceva cu adevarat magic, m-a miscat mai mult cred micutul lac Ciumfu, vazut cu trei zile in urma. Pe malul sudic al lacului,aproape toate “cazematele” sunt pline. Unii vin, altii pleaca, e un furnicar colorat si vioi.

Oscilam intre doua variante de urcare pe Peleaga – direct, pe cruce galbena, sau pe banda albastra si apoi rosie, cu trecere prin saua Bucurei si peste varful Custura Bucurei. Alegem prima varianta si ajungem pe varf dupa aproximativg o ora si trei sferturi. Marcajul este bun, poteca la fel, pe o singura portiune am tremurat nitel, pana am urcat propriu zis in creasta erau cateva sectoare mai abrupte unde simteam ca imi cam fug picioarele.

Ultima portiune pana pe varf se urca pe lespezi mari. Pe varf facem o pauza de douazeci de minute bucurandu-ne de privelistea incredibila din jur.

Ne impresioneaza Retezatul, dar mai ales colosul de piatra al Papusii.

In zare vedem Varful Mare, iar spre sud straluceste alb Retezatul Mic. Lacul Peleaga se vede si el deosebit de frumos

si admiram deopotriva lacurile nenumarate din Valea Rea.

Continuam apoi drumul si intr-o ora si jumatate suntem pe Papusa. Coborarea de pe Peleaga mi s-a parut ceva mai dificila decat urcusul pe Papusa, chiar daca, pe acesta din urma, poteca serpuieste de cateva ori chiar pe buza prapastiei ce se casca in stanga noastra. Ajunsi pe Papusa admiram cateva minute drumul catre Portile Inchise, si ne promitem ca il vom parcurge in anii ce vin, si apoi pranzim pe un mic platou ierbos (se vad aici si urme proaspete de cort!). Admiram si taul adanc, zis si al fluturelui.

Si privim inapoi catre Retezat.

Coborarea care urmeaza este o enigma pentru noi toti. E vina mea, nu am printat si descrierea acestui traseu, dar ne spunem ca nu poate fi greu, spunem un Doamne Ajuta, si coboram mai departe pe banda galbena. Au urmat doua ore foarte frumoase dar mai tehnice, traseul nefiind tocmai unul usor. Pe mici portiuni colegii mei de tura spuneau ca ar semana cu creasta Pietrei Craiului (eu nu am ajuns inca).

Traseul e accidentat, cu multe tancuri, hornuri, praguri, brane, si doar una sau doua treceri mai expuse. Ne bucuram insa ca nu avem rucsaci voluminosi in spate, si ca ne putem folosi in voie de maini si picioare. Ceva mai dificila mi s-a parut zona denumita din cate am inteles Spintecatura Papusii. Toni, care s-a intors recent din fagaras, a asemuit traseul cu Custura Saratii, cred insa ca totusi exagereaza. Ajunsi in fereastra Custurii, dezbatem vreun sfert de ceas posibilitatea de a cobori direct in vale, sau de a continua pana in saua Plaiul Mic. Tinand cont ca rezervele de apa sunt pe sfarsite, ne hotaram sa o luam la vale. Coborarea dureaza aproximativ 40 de minute, nu e dificila, si pe anumite zone am intalnit chiar si momai. Trecem apa Pelegii si prindem o poteca ciobaneasca lata si clara care in ceva mai mult de jumatate de ora ne scoate in Poiana Pelegii. Pe drum mai strangem lemne de foc si tragem cu ochiul in spate catre cele doua Papusi si taietura salbatica dintre ele.

Ziua a cincea. Poiana Pelegii – saua Plaiul Mic – Muntele Dragsanu – canionul Albele si retur. Aproximativ 6 ore.

Dupa efortul sustinut din ziua precedenta ne hotaram sa facem o zi de “sosonareala” si de relaxare psihica, propunandu-ne sa ajungem pana pe Piatra lui Iorgovan. Din Poiana Pelegii urmam crucea rosie pana in saua Plaiul Mic. Urcusul prin padure este lejer si tine ceva mai putin de o ora, asa ca pentru niste oameni obositi si lenesi cum eram noi in acea zi. In sa era lume multa, nu putini faceau plaja, sau chiar se scaldau in lacurile Papusii. Ne gandim o vreme sa coboram la Buta si sa vedem taul omonim (apropo, cei care au fost, merita ocolul?) dar apoi ne spunem ca ar fi mai pitoresc sa ne apropiem mai mult de Godeanu, asa ca o apucam pe poteca cu banda rosie (catre Herculane... 45 de ore!). Mergem multa vreme pe un adevarat bulevard printre jnepeni, intr-o caldura innabusitoare. Marcajul este nou si bun, si din cand in cand se vad semne vechi ale unui triunghi albastru care pe hartile noastre nu apare. Urmeaza plaiuri... mioritice, cu multa iarba, cu suisuri si coborasuri line, dar cu o priveliste fabuloasa spre zona centrala a Retezatului. Ghicim in spate caldarile Slaveiului si Turcelului, iar in fata incercam sa deslusim zonele din Godeanu. La un moment dat lasam in dreapta un lac mititel dar simpatic,

si dupa inca o portiune de mers ajungem la canionul Albele. Nu e inca tarziu, e abia 13.30, dar cum astazi ne propusesem sa avem o zi de relaxare, pur si simplu nu mai avem chef sa ne urcam si sa coboram Albele, si ne oprim sa mancam de pranz dupa care ne intoarcem agale. Pe tot drumul inapoi spre saua Plaiul Mic nu mi-am putut dezlipi ochii de pe imaginea coplesitoare a Retezatului. Iata-i pe Stefania si Toni:

In padure adunam lemne de foc, iar niste salvamontisti se milostivesc de noi si ne dau o bucata de cordelina veche cu care le putem lega si cara mai usor in spate. A urmat o seara cu cer perfect senin, si am adormit in cantecele de munte ale unor unguri care aveau tabara mai sus de noi.

Ziua a sasea. Poiana Pelegii – Lacul Bucura – Lacul Bucurelul – Taul Portii – Taul Agatat – saua Judele – Varful Judele – salba de lacuri ale fetelor – Bucura – Poiana Pelegii. Durata: aproximativ 8 ore.

Pornim de dimineata, avand ca obiectiv pentru ziua de azi varful Judele, noutate pentru toti 3, si ravnit pentru perspectiva, zice-se superba, si pentru dificultatea ceva mai mare a atingerii lui. Pana la lacul Bucura urcam in aproximativ 1 ora jumate. Apoi tinem marcajul de banda albastra o vreme, si dupa vreo douazeci de minute, inainte ca drumul sa se inscrie in serpentine spre saua Bucurei, pornim la stanga pe punct rosu, avand ca punct de reper Poarta Bucurei. Trecem mai intai pe langa lacul Bucurelul,

depasim un mic ochi de apa, si aproape fara sa ne dam seama, ajungem la Taul Portii (marturisire personala, si mie si Stefaniei ni s-a parut cel mai frumos din cate am vazut prin Retezat).

Dupa o pauza destul de lunga de dulciuri si poze, continuam pe punct rosu catre Agatat, la care ajungem dupa vreun sfert de ora de echilibristica neintrerupta pe blocuri mai mari sau mai mici de stanci. Poteca nu prea exista, iar marcajul e mai mult orientativ, fiecare pune piciorul si se descurca cum poate.

Dupa un scurt popas pe malul pitorescului lac Agatat, pornim mai departe spre saua Judele care se vede inca departe in zare.

Traseul este bine marcat, si poteca e oricum foarte clara. Urmeaza o serie de mici saritori si hornuri, cu prize bune, fara locuri expuse. Betele ne cam stanjenesc la catarare dar ni le pasam intre noi. Dupa o succesiune de praguri stancoase urmeaza o brana aeriana destul de lunga si destul de ingusta. Aparent, punctul cel mai dificil e o portiune stancoasa mediana, pe care am trecut-o fara mari probleme. Mie insa mai grei mi s-au parut 3, 4 metri pe care brana era foarte inclinata, pamant tasat, si pe care mergeai pur si simplu sperand ca vibramul talpii sa nu-ti faca o surpriza. Sau, cum spunea Stefania, mergeai „la aderenta”. Le-am trecut cu bine. Portiunea finala e destul de abrupta, ne opintim pieptis, castigam inaltime foarte repede si am si ajuns in saua Judele, foarte ingusta de altfel.

De aici privelistea e fabuloasa, vedem varful din apropiere, zarim creasta Slaveiului si poteca ce continua spre Santamaria, se vede chiar si un colt mic din lacul Zanoaga, muntele Barlea, si cate ceva din rezervatia Gemenele. In partea cealalta Peleaga domina peisajul autoritar. Suntem epuizati (mai mult psihic) de urcarea pana aici si mai ales de perspectiva coborarii care ne asteapta, asa ca hotaram sa nu mai mergem si pe varf, iar Toni pleaca singur. Se intoarce dupa aproximativ o jumatate de ora. Potrivit spuselor lui, varful nu e imposibil de atins dar sunt cateva locuri mai delicate. Pe poteca se fac cam zece minute, si traseul optim e marcat cu momai, care chiar sunt de mare folos. Pe varf se afla o placuta cu Judele 2398, mobila, o tii in mana si poti face poze „de palmares” in orice directie. Dupa intoarcerea lui Toni coboram incet si cu grija, pe unde am venit. Numai primul segment al coborarii mi s-a parut dificil, pentru ca erau locuri cam expuse unde am alunecat si am avut nevoie de ajutorul lui Toni care ne-a tinut piciorul drept priza. Brana am trecut-o fara probleme, iar ultima bucata pana la Agatat ni s-a parut chiar simpatica si usoara, cu mici utilizari ale fundului din dotare. De la Agatat am hotarat sa coboram la Bucura pe punct rosu pe la salba de lacuri a fetelor – Florica, Viorica, Ana etc.

Am mancat de pranz undeva deasupra lacului Ana, cu o priveliste minunata sub ochi, si batuti de un soare ucigator.

Intoarcerea apoi in Poiana Pelegii nu a mai adus nimic spectaculos.

Ziua a saptea. Poiana Pelegii – Lacul Bucura – Saua Bucurei – Varful Bucura I – Poarta Bucurei – Taul Portii – Lacul Bucura – Poiana Pelegii. Durata: aproximativ 7 ore.

Initial pentru ultima zi ne propusesem se incheiem „an fafar” prin cucerirea varfului care da si numele masivului. Din pacate insa am fost nevoiti sa ne scurtam tura. Odata ajunsi pe Bucura, doua au fost motivele renuntarii la planul initial. Pe de o parte bocancul stefaniei care a cedat din nou, in ciuda discutiilor zilnice de la cort cu Poxipol si Picatura, si, pe de alta partea, vremea care, dupa o saptamana aproape perfecta, dadea semne ca se va strica. De altfel, salvamontistii ne averizasera de dimineata ca dupa ora 16 urma sa vina o furtuna puternica. Asa ca ne-am multumit sa urcam in saua Bucurei pe banda albastra, drum lejer.

De aici am continuat pe sub Bucura II, pe marcajul de creasta cu banda rosie. O vreme portiunile de poteca si de stanci au alternat, pentru ca finalul sa fie o bucata de acrobatie pe stanci pana la 2433 m.

Cu putina atentie reusim sa ajungem intregi si constatam ca efortul a meritat, si ca privelistea de aici rivalizeaza in frumusete cu cea din zona Judelui. Admiram ceva mai bine rezervatia, fotografiem Gemenele,

Stirbu,

si ne impresioneaza densitatea de verdeata, padure, jnepeni, gandindu-ne cum ar fi fost daca intreg masivul ar fi aratat precum rezervatia. Dupa lungi ocheade aruncate cu jind maretului Retezat pe care il amanam pentru alte ture si zile cu soare, coboram catre Poarta Bucurei. Poteca e buna si bine marcata, sunt doar cateva zone in care e nevoie de o atentie mai sporita. Locurile sunt insa foarte frumoase si salbatice. Din Poarta Bucurei pana la Taul Portii coborarea e destul de scurta, dar mai dificila decat ne-am fi asteptat, si avem din nou mici probleme de aderenta. Mancam langa Taul Portii, bucurosi ca putem gusta si astazi din magia lui. Norii se aduna tot mai negri pe cer, si incepe sa ploua marunt. Nu apucam insa sa ne punem bine pelerinele si ploaia inceteaza. Coboram apoi agale spre cort, incercand sa tragem de timp, sa oprim cat mai multe clipe in loc, sa ne incarcam sufletele de frumusetea, linistea si puterea ce razbat din aceste meleaguri. Seara facem din nou foc, amenintati insa de ploaie. Toata noaptea a batut un vant crunt, aproape ca simteam cortul aplecat spre noi.

Ziua a opta. Intoarcerea la Bucuresti. Am plecat pe la 10, si am ajuns in jur de 18, cu cateva pauze mici. In coborare am intalnit peste 30 de masini care urcau, in conditiile in care la capatul drumului forestier deja nu mai era loc sa arunci un ac. Ne-am mai oprit nitel la Gura Apei s aruncam o privire spre piscurile golase din zare (banuiesc ca Tarcu si nu Godeanu, n-as putea spune sigur ce),

dupa care inapoi spre casa.

Cam asta a fost, si va multumesc daca ati avut rabdare pana la capat!

Luni, 7 septembrie 2009 - 21:28 
Afisari: 8,495 


razvan1984m