7 scari de 4 ori in 3 zile (Muntii Piatra Mare)

In jurul anului 1950 un incendiu a devastat o parte din padurea de pe Tampa (Brasov). Cand s-a inceput replantarea, mai multi brazi au fost plantati in asa fel incat ei sa formeze un cuvant vizibil in mod clar de jos din oras… STALIN. Pe Tampa era scris din brazi cuvantul STALIN. Nu stiam asta despre Brasov, dar de fiecare data cand ajung acolo constat ce oras minunat este si ce binecuvantare e Tampa pentru ochii celui ce ajunge in varf…

Plec din Brasov joi dimineata (4 iunie 2009) spre Bucuresti. Ma opresc la Dambul Morii, undeva inainte de Timisul de Jos, la o distanta destul de mica de Brasov (cam 170 km de Bucuresti). Din drumul national se intra pe drumul prafuit de pe partea stanga si se mai avanseaza cu masina inca vreun kilometru, pana la o intersectie. Loc unde se si zaresc sagetile de inceput de traseu. Las masina inainte de bariera de lemn, si pornesc pentru prima data spre varful Piatra Mare. Singur. Ora 09:25. Aleg traseul banda galbena, care trece prin canionul Sapte Scari, traseu pe care teoretic l-am facut cand eram micut (dar eu nu mai tin minte decat putine despre asta, cu siguranta nu canionul).

Dupa cateva sute de metri spre stanga se separa si traseul banda rosie, care duce tot la cabana Piatra Mare.

Urmand drumul forestier ce merge lin pe marginea unui raulet, pe sub stalpii cei inalti de fier, observ pe brazii de pe margine niste banderole de plastic infasurate in jurul lor, si ma intreb cine si-o fi batut joc de saraci brazi agatandu-le pungi de plastic pe tulpina… Dar apoi ma uit mai de aproape, si observ ce scrie pe acele banderole de plastic: “protejeaza-ma! Eu te ajut sa respiri” Foarte tare! Cineva chiar se preocupa de protejarea naturii prin plasarea pe copaci a unor scuturi anti-idioti… Cat de eficiente, nu stiu…

E soare si rauletul de langa drum imi susoteste ca si alte dati o poveste limpede, si avansez in padurea ce isi imprastie tot mai placut mirosul… Dar nu trece mult si aud zgomot de drujba in padure, undeva in fata mea. Ajung la capatul drumului forestier, unde gasesc o caruta oprita, apoi nitel mai incolo, unde se putea ajunge doar cu piciorul, vreo patru tineri taiau copaci la marginea padurii… Doi erau pe poiana, ii salut si ii intreb ceva de ursi, de caini de stana, imi spun ca nu e nicio problema, pot urca linistit… Le multumesc si merg mai departe… aruncand o privire spre ceilalti doi tineri aflati in padure. Moment in care il vad pe unul din ei cum se apropie cu drujba de un brad aflat in picioare, un brad viu, nu un trunchi uscat daramat de vreo vijelie. Langa mine - 20 de brazi cu banderola de plastic ce striga “protejeaza-ma! Eu te ajut sa respiri” – “Protejeaza-ma! Protejeaza-ma! Protejeaza-ma” As vrea sa ii intreb daca au autorizatie ca sa taie copacii acolo, dar ma gandesc ca asta nu ar schimba nimic, daca au, bine, daca nu au, poate as avea si probleme (sunt singur)… Merg nitel mai departe, cat sa nu ii mai vad, si ma gandesc sa sun undeva… Ma uit pe panourile cu “nu aruncati gunoaie” sa vad daca e notat si vreun nr de telefon, dar nu e. Ma gandesc sa sun la 112… Nu e nicio urgenta, dar parca zgomotul de drujba si banderola cu “protejeaza-ma” ma fac sa ma opresc si sa ma uit in jur nestiind ce sa fac… Daca nu fac nimic, sigur voi regreta… Sun la 112.

-Buna ziua, ce urgenta aveti?

-Buna ziua, nu stiu daca la dvs trebuia sa sun, dar nu aveam niciun alt numar in telefon unde as fi putut sa fac o reclamatie… ma aflu in masivul Piatra Mare, si urcand pe poteca, in padure am gasit mai multi tineri care taiau copaci cu drujba… Nu stiu daca au autorizatie sau nu, dar pe fiecare copac scrie “protejeaza-ma”, si trebuia sa fac ceva… Daca puteti sa imi faceti legatura cu cineva, sau sa faceti dvs o sesizare…”

Ma intreaba cum ma cheama, apoi imi face legatura cu jandarmeria din zona. Aceeasi poveste si cu jandarmul, care ma intreaba daca tinerii par sa fie turisti. Ii spun in mod clar ca nu erau turisti. El zice “ah, au venit la furat…” – “Nu stiu daca fura sau daca au autorizatie, stiu doar ca pe brazi scrie “protejeaza-ma” si am simtit nevoia sa fac ceva. Ma intreaba mai exact unde ma aflu, ii spun ca am plecat de la Dambu Morii pe banda galbena spre Sapte Scari, si la finalul drumului forestier, acolo se afla tinerii astia… Imi multumeste pt informatii, precizeaza ca “foarte bine ati facut, trebuie sa protejam natura” si imi spune ca va trimite o echipa la fata locului… Ii multumesc si eu si plec mai departe – incredibil de multumit ca vor lua atitudine si vor trimite pe cineva, tare multumit ca am sunat si nu am gandit “eh, ce pot sa fac eu?”. Nu stiu ce s-a intamplat apoi, poate ceva chiar s-a schimbat in bine, dar stiu sigur ce s-ar fi intamplat daca nu sunam.

Asta ma duce si cu gandul la vorba unui italian pe care l-am cunoscut asta vara, “trebuie protejata natura, dar omul trebuie sa fie pus pe primul plan… daca omului ii este frig, trebuie sa se incalzeasca...” Corect. Dar daca ii e foame, ce inseamna, sa manance primul om ce ii iese in cale? Alternative exista intotdeauna, trebuie doar cautate, luptat pentru ele…

Poteca pana la Sapte Scari e minunata, nu se urca asa greu, de fapt se merge mai mult orizontal. Se mai traverseaza o punte formata din doua barne de lemn, se mai urca pe o scara de lemn, se mai coboara nitel, pe margine sunt masute cu bancute bune pentru picnicul celor mai comozi, trecem pe langa o casuta darapanata si ajungem… Canionul si cascada Sapte Scari (dupa mai putin de o ora de la masina). De aici spre dreapta se formeaza traseul marcat punct rosu, care ocoleste canionul (traseu bun iarna, sau pentru cei pe care scarile acelea de fier i-ar putea speria…)

De cand vad prima scara ce urca vertical pe stanca imi dau seama ca o sa imi placa enorm de mult acest traseu. Raul curge in cascade (sapte) printre cei doi pereti de stanca inalti, abrupti si foarte apropiati unul de celalalt, si singurul mod sa te strecori este sa folosesti scarile de fier rosii ce sunt fixate direct pe stanca… (atentie, e nevoie sa aveti mainile libere – inchideti aparatul foto, betele de trekking etc).

Deja de la prima scara, deja de cand ajungi in capatul ei si mergi pe scandurile darapanate ce formeaza o punte, te simti intr-o alta lume, poate undeva in trecut, undeva unde timpul ar putea sa se opreasca daca noi i-am cere asta (dar nu i-o cerem, si atunci el trece chiar mai repede decat in mod normal). Esti intr-o despicatura a muntelui creata de o forta uriasa ce pare sa nu stie ce sa mai faca sa ii bucure pe oameni… Oameni care arunca in ea cu gunoaie…

Dar e minunat! Mergi pe pasarele de lemn cu scandurile darapanate, sub tine trece vijelios apa ce se scurge in cascade, peretii umezi se inalta deasupra ta conducandu-ti privirea spre cer, un cer acoperit de verdele copacilor crescuti pe stancile de deasupra… Si dorinta imi e sa explorez tot mai mult, sa avansez tot mai mult, sa urc si scara urmatoare, sa vad ce urmeaza… A treia scara e geniala! E cea mai inalta, verticala, lipita de stanca (se misca totusi putin, doar sa creasca si mai mult bucuria – sau frica) chiar langa o cascada de vreo 15 metri. Cascada te stropeste inevitabil, pare cumva ca urci prin cascada, asa aproape e de tine, si te tii bine cu mainile de barile de fier ude si reci, si urci… E minunat!! (cu un rucsac mai mare ar putea fi nitel mai dificil, dar se poate trece). Apoi alte pasarele, alte scari, ba si doua care coboara, sunt 10 scari in total, asta daca frumusetea din jur nu m-a facut sa pierd sirul cumva… Deasupra mea, un trunchi lung de brad uneste buzele prapastiei si pare sa te cheme sa il traversezi (dar nu te cheama Indiana Jones, asa ca ramai pe traseu). O alta cascada ofera posibilitatea sa intri putin in spatele ei, tentatia e mare, dar te poti uda destul de tare (pelerinele de ploaie prind tare bine in tot canionul, mai ales la scara 3). Urmeaza si o portiune unde treptele sunt sapate direct in stanca, si fara ajutorul balustrazii rosii ar fi greu de urcat – atentie la pietre, sunt ude si aluneca! Si fara sa iti dai seama, te trezesti ca s-a terminat…

Ma uit iar in urma (nu uitati sa faceti asta si pe parcurs) si incep sa rad de bucurie… Cum poate o minune ca asta sa se afle doar la o ora de sosea si lumea sa nu stie despre ea? E incredibil! Trebuie sa revin! Maine! (ceea ce am si facut).

De la iesirea din canion, dupa ce traversam pe niste lemne raul ce limpede, gasim un indicator ce ne anunta ca suntem la 2 ore de cabana Piatra Mare. Reincepem sa urcam, de acum putin mai obositor, poteca incepand sa castige in altitudine destul de repede si fiind destul de dificila din cauza denivelarilor. Dupa nu mult timp raul paraseste poteca, deci daca vreti sa alimentati cu apa, acum e momentul (cam la 15 minute de la iesirea din canion). Apa e atat de buna ca e si pacat sa ramaneti in sticle cu apa de robinet… Oricum, se gaseste un izvor si sus la cabana.

Padurea e larga si inalta, iti ofera destul de multa vizibilitate, astfel incat sa nu iti fie frica de vreun urs care ar putea sa te ia prin surprindere. Dar, fiind singur, mai cant pe poteca din cand in cand, doar ca sa fiu sigur ca nu se apropie niciun “localnic”… Pe dreapta observ traseul punct rosu care ocoleste canionul, si ma gandesc ca din sens invers, la coborare, e destul de greu de intuit intrarea in acel traseu (se face stanga cum cobori, dar daca nu te uiti atent spre stanga mereu, s-ar putea sa nu vezi marcajul – caz in care ajungi la canion si apoi trebuie sa te intorci putin sa intri in traseul ce il ocoleste). Pe poteca mai sunt stanci pe care trebuie sa le traversezi ajutandu-te cu mainile (nu am la mine betele de trekking), trepte formate din radacini, busteni cazuti si o multime de flori luminate de razele soarelui ce se strecoara cu greu din cand in cand printre frunzele de fag… Si care ma fac si pe mine sa obosesc mult mai usor.

Pe stanga observ cu coada ochiului undeva sus o pata de lumina, ma gandesc ca e cerul senin, dar uitandu-ma observ un perete vertical de stanca, urias si colorat sa para o raza de soare intr-o zi innorata… Mai urc ce mai urc, apoi pentru o clipa reusesc sa vad in urma, printre frunze, putin Brasov, dupa care se pierde dupa un colt de munte… Padurea se ingusteaza, pare ca ma apropii de creasta, dar mai am inca de mers… Pare destul de lung traseul acum, poate pentru ca peisajul nu se schimba – desi e totusi atat de plin de elemente. Un urcus mai abrupt peste radacini de copaci anunta apropierea de marginea padurii, dar inainte de asta trebuie sa treci prin padurea cea infricosatoare… e incredibil cum se trece de la un tip de padure la altul, de la o padure verde si inalta, larga, la una cam uscata, joasa, prin care nu vezi nimic… Genul acela de padure de brazi care daca ar fi luminata de cateva raze de soare te-ar putea face sa intelegi diferenta dintre intuneric si lumina, dintre cald si frig, dintre frica si bucurie… Dar asta depinde de noi pana la urma. Padurea e ceva subiectiv.

Cum se iese din padure observam primele flori roz cocotate pe un mal, si in urma avem o priveliste de ansamblu spre orasul Brasov, atat de mare si de aproape… Postavaru undeva in stanga orasului, cu turn pe varf, Magura Codlei undeva in spatele Brasovului, si o dorinta sa ajungi mai repede mai sus… Imediat se ajunge si la cabana (eu am facut o ora de la canion, dar normal se fac cam doua ore). Observam pe dreapta ruinele din caramida ale fostei cabane, apoi salutam cabanierul si cei patru magarusi prietenosi. Pretul la cabana e de 30 ron (la priciuri) – atat am intrebat, si m-a surprins placut sa vad panouri solare instalate pe cabana… Trec apoi pe langa tarcul unde sunt inchisi doi caini mari si albi, ce par niste berbeci cu parul acela carliontat, si ma opresc undeva mai sus, spre dreapta, inainte de a reintra in traseul de varf… (traseul banda galbena se termina aici – e un traseu tare frumos si marcajul e foarte bun).

Mananc ceva admirand Ciucasul in partea opusa a directiei din care am venit (cam spre est), toate oraselele si satele ce se vad in vale, in jurul Brasovului, si ma gandesc ce pozitie minunata are cabana asta… Dincolo de cabana (cum urcai spre ea) erau niste pietre mari pe care se putea urca, avand o deschidere imensa si in fata dar si sub ele. Loc bun de pauza, dar atentie la vant!

Sageata spune ca se face cam o ora pana pe varful Piatra Mare, asa ca pornim spre el, prin dreapta cabanei. Marcajul devine de acum banda rosie spre varf. Atentie, cum privesti spre directia varfului, poteca marcata face stanga, intrand in padure, dar mai e o poteca ce urca mult mai abrupt, printre doua fasii de padure (se vede mai bine aceasta de la cabana), care merge pe la baza unor stanci si iese apoi in partea cealalta tot in poteca marcata… Probabil ca timp se face la fel, poteca din padure fiind mai lunga dar orizontala, deci mai usor de parcurs. E incredibil cat de aproape de verticala creste padurea asta, din poteca daca privesti spre stanga, spre vale, poti vedea jos de tot un drum si chiar o casuta, valea fiind atat de abrupta ca iti permite sa cobori cu privirea atat de jos… Ma intreb cum o fi sa cobori pe acolo, direct asa, abrupt (dar nu prapastios)… Si ma gandesc ca in partea aceea padurea pare atat de neumblata (fiind asa abrupta) ca pe acolo trebuie sa fie plin de animale salbatice… Minunat.

Iesim apoi intr-o poienita plina de flori, de unde din partea dreapta coboara poteca cealalta, si intalnim si un indicator spre cascada Tamina, ce se afla cam la 3 ore distanta. Si incepem sa urcam de acum mai abrupt. Printre stanci mai mari sau mai mici, din trepte formate din tot felul de bolovani sau radacini, pana cand ajungem intr-o alta poienita, marginita de stanci… unele imense, in dreapta, pe unde se continua traseul, si cateva micute, ca un zid ce pare sa apere o comoara, in stanga… O curiozitate placuta ma impinge spre aceste stanculite, si urcandu-le, gasesc intr-adevar comoara… O prapastie imensa sub mine, toata valea deschisa in fata mea, parca pana la Ciucas, un peisaj salbatic (cum imi place mie), natural si liber… E un loc minunat de facut pauza (si poze) dar si de pus cortul in caz de nevoie (e spatiu drept si destul de protejat de vant de stancile din jur). Atentie totusi cu apropiatul de marginea prapastiei pe stancile alea, un pas gresit si… v-ar putea cadea aparatul foto in prapastie! Nu vrem sa se intample asa ceva, nu?

De aici sageata spune ca se face inca jumatate de ora pana pe varf, dar cam toate sagetile din aceasta zona mi s-au parut exagerate. Eu am facut mult mai putin si singur (asta nu e relevant, eu merg foarte repede) dar si in grup a doua zi. De exemplu, pe prima sageata pe care o gasim de cand plecam de la cabana scrie “spre cabana piatra mare – un sfert de ora” – si am ajuns aici dupa 5 minute de mers de la cabana, deci la urcat! La coborare de aici se mai fac 2-3 minute. Ma gandesc ca pe ceata, cand nu vezi nimic, daca te iei dupa indicator ai putea sa treci de cabana fara sa o vezi, pt ca te astepti sa fie dupa 15 minute de mers… In fine, nu e chiar asa mare lucru, cabana e chiar in poteca si poteca se vede.

Plecam spre ultimul urcus mai pronuntat spre creasta, printre stancile cele mari (cred ca se cheama “ansamblul stancos Piatra Scrisa”), pe care le depasim urcand din piatra in piatra, pana iesim la verdele de pe creasta… Un verde plin de rododendron (si macris), un verde de data asta caldut, scaldat de soare, pe care iti vine sa mergi descult (ceea ce am si facut pentru o portiune). Ajungem la inca o sageata, ce merge spre Predeal (cam 3 ore), dar noi facem dreapta pana pe varful Piatra Mare… La care ajungem dupa ce mai urcam un mic abrupt de pamant prabusit…

Suntem la 1844 metri (atat scrie pe panou, pe harta scrie 1843 – poate a mai crescut intre timp) si peisajul e absolut superb! Nici nu stiu ce atrage privirea mai intai: Brasovul, ce pare atat de aproape, cu Dealul Melcilor si Tampa (observ si poienita din margine unde ma opresc de fiecare data cand cobor de acolo), toata valea din dreapta si din spatele Brasovului – probabil cu o harta am putea recunoaste o multime de orasele, apoi si mai spre dreapta vedem Ciucasul cu toata creasta Bratocea, si in spatele ei un varf din culmea Zaganu, apoi muntii Neamtului, cu vf Neamtu (cel mai inalt) pe care il recunosc abia acum privind o poza cu descriere, apoi muntii Baiului si probabil vf Baiul Mare, cel mai inalt, impreuna cu cele doua partii din Azuga, intre care o recunosc pe cea din dreapta, partia Sorica pe care am urcat acum nu mult timp… Cred ca din creasta trebuia sa fac stanga! J Urmeaza desigur Bucegii, cu vai putin inzapezite inca si Costila si Crucea de pe Caraiman iesind usor in evidenta – acum observ mai bine cat se mai intinde creasta dupa varful Omu pana sa se transforme in dealuri… Orasul Predeal il recunoastem dupa biserica ortodoxa de la marginea soselei, apoi peste inca niste dealuri apare si Postavaru, cu turn pe varf si un picior de telescaun (cred) (trebuie sa ajung inca acolo)… In spatele lui, mai spre stanga, vedem clar creasta Pietrei Craiului, cu orasul Zarnesti la poale pe care mai mult ni-l imaginam, pentru ca e putin in ceata, apoi niste creste inzapezite inca si mai in spate – Fagarasul… Si revenim spre dreapta cu privirea in Brasov… Un tur de Romanie minunat, pe care nu ma satur sa il fac niciodata…

Ma gandeam cand am ajuns in varf… “fiecare varf pe care il urc parca e mai frumos decat precedentul…” Oare chiar sunt ele mai frumoase, sau ma schimb eu in bine? Sper sa fie a doua varianta, ar insemna ca totul sa fie minunat si eu sa ma bucur de toate… Ceea ce si fac.

Pe varf am ajuns dupa doar 2 ore si 40 de minute de jos de la masina (la ora 12), ceea ce mi se pare un timp genial, avand in vedere ca pe sageti scrie 3 ore pana la cabana si inca 1 ora pana pe varf (ceea ce in grup e valabil, ba chiar optimist). Ma opresc cat sa mananc ceva, mai mult ca sa usurez rucsacul (mancasem bine inainte sa incep sa urc) si pentru ca se innoreaza (nu ma mai pot bronza), incep sa cobor, cu gand clar sa revin a doua zi pentru a arata si altora ce frumusete de munte am descoperit.

Analizand harta ma hotarasc ca am timp sa fac o lungitura astfel incat sa ajung si la Pestera de Gheata, o crapatura in munte despre care citisem ca ar adaposti pana vara tarziu un ghetar in intunericul ei… Cobor in viteza, in 20 de minute sunt inapoi la cabana (normal se fac cam 40 de minute) si de acolo plec pe traseul banda albastra (ce merge in comun cu banda rosie o perioada). Asta e in directie opusa varfului, deci treci dincolo de cabana, apoi se face stanga prin padure (e un indicator care anunta inceputul traseului cam la 100 de metri de cabana, spre stanga). La inceput marcajul nu e asa vizibil, urmezi poteca spre stanga, coborand in padure, apoi dupa putin timp devine evident.

Se merge in comun pe banda albastra si banda rosie pana cand traseul din urma face stanga, coborand spre Dambul Morii. Un indicator ne anunta ca mai avem 30 de min pana la pestera (cam 40 de la cabana) mergand pe marcajul punct rosu (comun cu banda albastra pana la pestera). Poteca trece pe la baza unor stanci uriase (unde vad un animal mare – probabil un cerb – alergand in padure), printr-o “padure” de brusturi ce o acopera in mod atat de salbatic… apoi se intra in padure. Se merge lejer, cu multe portiuni orizontale (“bulevard” cum le spun eu), apoi un alt indicator ne anunta ca suntem la 200 de metri de pestera. De aici poteca face dreapta si coboara, mentinand pe partea stanga o vale abrupta si in dreapta un versant impadurit. Imediat observam pe un perete de stanca pe dreapta potecii scris cu vopsea “pestera” si o sageata spre dreapta. Ies astfel din poteca pentru cativa metri si ma uit in “pestera”. O despicatura cu latimea de vreo 50 de cm ce pare sa intre in stanca… Inalta si ingusta, dar… doar atat. Nu imi pare nimic spectaculos. Nici macar nu se poate intra in ea (imi spun in prima faza), intrarea fiind undeva cam la un metru jumatate de la sol, iar bolovanul pe care ar trebui sa il cateri ca sa ajungi acolo e umed, aluneca si nu prea iti ofera puncte de sprijin… Ma ridic pe varfuri (sunt destul de inalt dar tot nu vedeam nimic inauntru) si nu vad nici asa mare lucru. Pare o despicatura intre peretii de stanca, asa cum sunt multe alte despicaturi.

Dar, ca sa fiu sigur ca nu cumva e mai adanca decat pare si ca sa nu regret pe urma, ma hotarasc sa incerc sa urc pana la intrare. Ma chinui putin cu bolovanul acela, dar reusesc sa ajung sus. Deja devin mult mai atent si mai captivat, crapatura e mai lunga decat pare si partea pe care stau e ca o poteca de pietris si nisip care urca mergand spre adancimea crapaturii… in sus cerul se vede printre frunze undeva sus, peretii fiind mai inalti decat as fi intuit vazandu-i de jos, si ma intreb daca ar trebui sa ma adancesc prin despartitura aceea ingusta… ma gandesc ca se poate, doar nu sunt eu primul care ajunge acolo, asa ca pornesc la deal. Imi dau seama ca daca aveam rucsacul cel mare as fi fost nevoit sa il las afara, dar cu cel mic reusesc sa ma strecor. Si urc si ma adancesc si crapatura devine imediat spectaculoasa! Peretii deasupra par sa se intrepatrunda ca niste stanci ce se imbratiseaza, cerul abia se mai vede ici si colo, si se adanceste tot mai mult… Mai sunt portiuni ce necesita ajutorul mainilor, ceva forta si incaltari cu aderenta sporita (e destul de greu de mers si destul de periculos din cauza umezelii), si avansez parca in inima unui munte ce ar putea oricand sa te prinda prizonier… Fac si ceva zgomot sa fiu sigur ca nu dau nas in nas cu un urs adapostit in pestera, dar nu pare sa fie nimic acolo.

Privesc in urma si pare ca intrarea s-a departat asa mult, nu o mai vad (se fac si curbe), dar e inca lumina. Mai ma catar la alt nivel, ating cu geaca si cu rucsacul de peretii verticali dar parca nu mai imi pasa de nimic material, deasupra mea un bolovan maricel sta suspendat cumva, prins intre cei doi pereti si ma gandesc sa trec mai repede sa nu cada chiar acum… Si, dupa ce de sus incepe putin sa picure si cerul nu se mai vede deloc, ajung la o portiune care coboara… cam un metru ce duce intr-o mini camaruta intunecoasa. Stiind ca va fi excursie de o zi nu am luat frontala la mine, asa ca ma chinui sa vad cu lanterna telefonului (destul de buna de altfel) daca pestera se mai continua, pentru a sti daca merita sa cobor… Pare destul de complicat de urcat inapoi daca as cobori, si nu reusesc sa vad mare lucru, ma gandesc ca acolo se infunda… Asa ca nu mai cobor. Imi amintesc si de gheata, si constat ca nu e niciun pic de gheata in toata pestera (poate era mai incolo), dar nu ma plang. Probabil ar fi fost si mai greu de ajuns asa adanc daca era gheata. In orice caz, sunt uluit de ceea ce ma inconjoara si, desi cu ceva emotii – locul imi da niste fiori pe sira spinarii pentru ca e ceva atat de… neobisnuit (pt mine), atat de… nepamantean, incat nu stii la ce sa te astepti, tot am de gand sa revin… Dorinta de a impartasi aceasta pestera cu cineva e chiar mai mare decat cea pe care am simtit-o trecand prin canionul Sapte Scari, doar ca de data asta ma gandesc ca imi va fi mai greu sa aduc pe cineva aici, e destul de greu de avansat in pestera atat de adanc. La coborare/iesire ma murdaresc bine pe maini si pe pantaloni, stau cu emotii sa nu alunec (nu e inaltime mare, dar nici nu e nevoie ca sa iti scrantesti un picior), si ajung la gura pesterii. Aici raman surprins sa constat ca nu mai reusesc sa cobor. Bolovanul pare mai inalt decat cand l-am urcat si nu imi gasesc nicio pozitie ca sa ma strecor printre el si peretele de stanca de langa… Incerc pe alta parte a lui, unde, daca as ajunge putin mai jos, as putea sa sar. Observ locul bun de pus piciorul undeva mai jos, ma prind bine cu mainile de varfurile unor stanci (atentie, unele stanci se misca!) si ma las efectiv pe burta pentru a ma putea intinde cu picioarele pana la locul acela… de unde reusesc apoi sa sar inapoi in poteca.

Genial! E o senzatie de multumire atat de placuta… ca ai fost, dar si ca ai iesit…

Ma gandesc ca as putea sa ma intorc inapoi in traseul banda rosie pentru a cobori pe acolo, fiind mai scurt, dar nu imi prea place sa ma intorc din drum, asa ca aleg sa merg in continuare pe banda albastra… Care incepe sa urce! E soare si sunt obosit si urcusul asta ma uda leoarca… Poteca e foarte ingusta, acoperita de crengi, pare atat de putin umblata… In stanga valea te atentioneaza sa nu calci gresit, dar eu incep sa alerg… Vreau sa ies mai repede de aici, asa ca pe portiunile drepte si la vale incep sa fac trail running, proband astfel si eficienta incaltarilor Salewa, care sunt facute special pt asta (pt trail running – alergat pe munte, prin paduri etc). E incredibil cata aderenta am, ma simt atat de in siguranta! (ceea ce nu inseamna neaparat ca sunt). Pentru ca poteca incepe sa faca dreapta si sa treaca pe un alt versant de munte, in loc sa faca stanga si sa coboare, consult iar harta, sa fiu sigur ca nu am gresit traseul. Si pe harta se vede ca ocoleste, dar nu ma gandeam ca asa mult. Plec iar in viteza, se merge destul de mult orizontal, mai fac zgomot sa nu se apropie vreun urs, si ajung ud leoarca la un indicator. Spre cabana Bunloc, unde trebuie sa ajung, si spre cabana Piatra Mare, de unde vin. Nu pot sa cred ca de acolo pana la cabana Piatra Mare se fac 4 ore jumatate! Atat cat scrie pe sageata… nu-i de mirare de ce poteca pare asa salbatica, nu merge probabil nimeni pe ea pentru ca e prea mare lungitura… dar e frumoasa, acum ca ma gandesc mai bine. De la indicator in circa 15 minute sunt la cabana Bunloc (dupa circa o ora de la pestera, o ora jumate de la cabana Piatra Mare – normal se fac cam 3 ore, repet, timpii mei nu sunt buni de luat ca referinta).

Vorbesc cu un padurar despre vreo scurtatura pana la Dambul Morii, pentru ca pe harta nu vad un traseu marcat, si imi spune ca e drum care te scoate direct acolo, triunghi albastru, care incepe de la ruinele fostei cabane, spre stanga. Imi spune si el ca nu ar trebui sa merg singur, ca daca patesc ceva, “pana te scot astia de aici, te mananca ursul!”, pentru ca “sunt multi ursi pe aici?” “puah!” (in sensul de “e plin!”)… Tin minte ca ma gandeam in timp ce alergam pe poteca, daca e sa cad sa imi scrantesc vreun picior… imi va fi greu sa cobor de pe munte singur, fara sa am… betele de trekking.

La ruinele fostei cabane dau si peste primii oameni, niste tineri veniti sa faca masuratori – chiar ma gandeam cum de nu am intalnit niciun om pe traseu, nici pe varf… apoi mi-am amintit ca e joi. Fac stanga prin padure si intru in drum, marcat cu triunghi albastru, chiar daca e atat de evident drumul incat nu ai cum sa te ratacesti. Dupa circa jumatate de ora sunt la masina, la ora 15:20, dupa circa 6 ore de mers pe traseu de 9 ore.

Surse de apa nu sunt pe traseu decat mai jos de cabana Bunloc, cand incepe drumul si padurea, dar de la cabana Piatra Mare pana acolo, pe traseu de circa 3 ore, nu am gasit apa.

Muntele asta l-am simtit ca pe o descoperire a unei comori, o comoara atat de usor de atins – adica… o ora pana la canionul sapte scari, patru ore pana pe varful minunat cu privelisti in toate partile cu o multime de elemente (nu vezi doar padure sau doar dealuri), deviatie de o ora pana la pestera de gheata daca vrei… paduri de mai multe feluri, pasari cu triluri de mai multe feluri, flori si mirosuri, toate atat de “aproape” de Bucuresti… (pana la Busteni sunt cam 130 km, pana la Dambu Morii mai adaugi doar 40, iar cu trenul costa cam 15 lei personalul pana la Timisul de Jos – de unde dupa circa 2 km ajungi la Dambu Morii).

De aceea, a doua zi am urcat iar. In patru persoane. Am facut 5 ore pana pe varf (pauze mai multe si mai lungi, mers mai incet), canionul si varful sunt inca superbe!! De data asta, fiind vineri, am dat peste mai multe grupuri de turisti. Unii erau straini, si vazusera mai mult din Romania decat majoritatea romanilor… bravo lor, rusine noua… Senzatia pe varf e cam cea din poze, o senzatie… de zbor!

Apoi am coborat de la cabana Piatra Mare pe traseul banda rosie (am hotarat ca nu avem timp si nici nu are rost sa mergem la pestera, pt ca ar fi fost prea greu de intrat in ea pentru unii din “membrii echipajului”). Traseul acesta imi pare mult mai usor de parcurs (ar fi usor si la urcat), pentru ca poteca e atat de larga si lina, s-ar putea cobori/urca si pe bicicleta (trebuie sa specific ce fel si in ce conditii?). E destul de usoara si clara ca ma gandesc sa o folosesc pentru a cobori noaptea candva… cu frontala. Sa stai cu urechile ciulite dupa orice zgomot a carui sursa nu o poti vedea imediat… brrrrr.

Surse de apa nu prea sunt (era un izvor nu la mult timp dupa intrarea in padure parca), dar se coboara destul de repede. Mai sunt scurtaturi batatorite pe ici si colo, care taie serpentinele – dar pe ploaie probabil ar aluneca prea tare, pentru ca e noroi. Padurea e inalta si larga, si din cand in cand gasesti bancute de lemn destul de mari – parca ar fi canapele (ma intrebam chiar daca se transforma in dulap sau ceva), si dupa circa 2 ore esti inapoi la masina…

Pentru ca nu m-am saturat de canionul si de varful acela, si poate si din alte motive, dupa 2 zile, adica luni, 8 iunie, am urcat iar (a 3-a oara). Cu altcineva. Acelasi traseu la dus, canionul e minunat, si acelasi traseu la intoarcere - am coborat tot pe banda galbena, pentru ca vroiam sa traversam canionul si in sens invers. Traseul imi pare mai scurt pe banda galbena pentru coborare, dar e mai abrupt decat cel de pe banda rosie, deci solicita mai mult genunchii. Insa canionul se face la fel de usor si la coborare, doar ca e nevoie de mai multa atentie unde calci… mai ales ca totul aluneca. Scara 3 (7 la coborare) e superba! Si azi era destul de multa lume pe varf, pentru ca a fost zi libera, dar am gasit un locsor doar pentru noi… e spatiu destul! Singura problema pe varf au fost mustele – o multime de muste, ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca rododendronul din jur… dar sa nu stricam peisajul.

De 3 ori intr-un interval de doar 5 zile… nu am mai urcat pe niciun munte atat de mult si de des. Trebuie sa aiba ceva special… Dar deocamdata il voi lasa sa se odihneasca. Mai am si alti munti de descoperit.

“Multe zile se uita, multe trec fara rost…”

Ioan Stoenica, 9 iunie 2009.

Miercuri, 10 iunie 2009 - 12:31 
Afisari: 4,980 


ioanstoenica..