Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Noiembrie 2021
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930

Decembrie 2021
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Bora
Muntii Latoritei

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

3 zile de iarnă în sălbatica Nemira (Muntii Nemira)


Iarna aceasta zăpada a venit târziu la munte, la sfârșit de noiembrie, dar a căzut uniform peste Meridionali și Orientali, astfel încât tot omul a putut alege să meargă unde-i e mai drag. Eu iarna prefer potecile mai sălbatice în dauna crestelor crenelate, și din lipsă de experiență, a echipamentului specific (abia acum mi-am luat colțari și piolet) – așadar din precauție, dar și pentru liniștea locurilor mai puțin umblate.


În decembrie, în București cineva ne fura iarna. Așa că am dat iama la munte pentru zăpadă. Pentru a fi sigur că nu voi vedea picior de om pe potecă (ce morbid sună!), am ales să plec la drum într-o zi de miercuri. Destinația: munții Nemira, unde riscul de avalanșă cochetează cu mulțimea vidă datorită unghiurilor largi, dar unde zăpada se poate strânge în cantități mari și poate îngreuna înaintarea.


Nemira este un munte domol, asemănător unor dealuri mai mari. Unii l-ar caracteriza ca fiind extrem de neinteresant și ar căsca de plictiseală la auzul numelui său. Probabil că mulți dintre cei care merg pe trasee tehnice nici nu au auzit de el. Mie îmi place diversitatea oferită de munții noștri și apreciez atât stânca rece care mângâie norii, cât și pădurile nesfârșite ori coamele prelungi pe care zburdă mieii în verile timpurii.


Îmi doream să parcurg toată creasta Nemirei în 3 zile, de la sud din Pasul Oituz, la nord în Valea Uzului, pentru a putea ajunge sâmbătă în Hășmaș la ziua surorii mele, Adina.



ZIUA 1 – miercuri, 9 decembrie


De data aceasta nu am plecat singur. Lucian – care mi-a devenit fără voie model foto în jurnal – nu ratează nicio ieșire în Orientali, vrând să vadă ce minunății adăpostesc crestele spre care privea cu jind din trenul ce-l ducea la facultate din Suceava. Am început cătinel, cu personalul de Brașov, sorbind amândoi cafeaua și povestind înainte de mijirea zorilor. Trenul era mai mult gol, iar bagajele noastre voluminoase – cântărind fiecare 20 kg (voi reveni asupra aspectului greutății) – stăteau rezemate alături pe banchetă, ca doi călători fără bilet.


Legătura noastră din Brașov era un microbuz, la diferență de numai jumătate de oră după sosirea trenului, cursă regulată între Deva și Iași, care trece prin Pasul Oituz. Personalul nostru acumulase vreo 20 de minute de întârziere în Predeal, iar la Dârste deja ne lamentam ca birjarii în obor că nu vom ajunge la timp. Ne și vedeam în Brașov cum ne răzbunăm spărgând geamurile locomotivei și fugind apoi ca doi cârlani peste linia de fier spre Piatra Mare. Tărășenia s-a desfășurat doar în imaginația noastră avidă după dreptate, iar pietrele au rămas la locul lor (și cele mici și aia mare). Uneori doar așa te scuturi de frustrări, imaginându-ți cum îl ucizi în fel și chip pe cel care ți-a crescut tensiunea.


Stația de microbuz este în benzinăria OMV din apropierea gării. Atenție în autogară la samsarii care vă pot aborda cu promisiuni de transport rapid! Au tactici de intimidare, nouă ne-au spus că nu sunt curse până după-amiază înspre Oituz și că doar ei ne pot duce, pentru numai 100 lei. Nici nu i-am băgat în seamă și asta e atitudinea potrivită, altfel nu mai scăpați de ei. E bine să plecați informați la drum, așadar cel mai bine – dacă aveți nevoie de informații despre această cursă – întrebați chiar la benzinărie.


N-am așteptat mult până când a sosit mașina. I-am arătat șoferului pe hartă unde să ne lase și ne-am tocmit la 20 lei biletul. Să nu vă lăsați păcăliți, ne-am tocmit e o figură de stil, libertatea noastră de negociere nu era departe de aceea a unui soldat în fața ordinului dat de căpitan. În Pasul Oituz nu este stație, așadar nu există un preț stabilit până acolo. Ca atare, el ne-a spus cât ne costă, iar noi am luat poziția ghiocelului și am decartat biștarii.


La ora 12:30 eram în pas, echipați și gata de drum. Altitudinea aici este destul de mare – 866 m – în vârful dealului, după cum spunea șoferul microbuzului cu care am ajuns acolo. Ne-am pus și parazăpezile, deși nu era prea multă zăpadă în jur – dar dacă nu vrei să-ți târmocești izmenele, parazăpezile sunt potrivite și ca paranoroaie – și am pornit la drum. Am găsit repede marcajul bandă roșie, mai răruț că-i mai drăguț, însă cum poteca urmează un fel de drum, este ușor sesizabilă direcția. În plus, aveam și track GPS și nu ne temeam că ne putem pierde.


/Nemira/img_5885.jpg


În prima parte traseul a fost ușor. Ne-am răsfățat mergând la braț, ca două coane mari, pe niște urme de mașină. În zonele mai însorite zăpada era destul de mică sau chiar dispăruse. Curând am găsit și primele urme de animale – un urs curios a ieșit din zona de siguranță a pădurii, probabil noaptea, adulmecând odorurile din potecă.


/Nemira/img_5876.jpg


Poteca străbate câteva poieni și se strecoară printre pâlcuri de pădure, alternând coborârile cu urcările. Vara nu cred să fie prea dificil, dar pe zăpadă este destul de obositor să câștigi altitudine și apoi să fie nevoie să urci din nou la aceeași cotă după ce ai coborât o vale. Totuși, când ești bine alimentat cum eram noi, este obositor, dar nu epuizant.


Să revin asupra rucsacului. Am zis că era mai greu decât ar fi trebuit pentru că noi planificaserăm o ieșire puțin mai lungă. Vineri trebuia să ieșim devreme din Nemira și să pornim cu trenul spre Valea Trotușului, de unde voiam să urcăm împreună cu Liviu în nordul munților Ciucului și să înnoptăm la refugiul Nășcolat, iar sâmbătă să fi pornit mai departe spre cabana Piatra Singuratică din Hășmaș. Cum contactul cu lumea civilizată era minim în răstimpul ăsta, aveam nevoie de multe lucruri cu care să ne descurcăm into the wild. Așa se face că eu aveam la mine: cort de două persoane, sac de dormit și izopren, primus cu două butelii (amândouă erau cam pe jumătate pline), mâncare suficientă pentru 3-4 zile, un termos de 1 litru, bețe de trekking, lanternă cu baterii de rezervă, trusă de prim ajutor. Pe deasupra, mai luasem și alte nimicuri, care îngreunează bagajul, printre care două pernuțe încălzitoare și o lumânare mare. Mi-au fost de folos totuși, lumânarea a stat aprinsă în cort – cu mare grijă – pentru a ne încălzi câtă vreme ne schimbam de haine, iar pernuțele mi-au prins bine când m-am băgat în sacul de dormit – în prima seară am declanșat una, a doua seară am văzut că cealaltă pernuță se declanșase pe timpul zilei în rucsac și devenise inutilizabilă.


Într-una dintre poienile din traseu am ieșit într-un punct care ne-a permis să privim spre sud-vest, unde se vedeau ca o splendoare crestele Bucegilor (stânga), Craiul și Păpușa (în dreapta). Inițial nici nu știam ce munți sunt cei din dreapta, pentru că era inedit să-i vedem din poziția asta, dar am recunoscut Bucegii și am spulberat repede misterul. Tare ne-am minunat că putem vedea așa departe!


/Nemira/img_5879.jpg


Cine nu cunoaște munții Nemira și privește pe hartă pentru prima oară, poate avea impresia pe care am avut-o și noi, că vârfurile acestui munte au nume care mai de care mai neîntâlnite, chiar hazlii. Nu este niciunul denumit după vreun iezer sau clăbucet, ci poartă cel mai probabil numele unor locuitori de altădată ai ținutului. Așa cum numele chinezilor au rezonanța unui lighean aruncat pe trepte (Ching, Chan, Li, Chung, Ping, Dong etc), cele din Nemira sună de parcă ai zvârli cu piatra-n ogradă: Boca, Ceangău, Farcu...


Am ajuns la primul vârf după două ore și jumătate de la plecare: vârful Mailat. Nu-i prea lung, nu-i prea înalt (1.046 m), dar e mai lat :)) Denumirea vârfului e renumită și prin lumea din suburbii, parcă prin Iași era un clan de interlopi cu numele ăsta. Sper că nu lor li s-a adus omagiu cu acest toponim.


Ne-am oprit sub vârf pentru prima pauză. Iarna, când este foarte frig, aerul devine uscat și te poți deshidrata fără să simți acest lucru. Apa nu este cea mai bună soluție în astfel de momente, pentru că poate îngheța în bidon sau dacă nu îngheață oricum este foarte rece și îți supune organismul la un efort suplimentar pentru a o încălzi, iar din acest motiv vei transpira mai rău. Noi am avut ceai fierbinte în termos, care hidratează și te și încălzește în același timp. Sunt foarte mulțumit de termosul meu, un Primus de un litru, și îl recomand celor care încă nu și-au cumpărat unul.


/Nemira/img_5898.jpg


Singurii oameni pe care aveam să îi întâlnim în creastă în aceste zile au fost două grupuri cu care ne-am intersectat în următoarea oră. Primii erau într-o poiană, dăduseră gata o pădure cu drujbele și topoarele și o ciopârțeau pentru a o căra mai ușor cu căruțele trase de mașini 4 ori 4. Ingenioasă mișcare, caii ar fi avut reale probleme în zăpadă, dar nu de prostie îi bănuiam... Nu am poze cu ei, motiv pentru care mă aflu încă în viață.


Apoi, după ce am urcat niște serpentine largi prin pădure, ieșind în gol alpin am întâlnit o mașină de teren cu vreo 3 pădurari care ne-au întrebat în doi peri unde avem de gând să mergem. Probabil că voiau să se asigure că nu le stricăm ploile cu vreo plimbare prin zona ce urma să fie despădurită, altfel nu văd de ce ar fi avut grija noastră. S-au mirat când le-am spus că vrem să ajungem în Valea Uzului, probabil că nu întâlnesc prea des persoane care urcă de drag pe/de munte. Ne-au arătat direcția bună, pentru că ne aflam la intersecția cu un drum forestier ce coboară lin în Valea Oituzului.


Noi am făcut stânga spre linia crestei principale. De aici se vedea în vale un peisaj tare frumos, cu Râul Negru șerpuind spre câteva gospodării fumegânde (noi credeam că e Oltul), iar deasupra lor înălțându-se îndepărtații Bucegi, Piatra Mare și un pic de Ciucaș în stânga.


/Nemira/img_5899.jpg


Am trecut pe lângă vârful Boca, înjnepenit undeva în stânga noastră. Pe buzele noastre s-a ivit imediat întrebarea firească: oare duhovnicul Arsenie a trecut pe aici? Ne-am holbat, am cercetat... Ei bine, de trecut o fi trecut, dar noi urme n-am găsit!


Aveam înainte două dintre vârfurile pe care voiam să le atingem astăzi: Ghepar, cel alb din plan apropiat, și Ceangău în depărtare, împădurit aproape în întregime.


/Nemira/img_5902.jpg

Văzusem pe hartă că este consemnată o stână la vârful Ceangău și voiam să punem cortul acolo, lângă un perete, pentru a ne feri de vânt. Ceea ce nu văzusem până atunci, dar aveam să constatăm imediat, e că harta noastră e din 1982. Suficient de recentă raportat la scară geologică, dar destul de veche încât stâna să fie deja o simplă amintire.


Privind înapoi, realizăm că ne-am îndepărtat câtva de punctul de plecare, dar poziția în care suntem nu ne ajută să vedem pe unde am venit. Deasupra noastră, cerul părea pavat cu pernuțe pufoase de fulgi. Niciun zgomot nu tulbura liniștea după-amiezii. În fundal sunt culmi din munții Brețcu, ce pot fi abordați tot din Pasul Oituz, dar spre sud. Și într-acolo aș vrea să ajung curând, traseul de culme este marcat tot cu BR (teoretic, pentru că în teren nu am ajuns să verific) și merge până la vârful Lăcăuți, unde este o stație meteo. De acolo se poate coborî în Comandău, localitate deservită cândva de o cale ferată îngustă (una specială chiar, cu un mod inedit de tracțiune, pe un plan înclinat), un alt obiectiv care merită atenție.


/Nemira/img_5904.jpg


Trecând de vârf, priveam amândoi cu lacrimi în colțul ochilor cum urmele de mașină dispar într-o cu totul altă direcție, lăsându-ne să ne luptăm singuri cu stratul de zăpadă din ce în ce mai consistent. Deja piciorul ni se scufunda până dincolo de glezne în omătul acoperit de o pojghiță subțire care crăpa sub pașii noștri. Ce bune ar fi fost rachetele de zăpadă aici! Am amânat cam mult achiziționarea lor și, ca de obicei, lucrurile de care ai nevoie se fac resimțite când te arde nevoia mai tare.


De aici am simțit că suntem cu adevărat într-un tărâm sălbatic al munților și am avut amândoi un soi de bucurie combinată cu mândrie. Suntem printre cei puțini care gustă alt fel de libertate, abandonând orașul pentru câteva clipe în favoarea naturii neprihănite. Iar munții ăștia mai neumblați îți dau un sentiment de intimitate, de parcă numai ție ți se dezvăluie.


Am furat ultimele raze de soare în urcarea spre stâna din plaiul Gheparului. Denumirea pare dată de ardeleni – Ghepar îi gheparche tare, de aia cred că l-au botezat astfel. Departe, aproape, noi voiam să mai merem o țâră.


/Nemira/img_5909.jpg


Apusul ne-a prins sub vârf. Ziua fusese frumoasă, știam că înserarea ne va oferi culori deosebite, însă odată cu ea se lăsa și frigul pătrunzător. Avantajul de a cunoaște aparatul foto în astfel de situații nu e de neglijat. Cum butoanele sunt mai greu de manevrat cu mănușile puse, e bine să ai setările deja făcute și să lași puține lucruri pentru a fi modificate ulterior.


/Nemira/img_5926.jpg

(f8, 1/250 sec, ISO 500)


Am fotografiat pe modul manual, setând încă de la bun început funcția de reducere a zgomotului la valori ISO ridicate. Când se lasă seara, ai din ce în ce mai puțină lumină naturală și trebuie să mărești sensibilitatea senzorului la lumină (ISO), dar acest lucru îți scade calitatea imaginii sau mai simplu spus îți mărește puricii care apar în fotografie :) Cu setarea pe care am făcut-o, am pansat problema. Nu am rezolvat-o pe deplin pentru că setarea asta este un compromis, fiind de fapt un filtru care pe de altă parte îți scade nivelul de claritate a imaginii. Cine știe că are un aparat cu senzor puternic, care scoate imagini bune și la ISO ridicat (3200 de exemplu), poate să nu apeleze la acest filtru.


/Nemira/img_5931.jpg

(f8, 1/80 sec, ISO 500)


Deși aparatul meu poate fotografia și HDR (imagine cu o dinamică ridicată în condiții de iluminare foarte diferite, dificile), eu nu utilizez funcția deoarece captează o imagine plafonată, cu lumină și culori șterse. Eu prefer să pornesc setarea de dinamică ridicată a aparatului (D+), care nu surprinde la fel de multe detalii ca HDR, dar se comportă mai bine decât ar face-o un senzor în mod uzual în lumină slabă.


Aparatul meu mai are și posibilitatea de a uni într-o singură fotografie mai multe imagini luate în condiții diferite de iluminare cu același cadru: bracketing (de exemplu, o imagine foarte luminoasă cu detalii în partea de jos, și una întunecată în care doar cerul e redat corect). Acest mod de a fotografie implică neapărat folosirea unui trepied, pentru a capta exact același cadru în lumină diferită, în cadre succesive, altfel fotografia finală compusă din mai multe imagini va părea mișcată și deci inutilizabilă. Pe alte aparate se pot lua cadrele separat și se pot uni acasă în postprocesare.


/Nemira/img_5951.jpg

(f5.6, 1/320 sec, ISO 500)


Balansul de alb a fost setat cam toată ziua pe înnorat (cloudy), pentru a beneficia de culori mai calde. Nu îmi plac prea mult culorile reci, nici nu transmit mare lucru de multe ori. Am păstrat setarea de înnorat și pentru apus, pentru a spori grandoarea momentului. Unul dintre puținele minusuri ale aparatului e acela că nu are dedicat un buton pentru balansul de alb, setarea putând fi schimbată doar prin accesarea meniului principal.


Vârful Ghepar în imagine:

/Nemira/img_5957.jpg

(f5.6, 1/125 sec, ISO 500)


După ce soarele a dispărut, am modificat balansul de alb pe auto. Noaptea, cel mai bine e să ai setarea aceasta pe daylight, icoana aceea care înfățișează soarele, pentru a aduce culorile cât mai fidel. Aparatul meu este însă destul de bun și pe modul automat al balansului de alb se comportă destul de bine, culorile fiind corect reproduse în condiții normale de lumină, inclusiv noaptea afară.


Și stilul de fotografiere este important (picture style). Aparatul are setări diferite pentru fiecare stil în parte: stilul portret scoate culori naturale ale tenului, peisaj are contrastul mărit și un pic de vivid la culori, neutru are contrastul și culorile mai puțin pregnante, monocrom este alb-negru etc. Eu folosesc stilul standard, însă măresc o treaptă la colorit și una-două la claritate (sharpness) – asta ține de preferința fiecăruia.


Pentru autofocus am setat doar grupul de puncte centrale, care sunt și cele mai sensibile la lumină, contrast și mișcare. Astfel am putut avea un control mai bun asupra focalizării. Unii fotografi preferă să focalizeze doar pe punctul central. E ok și așa, doar că după focalizarea pe subiect trebuie să reîncadrezi.


Pentru cadre în care vrei să scoți în relief un subiect (uman), poți folosi blițul, a cărui putere poate fi reglată astfel încât subiectul să fie luminat corect (nici prea slab, să te chiombești pentru a-i vedea figura, dar nici prea puternic, pentru că nu se mai distinge nimic din față, ar arăta ca un bec aprins).


/Nemira/img_5969.jpg

(f5, 1/50, ISO 1000, flash)


Apoi, pentru a avea o profunzime de câmp cât mai mare, am închis diafragma până la o valoare rezonabilă: f8. Cu o valoare mare, vei putea obține în focus întregul cadru, chiar dacă ai focalizat pe un subiect aflat în apropiere. Totuși, cu cât valoarea f este mai mare, cu atât mai puțină lumină va ajunge la senzor (pentru că închizi diafragma crescând valoarea f) și vei avea nevoie de timp de expunere mai mare sau va fi necesar să crești ISO. Altfel, pentru peisaj poți folosi și diafragma minimă a obiectivului (câștigând timpi mai mari) dacă focalizarea se face pe un subiect îndepărtat cu cadre largi.


Pentru fotografiile de noapte cu timpi lungi de expunere, este recomandat să utilizezi și funcția de reducere a zgomotului pentru astfel de cazuri (long exposure noise reduction). Țineți cont că este un filtru aplicat pe fotografie, care pe lângă rolul său de a reduce zgomotul, are darul de a mai înmuia claritatea, ca orice filtru. Unii însă fotografiază raw, capturând toate datele pe o amprentă digitală care poate fi apoi modelată după bunul plac al fotografului, însă acest mod de fotografiere necesită multă trudă în postprocesare. Partea bună e că poți modifica și din aparat câteva setări ale unor astfel de imagini, dar eu prefer să fotografiez jpeg sau jpeg+raw, încercând să surprind o imagine bună direct din aparat. Fiind pe drumuri, nu am oprit pentru astfel de imagini, cu expunere lungă.


Nu în ultimul rând, îmi place foarte mult 70D-ul de la Canon pentru că are funcția wifi încorporată. Odată ajuns în cort, seara, poți transfera imagini pe telefon pentru a le trimite cuiva sau pentru a le posta pe site-uri de socializare :)


Gata, închei sfaturile aici :D


/Nemira/img_5967.jpg

(f5, 1/80, ISO 1000)


S-a întunecat serios când am intrat în pădurea de molizi și, după ce am mers o bucată de drum pe întuneric, am scos frontalele, fără să le aprindem. Îmi place să merg iarna la înserare cât mai mult cu lumina stinsă. Zăpada luminează suficient drumul încât să vezi pe unde mergi, dacă nu te deranjează să nu știi ce e mai departe de câțiva metri de tine.


Când nu am mai fost siguri de traseu, am pornit frontala. Chiar și așa, marcajul fiind rar și uneori acoperit cu zăpadă, nu identificam imediat care e direcția corectă. Prin pădure apăreau și alte coridoare care păreau a fi poteci, dar care se dovedeau ulterior a nu fi bune. Când ne înfundam în câte o potecă secundară, fără urmă de marcaj, apelam la GPS pentru a verifica localizarea. Apropo: în limba română, termenul corect este localizare, nu locație (care înseamnă chirie)! Toată încurcătura asta fonetică a pornit probabil de la idiotul care a tradus pentru prima dată cuvântul location din engleză pentru telefoanele cu meniu în limba română.


/Nemira/img_5974.jpg


La ieșirea din pădure am presupus că ne aflăm în apropierea vârfului, pentru că din ce văzusem mai devreme doar piscul muntelui era golaș, iar GPS-ul ne-a confirmat acest lucru. În depărtare, pe coama albă a vârfului, am văzut strălucind cu intermitențe două punctulițe. Am priceput repede că erau doi ochi curioși care ne urmăreau, dar lumina frontalei nu ne putea dezvălui ce se află acolo. Urmele din zăpadă erau destul de mici și am presupus că este vorba despre o vulpe. Sau poate era un urs încălțat cu labe de vulpe :p


Nu am găsit nicio stână în golul acela alpin. La marginea pădurii de conifere, unde vântul nu avea putere, am bătătorit zăpada sub tălpi și ne-am instalat cortul. Simțeam oarece oboseală după ziua asta, dar nu ne venea să stăm pentru a ne trage sufletul din cauza frigului pătrunzător care ne-a stimulat suficient pentru a termina treaba repejor.


Pentru fixarea cortului pe zăpadă aveam la mine cuie de iarnă, care arată diferit de cele de vară și sunt mult mai grele. Căutasem cuiele pe la magazinele de profil montan, fără succes – toți mă îndemnau să mi le confecționez eu din cornier de la Hornbach, și așa aveam de gând să fac dacă nu aș fi găsit la Decathlon gata făcute. Cam grele, cântărind 50 de grame bucata, dar necesare.


Am campat așadar lângă vârful Ceangău, o altă denumire ce pare ciudată. Ceangăii sunt persoanele catolice de limbă română din această zonă, mai exact etnicii maghiari care au trecut munții și s-au stabilit în zona Bacăului.


Începuse să se adune ceața, purtată de vânt încolo și încoace. Pe mine mă deranja că e purtată încoace mai mult, și nu încolo! Frigul – frig! Nici vorbă de stat la poze cu astfel de condiții. Am băgat în cort tot ce aveam la noi, inclusiv bocancii, pentru a nu îngheța în tindă. Pentru că ne era foame, am pus în funcțiune primusul. În cort, cu ușa deschisă. Nu vă recomand să faceți asta din mai multe motive: cortul va prinde mirosul mâncării și vă pot vizita animale din cauza asta, cortul se poate aprinde din neatenție de la primus, din cauza temperaturii diferite dinăuntru și de afară se va face condens, veți consuma oxigenul din interior care va fi înlocuit cu gaz ars și vă va da dureri de cap (în cel mai bun caz, gândiți voi ce se întâmplă în cazul rău). Noi am ținut cont de toate astea și am avut grijă să aerisim înainte de culcare, asumându-ne vizita unui animal curios și înfometat. Dar era atât de frig, încât nu am mai fi ieșit afară pentru a găti.


Lucian găsise în microbuz un ziar lăsat de cineva și l-a împăturit într-unul dintre buzunare, cu gândul că poate ne va folosi la ceva: mai citim și noi gazeta, mai rezolvăm un sudoku, poate avem nevoie să împachetăm ceva... Ziarul este un bun izolator dacă se păstrează uscat. Cum ne-am tot foit de colo-colo, am izbutit să băgăm zăpadă înăuntru, care a început să se topească. Desfăcând ziarul pentru a absorbi apa de pe jos, Lucian a scos-o la interval pe Loredana, frumoasa de la pagina 3 :)), de care am prins drag, lăsând-o să ne privească de pe un perete cât am gătit cina, ca într-un veritabil atelier de vulcanizare care se respectă. Și dacă tot vă închipuiți scena, vă dau și detalii sonore (cam ca în prima reclamă de după revoluție, dacă mai țineți minte): hei, pssst, cichi cichi...


După ce am mâncat un piure cald și cârnăciori (un deliciu), am făcut și un ceai din apa rămasă, pentru a ne încălzi și peste noapte cu lichid fierbinte. Am auzit că unii s-ar încălzi în cort cu gazele cu efect de seră de la purtător, că decât să strici o copaie de mațe... Noi nu suntem adepții unei astfel de metode barbare, așa că ne-am adaptat cum am găsit mai potrivit, turnând apă caldă în calorifere.


Înainte de a ne culca, am făcut greșeala de a ieși din cort (din motive personale pe care nu le pot divulga) și am reintrat în cort cu un clănțănit de dinți incontrolabil. M-am încălzit abia după câteva minute bune, iar mâinile mi-au rămas reci multă vreme, deși am pocnit o pernuță încălzitoare care a ajuns rapid la 60 grade. Nu ar fi rău dacă NASA ne-ar împrumuta pentru astfel de condiții recipientele cu care colectează deșeurile personale în spațiu, să nu mai fie nevoie să ieșim din cort la fiecare chemare a naturii!


Am adormit destul de târziu, după ora 22, când am terminat de publicat niște poze pe facebook (acum că am :D), să vadă toată lumea ce fain e pe munte! Izoprenul meu, vechi de vreo 10 ani, m-a cam dezamăgit. E drept că e prima dată când îl folosesc direct pe zăpadă și nu știam cum se va comporta, dar mi-a fost cam rece la spate până când am pus sub sacul de dormit geaca hardshell. De altfel, am și aruncat izoprenul după tura asta, i se tocise partea cu aluminiu și nu mai făcea față. Socotind că merit o piesă nouă, acum mi-am luat o saltea termoizolantă Therm a Rest, asemănătoare izoprenului, dar cu un indice mai mare de păstrare a căldurii corporale. Abia aștept să o testez.


La culcare, după ce am meditat o vreme, îmi venea să-i zic lui Lucian: Mistăre, nu ți se pare că rangerii ăia ne-au vorbit cam urât? Că dacă mă întorc acum la ei... Cum mă băgasem în sacul de dormit, mi s-a părut inutil să-i mai zic asta pentru că, deși cuprins de spiritul combativ tipic moldovenesc, mi-ar fi fost prea lene să mă înțolesc la loc ca să mergem să-i caftim.



ZIUA 2 – joi, 10 decembrie


Noaptea a fost liniștită, doar vântul și-a dat aere de cântăreț printre crengile brazilor. La un moment dat s-a auzit un troscăit în apropierea cortului, de am ciulit instantaneu urechile și mi-am micșorat inima! În liniștea lăsată, am realizat că era doar o creangă ruptă de la greutatea zăpezii adunate peste ea. În mod normal nu trebuia să tac, ci să încep să vorbesc tare, pentru ca animalul (dacă era unul) să știe că sunt oameni înăuntru și să plece. Dar cum Lucian m-a înduioșat dormind așa frumos, am preferat să îl trezească ursul decât să o fac eu :)


Când ne-am trezit să vedem răsăritul, am scos capul din cort în ceață. Aaa, păi ce-ai făcut, măi nene? După o zi așa frumoasă, acum avem parte de sărăcia asta de vreme...!


La micul dejun nu am mâncat prea mult și rău am făcut! Am rumegat doar niște curmale uscate (care, apropo, dau o balonare demnă de reclamele la Activia), convins că îmi vor da suficientă energie, și m-am grăbit să îmi strâng catrafusele. Bocancii erau extrem de reci și cam rigizi în primele momente după ce i-am tras în picioare, dar nu înghețaseră. Asta și pentru că noi, înainte de culcare, am închis aerisirile din acoperișul cortului pentru a păstra cât mai multă căldură înăuntru. Desigur, a fost o greșeală să facem asta, pentru că – necirculând aerul – peste noapte s-a făcut condens și a început să ne picure de pe pereții cortului.


După ce am terminat de strâns bagajul, am plecat spre refugiul Șandru, unde speram amândoi să bem o cafea caldă care să ne pună pe picioare. Cafeaua e un capriciu, nu-ți dă energie, dar gândul la ea era servit ca motivație de mers până acolo. Carevasăzică, ne gândeam că ajungem la refugiu în doi timpi și trei mișcări! Pe hartă părea să fie aceeași distanță între Ceangău și Șandru cât a fost între Ghepar și Ceangău, pe care am făcut-o cu o seară înainte aproape fluierând. În realitate, între cele două vârfuri mănânci o pâine. Sau mai multe, depinde ce poftă ai. Noi am făcut 3 ore!


/Nemira/img_5977.jpg


Inițial am avut grijă să nu ratăm traseul corect, mergând prin culoarul plin de zăpadă dintre rândurile de brazi. La fel ca până acum, traseul are urcușuri și coborâșuri, ca nu cumva să nu te ia plictiseala. Sunt pasaje în care mergi și prin pădure, unde zăpada era ceva mai tare de la gheața căzută de pe brațele molizilor, dar în care tot ne afundam până la gleznă și care ne obosea la fiecare pas. Am trecut și prin câteva poienițe, în care ne-am scufundat mai serios în zăpadă.


/Nemira/img_5975.jpg


Dintr-un punct am început să vedem pe trunchiurile arborilor semnul pătrat albastru, care delimitează rezervația naturală a Plaiurilor și Stâncăriilor Nemirei. În scurt timp am ajuns în punctul de intersecție cu traseul BA, care străbate culmea Căprioarei dinspre Slănic Moldova. Marcajul BR se termină la intersecția de trasee, restul crestei fiind marcate cu BA.


Spre marea noastră bucurie, pe BA erau urme deja bătute în zăpadă, semn că mai fusese cineva pe această porțiune de traseu. Pentru a ajunge la refugiul de pe vârful Șandru, la un moment dat ne-am abătut la dreapta pe marcaj PR, dublat de CR, în urcare. Din fericire, și urmele care veneau dinspre Slănic mergeau tot într-acolo.


/Nemira/img_5981.jpg


Dacă traseul ar fi fost marcat pe creasta matematică – adică urmând cele mai înalte puncte întâlnite – atunci ar fi trecut negreșit direct pe la refugiu, însă la marcarea unui traseu se ține cont de mai multe considerente: obstacolele găsite în teren (pereți de stâncă, râpe, pădure densă, doborâturi care trebuie înlăturate); fluctuațiile de nivel, care să fie de preferință minime; existența punctelor de interes (belvedere, pădure frumoasă, izvor); existența unei rute mai vechi etc.


De-a lungul potecii am găsit multe urme de cocoș de munte. Iată-le :)

/Nemira/img_5980.jpg


În apropierea refugiului, Lucian a și stârnit unul care se plimba țanțoș prin zăpadă. Pentru că eram în urmă, eu nu l-am văzut. Am avut însă ocazia să văd în toamnă doi cocoși luându-și zborul de pe vârful Cioara, în munții Leaota.


Refugiul ne-a ieșit în cale când nu mai aveam resurse pentru a continua. De altfel, din cauza drumului greu, discutasem chiar să renunțăm și să ne întoarcem pe BA, coborând până în Slănic Moldova. Am decis totuși să mergem până la refugiu și să vedem acolo cum se prezintă situația. Nu e bine să gândești pe burta goală; am observat că nu e bine să mergi nici la cumpărături cu burta goală, umpli coșul cu multe lucruri pe care le poftești atunci, dar pe care ulterior nu le poți mânca.


/Nemira/img_5982.jpg


La refugiu ne-am chinuit nițel să crăpăm ușa pentru a reuși să ne strecurăm înăuntru. Jos era un prag de gheață, pe care l-am spart cu greu în lipsa unui piolet. Chiar și așa, nu am putut înlătura toată zăpada și pentru a intra ne-am dat rucsacurile jos din spate. În poză refugiul arată bine, a fost vopsit recent de un grup inimos de oameni iubitori de munte și de off-road (cum se autointitulează). Am văzut imagini de dinaintea recondiționării și sincer nu aș fi intrat să dorm în coșmelia aia! Inițial a fost construit de un grup de radioamatori, cu zeci de ani în urmă, dar între timp a fost lăsat în paragină.


Acum, din păcate pe afară e vopsit gardul, înăuntru leopardul. Se vede că au fost schimbate scândurile de lemn de la două priciuri din totalul de 4. Dar soba nu funcționează, e veche și în cazul în care vei reuși să aprinzi ceva acolo, probabil va scoate fum înăuntru. În primul rând, acolo e nevoie să se facă puțină curățenie, scoțând totul afară. Noi nu am avut cu ce să facem asta. Pereții sunt mâzgăliți cu tot felul de idioțenii, mesaje șovine, svastica desenată în două feluri (normal și invers), probabil că autorul nu era sigur care e sensul corect al moriștii. În fine, eu aș fi început vopsirea din interior. Gândiți-vă cum ar fi să deschizi ușa unei dărăpănături și să intri într-un castel :)


Ne-am făcut comozi și am pus primusul în funcțiune pentru cafea și ceai. Nu mai aveam decât foarte puțină apă, așa că a fost nevoie să topim zăpadă. Pentru asta am ieșit în repetate rânduri să umplu cel mai mare vas pe care îl aveam disponibil, fiindcă zăpada asta pulver e uscată și conține puțină apă. Am obținut un vas de 750 ml de apă din câteva drumuri afară. Am observat că dacă torni în vasul pus pe foc puțină apă la început, se topește mai repede zăpada pe care o adaugi decât dacă ai pune din prima doar zăpadă. Nu mă temeam că vom rămâne fără gaz, am spus deja că aveam două butelii la mine. În cele din urmă, în toată tura am consumat doar una dintre ele.


/Nemira/img_5988.jpg


Cât am făcut două cafele, ceaiuri și un aproape un litru de apă ca să gătim seara, au trecut două ore fără să ne dăm seama. Am avut însă vreme să mâncăm bine cât am ars gazul acolo, inclusiv câteva citrice pentru a ne hidrata și mai bine. Dacă ar fi să fac un clasament al citricelor, clementinele sunt fructele mele preferate, pentru că se desfac cel mai ușor și sunt cele mai dulci. Îmi place și pomelo, dar fiind greu, e un moft să îl cari pe munte; în plus, nu cred că aș avea răbdarea să pigulesc pielița aia albă într-o pauză de respiro.


Ce mi-a plăcut la refugiu a fost că am găsit o agendă în care puteai să scrii impresii. Îmi place să răsfoiesc astfel de jurnale, să văd ce a mai scris lumea care a fost prin aceleași locuri. Ultima impresie fusese adăugată la sfârșitul lunii noiembrie, când un grup de 4 profesori din Onești a urcat din Slănic până pe Șandru. Atunci a și nins ultima dată, iar urmele din zăpadă erau făcute de ei. Am mâzgălit și eu câteva rânduri, scriind de unde am venit și unde mergem – Valea Uzului. În mod inconștient, decizia era luată să continuăm pe creastă până la capătul nordic, conform planului inițial.


Printre clănțăneli de dinți, mi-a trecut prin cap că ar fi fost mai bine dacă o specie de om – din care să fac și eu parte, bineînțeles – ar fi păstrat blana pe care o au alte animale, precum ursul. Ce bine mi-ar fi fost să nu simt frigul și să pot dormi tolănit în fața refugiului, în zăpadă! Unde mai pui că nici bagajul nu ar fi fost atât de greu, rezumându-se doar la mâncare și apă, eventual un deodorant și un pieptăn de blană :D


Pe la ora 13 am plecat de la refugiu, cu forțe noi. Prima parte a traseului avea să fie ușoară oricum, pentru că mergeam la vale până la reintrarea pe traseul de creastă. Chiar și de la joncțiune, până în șaua Șandrului am tot coborât. Urmele din zăpadă s-au terminat însă la intersecția traseelor și a trebuit să trecem din nou la spart drum prin omătul din ce în ce mai mare. Pe aici nu au ajuns utilajele de deszăpezire. Chm, vreau să spun că pe aici razele soarelui au fost mai scumpe la vedere și stratul de zăpadă a rămas consistent.


/Nemira/img_5990.jpg


Îmi părea rău că nu avem vizibilitate, pentru că aflasem că zona vârfului Nemira Mică e foarte frumoasă, aici fiind și porțiunea cu stâncării din masiv. După ce am trecut de un izvor care nu era în totalitate acoperit cu zăpadă și de unde am putut să ne umplem bidoanele, a urmat traversarea unui versant despădurit, cu strat mare de zăpadă care ne-a îngreunat mult mersul. Peisajul este dezolant aici, iar segmentul ăsta de drum părea să nu se mai termine. Peste tot vedeam urme de animale – cel mai des întâlnite erau cele de cerb și vulpe, dar am văzut și unele mai rotunde care păreau a fi de pisică sălbatică sau chiar de râs. Foarte fain că mai trăiesc și feline pe aici, tare mult mi-ar fi plăcut să văd una!


/Nemira/img_5992.jpg


Simțeam rucsacul atât de greu încât aveam senzația că mă călărește. La fiecare pantă ce ne ieșea înainte parcă mă loveau pinteni în coapse. În astfel de momente, e foarte reconfortant gândul că ai un partener în care te poți încrede. Poți face cu rândul la bătut urme în zăpadă, mai schimbi o vorbă, te mai încurajezi reciproc. Dacă aș fi fost singur pe aici, probabil m-aș fi oprit și aș fi pus cortul mult mai devreme. Sau, cine știe, poate aș fi continuat să merg până spre miezul nopții, dar nicidecum încântat, mai degrabă bezmetic. Totuși, am observat că în momente mai dificile sunt capabil să depășesc situații pe care în mod normal le-aș trata cu... o renunțare.


Stabilisem să ne oprim la fiecare oră pentru a bea câte o cană de ceai fierbinte, dar cam la fiecare sfert de ceas făceam o scurtă pauză în care să verificăm pe GPS unde suntem pe traseu. Lucian se uita pe telefon, eu pe harta printată. Am văzut că traseul ocolește pe un brâu împădurit vârful Nemira Mică. Afurisit drum, mi s-a părut atât de lung încât simțeam că batem pasul pe loc! Cum eram obosiți, am renunțat din start să mai urcăm până sus, cu promisiunea unei reveniri la vară, pe vreme bună. Pe hartă e marcat punct de belvedere de pe vârf, dar peisajul pe care l-aș fi văzut acolo era același ca în potecă unde eram, și se rezuma la... Lucian în ceață.


Noaptea s-a așternut lin, pe nesimțite, în atmosfera albă. Ne-a prins în Șaua Nemirei, de ne miram că nu am văzut mare brânză toată ziua. Ne simțeam ca și cum am fi stat închiși ore bune într-o cameră albă, în care a trebuit să mergem încontinuu ca pe bandă, fiind acum obosiți și fizic și psihic.


Șaua Nemirei este foarte adâncă între cei doi versanți. Dacă creasta Nemirei ar fi oceanul Pacific, atunci Șaua Nemirei ar fi Groapa Marianelor. Te obosește numai gândul că ai coborât atât de brutal și că vei avea de urcat înapoi.


/Nemira/img_5998.jpg


Aici se termină pădurea, iar poteca înaintează prin gol alpin în urcare prin zăpada mare. Am scos frontalele, dar nu aveau să ne ajute prea mult în ceața densă care ne învăluise. Lumina puternică aprinde smogul dimprejur și te orbește. E indicat să ții lanterna la nivelul șoldului sau să aprinzi faza cu cea mai mică intensitate. Progresam încet, zăpada fiind mai mare aici unde a viscolit în neștire, și făceam cu rândul la deschis poteca.


Frig nu îmi era, dar mă simțeam tare obosit. Aproape că îl invidiam pe Lucian, care parcă abia acum începea drumeția. Mergeam năuc în urma lui, economisindu-mi energia pentru momentul când îmi venea rândul să merg primul. Iar atunci, îmi sunau în cap versurile: În noaptea asta de nimic nu-mi pasă/Încet, cu pași de-o nostimă măsură/Prin întuneric bâjbâiesc poteca/Și cad, recad, și nu mai tac din gură.


/Nemira/img_6004.jpg


În situația în care eram, fără să vezi ceva în orice direcție ai privi, poți avea sentimentul că nici nu ești acolo. Eu m-am simțit ca într-un film la care aș fi fost spectator în sala de cinema, mintea îmi zbura în alte locuri. Mă gândeam că pe vremea asta, dacă aș fi fost în București, abia aș fi plecat de la birou, cu perspectiva căminului cald. Sau îmi imaginam cum ar fi pe acolo pe vreme bună, apoi socoteam cât am mai putea merge până să punem cortul. Am mers în orb mai bine de o oră, timp în care am văzut doar două semne de marcaj: unul pe o stâncă neacoperită în întregime de zăpadă, altul pe un stâlp rătăcit în apropierea vârfului.


Stâlpul semnaliza că de acolo mai pleacă un traseu spre Dărmănești, Lucian mi l-a arătat pe GPS. Vântul își schimba direcția ca un apucat și ceața se mai ridica, lăsându-ne să vedem că suntem într-un mic platou înconjurat de pădure. Când am ajuns sub vârf, pentru că era noapte și nu se vedea nimic, nu am avut mare alegere de făcut: variantele erau să continuăm înainte pe potecă sau să urcăm până sus și apoi să revenim în potecă. Îmi place să urc în punctele maxime, dar nu pentru palmares, ci pentru a mă bucura de vedere liberă în toate zările. Ori acum...


Poteca urmează liziera pădurii. Crengile brazilor atârnau grele și cristale de gheață sclipeau în lumina frontalelor. De ne-unde, în drumul nostru răsar urme de urs...oaică. Cu pui! Păreau recente, probabil că nu trecuseră pe acolo cu mult înaintea noastră. Am sperat că vom scăpa de ele, dar ursoaica se încăpățânase să urmeze poteca. Era deja ora 7, eu eram sleit de puteri, pășeam în dorul lelii. Eram pe drumuri de aproape 12 ore. Nici bateriile frontalei nu mai aveau energie, iar eu nu găseam momentul potrivit să scormonesc în rucsac după altele noi. Mi se părea suficient că pot lumina până la Lucian.


Fiecare pas făcut în urcare sau pe teren drept era o corvoadă. Doar la coborâre simțeam o oarecare ușurare. După ce am trecut pe lângă o cruce mare, am făcut o scurtă pauză pentru alimentare. Nu te poți încrede orbește în capacitățile tale fizice. Corpul te ajută dacă îl ajuți și tu pe el, oferindu-i combustibilul necesar.


Am început să cotcodăcesc la Lucian pentru că nu voia să se oprească, să campăm aici, oriunde. Logica lui era bună, să mergem până când ne îndepărtăm de urmele de urs, pentru a nu-l ademeni către cortul nostru peste noapte. Dar în momentul ăla puțin îmi păsa mie de ursul lui! M-aș fi culcat pe pământ, învelit cu zăpadă, atât eram de ostenit. Băi, mistăre, nu auzi?... Până când nu mi-am dat drumul la gură, slobozind tot ce aveam de spus, nu m-am oprit. M-a înțeles și mi-a răspuns pe un ton liniștit, când ar fi putut să se rățoiască la mine. Cred că fiecare persoană e aceeași persoană, dar în ipostaze și momente diferite ale vieții. El era conștient de lucrul ăsta și a avut înțelepciunea să-mi ia greutatea de pe umeri, cum ar face un părinte cu fiul său rătăcitor.


Din punctul în care ne oprisem începe coborârea, și se coboară accentuat după intrarea în pădure. Am ieșit din nou în poiană sub vârful Farcu Mare. Bătea un vânt de te usca, dar ceața se risipise aici și puteam vedea luminițe strălucind înspre valea Trotușului, foarte concentrate către Târgu Ocna. Am început să râd singur, cum eram rămas în urmă. Eram fericit. Ziua fusese închisă, lungă și dificilă, dar eram fericit.


Aici am pierdut urmele de ursoaică, dar și marcajul. Probabil că ursoaica a ținut poteca :) Noi am urcat inițial până aproape de vârf și ulterior am mers înspre nord, intrând în pădure pe unde consideram noi că ar fi traseul. Am ieșit într-o altă poiană, ce părea a fi adăpostit cândva o stână, dar n-am găsit nicio construcție, ci doar niște arbori mari doborâți de vânt. La lumina frontalelor am regăsit și traseul marcat, care cobora de undeva din stânga, dar nu am reperat continuarea prin poiană. Terenul începea să se încline aici, spre nord urmând o coborâre, pe care am și urmat-o. Ajunși la marginea pădurii, am aruncat dihăniile de rucsacuri din spate și am decretat încheierea zilei.


Locul de campare găsit avea tot confortul: era drept, ceea ce înseamnă că nu ne-am fi trezit noaptea să ne ridicăm în poziția inițială din care alunecasem, avea toaletă (oltenească)* și era ferit de vânt.


*toaleta la olteni e făcută din doi araci. De unul te ții, iar cu celălalt te aperi de câini.


Am fixat cortul și eu am rămas puțin afară să încerc să fac poze de noapte, că doar nu am cărat degeaba un kg și ceva de trepied! Dar norii și ceața nu mi-au lăsat alte subiecte decât cortul. Cum Lucian trebăluia deja înăuntru cu lumina aprinsă, mi s-a părut un moment propice să fotografiez. Am luminat și eu suplimentar cu frontala brazii din spate, altfel ar fi ieșit foarte întunecați și îmi doream să se vadă întregul tablou în care ne-am petrecut noaptea.


/Nemira/img_6013.jpg


Nu mi s-a mai părut la fel de frig afară ca în seara precedentă. Eram totuși încălzit bine, când am intrat în cort și am pornit primusul îmi ieșeau aburi din ciorapi. Hainele pe noi erau ude. Hardshell-ul meu ținuse înăuntru toată umezeala eliminată prin straturile pe care le aveam pe dedesubt, și era leoarcă. Mai aveam un tricou uscat, ciorapi de asemenea, iar polarul era umed doar puțin la suprafață, dar celelalte haine cu greu s-ar fi putut usca. Cred că ar fi fost o idee bună să le întindem afară, s-ar mai fi zvântat cât de cât, dar spun asta cu mintea de pe urmă...


Spre deosebire de prima seară, când gătisem în gura cortului și apoi am aerisit, în a doua seară Lucian a dat drumul fără nicio jenă la o ciorbă, de suiau aburii spre tavanul cortului ca dintr-un furnal. Semn că înțelepciunea lui de mai devreme își schimbase repede poziția, ca după deochi.


Eu deja mă băgasem în sacul de dormit – sorbind un pahar de vin servit parcă de însuși Bachus – și îl vedeam destul de bine pe chef, ca să nu mai zic că înăuntru mirosea ca într-o bucătărie de restaurant. Degeaba l-am boscorodit să mute aragazul afară, el ciorbă și ciorbă! Eu mâncasem ceva rece înainte – cașcaval cu cârnați – nu mi-am mai făcut nici piure, ci doar un ceai pentru a avea la nevoie peste noapte și a doua zi. Nu mai țin minte dacă a aerisit când a terminat, pentru că am adormit destul de repede. Dacă ar fi să pariez, aș miza pe nu.



ZIUA 3 – vineri, 11 decembrie


Am dormit mai bine a doua noapte, fără să mai aud zgomoțele, deși pădurea începea la capul nostru. Cortul a făcut din nou condens și eu m-am trezit sub asaltul picăturilor ce se scurgeau de sus. Nu numai că nu ni se uscaseră hainele, dar acum și sacii de dormit începuseră să se ude la suprafață.


Primul lucru pe care mi l-a spus Lucian, printre căscaturi, e că a auzit el snif-snif pe lângă cort noaptea și că mi-a zis și mie, dar nu m-am trezit. Era convins că trecuse un animal pe acolo, dar când am ieșit din cort nu am văzut nicio urmă în zăpadă în afară de ale noastre. Deci dacă nu a fost un liliac... Probabil că toate discuțiile pe care le-am avut zilele astea i s-au înrădăcinat în subconștient și a visat vizite nocturne.


Păstraserăm legătura cu Liviu în cele două zile, pentru a veni să ne ridice cu mașina din Valea Uzului și a continua mai departe spre Nășcolat și Hășmaș toți 3. Începuserăm să simțim oboseala, pe Lucian îl și necăjea un genunchi, și am hotărât că e mai bine să ne luăm o zi de pauză astăzi, după coborâre.


Vedere din tinda cortului, spre vârful Farcu Mare:


/Nemira/img_6014.jpg


Când m-am îmbrăcat, am sărit repede în bocanci și m-am mișcat încontinuu, ca să nu mai simt hainele de suprafață reci și umede. Am rostogolit boarfele în rucsacul considerabil mai ușor decât în prima zi și am pornit la drum. Din locul nostru de campare nu se începe imediat coborârea, mai aveam de mers pe curba de nivel până după ultimul vârf al crestei, Farcu Mic. Într-un fel, îmi părea rău că se termină, deja devenise un fel de mecanism să mergem prin coridoare de pădure, apoi prin poieni, cu gândul la următoarea pauză de ceai și cu planuri despre unde vom dormi noaptea. Pe de altă parte, nu mai suportam hainele ude, voiam să le usuc cumva și tânjeam după un duș fierbinte.


Speram să se însenineze măcar puțin înainte să începem coborârea, pentru că dacă părăseam golul alpin nu am fi avut altă șansă de a vedea undeva în vale lacul de acumulare. Eh, de data asta nu a fost să fie! Am avut totuși o zi minunată miercuri, când a fost senin.


Am pierdut marcajul de cum am ieșit în prima poiană, în care am găsit și temelia înzăpezită a unei foste stâne, și am continuat la oha către nord. Lucian m-a urmat îndeaproape. Privind înapoi, aveam impresia că evadăm din infern! Rotocoalele de ceață deveneau parcă mai insistente și am trecut de zona vârfului în mare grabă. Ce plăcut era să mergi la vale după atâtea zile de chin!


/Nemira/img_6017.jpg


În pădurea de foioase în care am intrat, vizibilitatea a devenit mai generoasă. Prima porțiune a fost chiar plăcută, dar când panta s-a accentuat și coborârea s-a înăsprit, am intrat pe o vale cu doborâturi cum nu mi-a mai fost dat să văd până acum. Alunecam aproape la fiecare pas pe crengile ascunse sub zăpadă, ori ne prindeam glezna între butuci. Ne venea să ne revoltăm, dar nu aveam pe cine. Iute la mânie, Lucian a scos din rădăcină un fag pe potriva lui și l-a pus la pâmânt!


/Nemira/img_6023.jpg


Ne-am mișcat foarte greu până jos, marcajul face multe serpentine care nu sunt ușor de sesizat printre bușteni. Nu e la îndemână nici să cobori direct pe firul văii, pentru că e destul de abrupt pe alocuri. Coborârea e lungă și când s-a terminat ne simțeam ca și cum am fi isprăvit o cursă de maraton cu garduri. În capătul de jos am întâlnit un observator pentru animale, destul de bine întreținut. Mi-ar plăcea să petrec o noapte aici și să văd cum mișună fauna prin pădure, dar probabil că mi-ar trebui niște ochelari cu infraroșu, cu privirea mea ageră n-aș nimeri nici să bag dumicatul în gură pe întuneric :)


/Nemira/img_6024.jpg


Sub 800 m am ieșit din zona înzăpezită, iar scrâșnetul omătului sub bocanci a fost înlocuit de foșnetul frunzelor uscate. Sătui de boscheți, am gândit că facem afacere dacă alegem forestierul în dauna potecii care se strecoară printre arbuști încâlciți. După o vreme ne-am dat seama că mergem într-o direcție greșită și s-a impus redresarea sensului abordând alte tufișuri. Înainte să ieșim în Valea Uzului, am stârnit în pădure o ciută care păștea liniștită. N-am avut reacție să o fotografiem, dar am urmărit-o cu privirea până când a ieșit din raza noastră vizuală.


Pe la ora 12 fără ceva ieșeam la drum. După ce am traversat un pod foarte înalt peste râul Uz, am întâlnit și primii oameni, care s-au arătat foarte mirați să audă că venim tocmai din Pasul Oituz. Imediat după pod ne aștepta un izvor captat, unde ne-am curățat încălțămintea. Ți-era milă să calci pe asfalt cu nămolul pe care îl aveam pe tălpi!


Întotdeauna când cobor de pe munte rămân uimit de frumusețea acestor locuri unde oamenii de sub munte au ales să își trăiască zilele! Rupți de lume, trebuie să se descurce singuri, iar cine a crescut la bunici știe că nevoile din gospodărie nu se rezolvă de la sine. Ei bine, muntenii te întâmpină mereu cu un zâmbet și o vorbă bună. Cu sufletul curat, voioși, cu privirea limpede, cu inima împăcată. N-au televizor, nu știu ce-i ăla internet. Fără cancan. Prin sate ca acesta, locuitorii cred că tataia încă e președinte. Și asta pentru că nu-i interesează comenduirea. Ei știu ce au de făcut, nu-i nevoie să li se spună; au învățat de la părinți și transmit mai departe obiceiurile către urmași.


Părăsind fascinanta lume arhaică, am mers pe șosea până în dreptul unei mănăstiri în construcție, unde am picat frânți în așteptarea lui Liviu. Ne dureau tălpile de la asfalt, eu aveam în picioare bocancii de iarnă cu talpă rigidă, dar nici talpa bocancilor 3 sezoane ai lui Lucian nu era prea moale.


/Nemira/img_6032.jpg


După vreo oră a ajuns și Liviu, echipat de munte și pregătit să urcăm în Ciucului, conform planului pus la punct în săptămâna precedentă. Când i-am spus că nouă, fetelor, ne-ar prinde bine o zi de pauză, a început să facă precum peștele. Mă mir că nu ne-a fript și câte o palmă. Să vii din București cu noaptea în cap pentru munte și să te alegi cu o plimbare la braț cu două muieri prin Miercurea Ciuc...


Până la urmă n-a fost atât de rău nici la oraș, am apucat să vedem Ciucul gătit pentru sărbătorile de iarnă, altfel nu știu când am fi reușit. Plus că sâmbătă am pornit din nou la drum în Hășmaș, cu o gașcă veselă, dar asta este o altă poveste...


Cam așa au fost cele 3 zile petrecute în sălbăticia Nemirei. Cine are drag de munte, va avea drag și de muntele ăsta. E nevoie doar să urci rucsacul în spate și să pornești la drum, apoi vei găsi negreșit calea spre sufletul tău și veți rătăci împreună prin paradisul pădurilor nesfârșite. Căci visurile drumețului îl poartă mereu spre creste cu dor și dorul se risipește doar în urmele pe care le lasă pe potecă.


Vă doresc să umpleți potecile cu doruri!



Cristi Iliescu


februarie 2016



Vineri, 12 februarie 2016 - 18:19 
Afisari: 4,113 


Postari similare:





Comentariile membrilor (7)

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
1
Cristi, mi-a plăcut, ai povestit frumos despre Nemira - care, apropo, se vede foarte bine și din Bucegi!

Cât despre fotografii, arată din ce în ce mai bine. Carpati.org


Sâmbătă, 13 februarie 2016 - 06:36  

miparv
miparv
Rucsac
 
2
Chiar interesant observatorul pentru animale, poate la vara Carpati.org


Duminică, 14 februarie 2016 - 12:38  

bogdan.t
bogdan.t
Coarda
 
3
Frumos povestit! Bravo!


Marți, 16 februarie 2016 - 13:01  

luque
luque

 
4
Am citit cu mare placere jurnalul .
Toate cele bune !


Marți, 16 februarie 2016 - 16:02  

edo
edo
Caraba
 
5
Frumos jurnal, locuri frumoase, care imi plac. Felicitări Cristi!


Miercuri, 17 februarie 2016 - 14:00  

nanifar
nanifar

 
6
Doamne, cat mi-a placut poza cu cortul luminat. Parca era o seara de basm. Frumos jurnal.


Sâmbătă, 20 februarie 2016 - 13:41  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
7
Vă mulțumesc pentru vizită și mesaje Carpati.org


Luni, 22 februarie 2016 - 13:48  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1044 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org