16 prieteni pe ,,potcoava" Niculitelului (Muntii Macin)

   Povestea e scurtă.

   Cu doar o săptămână în urmă ajungeam pentru prima dată în localitatea Niculiţel, printr-o abatere înspre munte pentru a vedea monumentul paleocreştin din centrul satului.

   De data aceasta am fost foarte încântat când în parcarea din faţa primăriei am ajuns vreo 16 prieteni.

   Ştiam ca tura de azi va fi un fel de ,,Ultima noapte de dragoste...” deoarece vremea în ţară se schimbase radical încă de ieri, iar în Dobrogea norii vor ajunge abia pe la orele serii.

 

 

   Din tura trecută remarcasem că din Niculiţel se poate face un circuit închis pe potcoava de culmi golaşe ce mărgineste satul înspre vest şi chiar dacă mobilizasem pentru asta o echipă consistentă, odată ajunşi aici am lăsat responsabili pentru reuşită pe Marin şi Andrei, cu mult mai cunoscători în ale Dobrogei decât mine.

 

 

   Pentru a parcurge traseul de la vest spre est, în sensul de rotire al acelor de cesornic, ieşim din sat pe direcţia viilor dinspre Sarica, pe o stradă cu un nume ce suna tare placut...

 

 

   Îndată ce ajungem în zona podgoriilor începem să urcăm tare pe stâncariile de pe Piatra Roşie.

   În razele călduţe ale soarelui de toamnă florile uscate deja par ca sunt abia înflorite.

   Într-un pustiu nimic nu e ceea ce pare...

 

 

   Dornici să ne fotografiem împreună într-o formaţie aşa de mare, găsim prima ocazie încă de pe Vârful Piatra Roşie 292m alt.

 

 

   Dincolo de vârf creasta capătă un neasteptat aspect alpin.

 

 

   Vântul bate cu putere dinspre dreapta (nord) pentru a spori şi el senzaţia că ne aflăm pe culmi înalte din Carpaţi.

   Creasta din ultimul plan nu seamănă puţin cu ,,acoperişul României” din Făgăraş? Cu Viştea în stânga şi Mldoveanu în dreapta?...

 

 

   Soare şi vânt. Şi deschideri largi spre toate zările.

 

 

   Nea Marin, ghidul nostru nu numai pentru Munţii Măcinului, ci şi pentru culmile Niculiţelului.

 

 

   Poza de grup. Sus, de la stânga: Lucian, Ştefan, Ana-Maria, Doina, Ionuţ, Cristi, Edy şi Florin.

   Jos: Emilia, Nicu, Dan, Marin, Lucian, Adriana şi Andrei.

 

 

   O broască ţestoasă tocmai se îngroapă în pământ, presimţind şi ea schimarea vremii.

 

 

   Când culmea golaşă a muntelui Piatra Roşie se sfârşeşte intrăm în pădurea verde de tei.

   Vântul nu mai bate, aşa ca tura devine o plimbare, cu povest din alte şi alte ture.

 

 

   Cotim spre dreapta şi ieşim din pădure pe un promontoriu golaş pe care se înalţă un monument şi doua relee.

   În marginea pădurii găsim o masa destul de lungă ca să ne încapă pe toţi. N-are rost să mai amânăm ora mesei. Cui nu-i e foame îi pune Nicu câteva picături. De palincă.

 

   De nicăieri apare o căţea hămesită care înghite hulpavă orice cojiţă primită.

   Spre sfârşitul mesei, dedulcită la căpeţele de cârnaţi şi feliuţe de costiţă, n-a vrut să mai pună botul pe pâine.

   Ca-n ,,Metamorfozele” lui Ovidiu, musafirul nostru se transformă încet-încet din căţea în scroafă... Da-i frumos?...

 

   Apoi Dan povesteste;

   ,,Ştiţi ce-am făcut când m-am întors acasă după 9 luni de armată?”

   ,,Ce?”

   ,,Am născut.”

 

   Doina, Ana-Maria, Edy, Florin, Lucian şi Dan au trecut Dunarea încă de aseară şi au pus corturile în poienile de la Valea Fagilor.

   Edy povesteşte ca a fost foarte cald, totuşi noapte cu luna plină.

   Au stat la foc până târziu şi păienjenii şi căpuşele i-au aşteptat mult şi bine în corturi ca să-i halească, dar, probabil plictisiţi, plecaseră cu toţii.

   Căci pe la ora 2 Dan făcea striptis pe mesele din poiană, pe melodia ,,Sex-bomb” a lui Tom Jons.

 

   Îmi place gaşca!... Începem să semănăm cu vechiul ,,Mecanturist”, ale cărui istorii au rămas în negura legendei...

 

 

   Ştergem şi ultima firimitură de pe masă, zornăim dozele de bere goale şi cu rucsacii gata ne îndreptăm spre platoul cu monumentul.

 

 

   Monumentul a fost ridicat de localnicii din Niculiţel în amintirea fiilor satului căzuţi in cele două războaie mondiale.

 

 

   Remarcăm ce frumos arată România Mare, cu Bucovina de Nord, cu Basarabia şi Cadrilaterul între fruntariile sale!

   Dacă am fi avut un marcăr am fi făcut România mai ,,dodoloaţă” trasând un semicerc şi de la ,,nasul „ ţării în sus...

 

 

   Mai străbatem o dată pădurea verde, dar fără a fi şi răcoroasă şi ieşim în podişul ars de soare dinspre mijlocul ,,potcoavei”.

 

 

   În iarba uscată găsim o călugăriţă perfect adaptată la culorile cenuşii ale toamnei.

   Exemplarele întâlnite până acum parcă erau verzi.

 

 

   Toamnă dobrogeană.

 

 

   Străbatem o pădure rară de cărpiniţe şi ne oprim la umbra unui copac.

   Suntem în imediata apropiere a cercurilor ritualice despre care nu ştim absolut nimic.

 

 

   E vorba de două cercuri concentrice, cel interior făcut din blocuri de granit bine înfipte în pământ, cel exterior, mult mai frumos in perfecţiune sa, e asemănator unui val de pământ acoperit de vegetaţie.

   Doua diametre perpendiculare formează o ,,cruce celtică”.

 

 

   Ne-am învârtit în jurul cecurilor, apoi ne-am aşezat în centrul lor aşteptând să se întâmple ceva...

   Ne-am intins din nou la umbră şi când discuţia a alunecat spre pericolul căpuşelor din iarbă... parcă deja... pe sub tricou, pe la şale...

  

   Să mergem mai departe!..

 

 

   Ne îndreptăm spre plaiul golas al Muntelui Troianu şi Cristian observă unde apare Piatra Roşie, locul pe unde am urcat de dimineaţă.

   În zare se vede Mănăstirea Saon, la marginea bălţilor Somova, bălţi şi canale ce se întind până spre Tulcea şi formează aşa-zisa ,,Delta Mică”.

 

 

   O carieră de granit se vede mai spre stânga, pe lângă drumul ce duce la Mănăstirea Cocoş.

 

 

   Urcăm spre Vârful Troianu 363m alt., cel mai înalt din zonă, dar nu şi din întreaga culme a Niculiţelului, unde două vârfuri trec deja peste 400m.

   Dealtfel trebuie ştiut că întreaga culme a Dealurilor Niculiţelului are peste 30km lungime şi e la fel de impunătoare ca şi culmea Munţilor Macin, motiv pentru care Andrei Raftopol propune marcarea traseului longitudinal cu bandă roşie.

 

   Nori sub forma de fuioare, care prevestesc schimbarea vremii în cel mult 12 ore.

 

 

   Câmpurile şi bălţile dinspre Dunăre.

 

 

   Poza de vârf de pe Troianu.

 

 

   Pornim să coborâm spre sat dealungul unui picior de munte stâncos şi foarte aerian.

 

 

   La capătul culmii înalte ne oprim în dreptul unei cruci de lemn.

 

 

   Mai jos creasta devine şi mai accidentată.

 

 

   O privire spre versantul din dreapta.

 

 

   Nelson (ID-ul lui Nicu pe Carpaţi.org) visând mai degrabă la zbor decât la Trafalgar...

 

 

   Alt zburător.

 

 

   Florin.

 

 

   Pare că muchia stâncoasă se va termina cu un perete.

 

 

   Ne risipim pe panta lungă a muntelui.

 

 

   Nori subţiri... pământ ars... Dobrogea cât vezi cu ochii!

  

 

   Fulguţe de toamna târzie.

 

 

   Muntele de pe care am coborât.

 

 

   Între provinciile ţării Dobrogea e mezina din poveste. Cea mai cuminte, cea mai frumoasă, dar şi cea mai săracă.

   Aici n-ai să întâlneşti vite arătoase şi cai masivi ca în Bucovina.

   Doar capre extrem de descurcăreţe şi oportuniste şi măgăruşi abia mai răsăriţi decât iepurii, legaţi cu feşe de cârpă şi benzi de cauciuc de cărucioare scurte, cu roţi cu patru spiţe.

 

   Şi copii ce lasă repede jocul pentru a se visa fotomodele în schimbul la doar jumătate de ciocolată cu rom...

 

 

 

 

 

   E drept că geografia poate deveni plictisitoare de la o vreme, însă niciodată poveştile oamenilor!

 

Luni, 10 octombrie 2011 - 19:44 
Afisari: 7,025 


gigicepoiu