10 - 11 septembrie, intalnire cu Piatra Mare (Muntii Piatra Mare)

Povestind traseul ales si ce se mai poate vedea, mi-am incantat colega de scoala si a decis ca vrea si ea sa vada zona. Numai ca eu voiam sa plec sambata iar ea in cursul saptamanii.

Mai devreme de joi imi era imposibil sa plec….Pana la urma lucrurile s-au aranjat de la sine si ne-am unit fortele in mica tura prin Piatra Mare. Cu o ora intarziere, coboram in Timisul de Jos buimaci si ametiti de lunga calatorie cu trenul. Incepem sa cautam un marcaj, un semn care sa ne indrume spre intrarea in traseu dar am realizat ca n-avem nicio sansa, intrebam un localnic si ne da informatiile solicitate.

Cand drumul se aseaza lin inaintea noastra in conformitate cu descrierea din hartiile noastre, ne linistim si incepem sa snufaim padurea. Traseul e usor, avem Sipoaia in dreapta noastra curgand agale si padurea ce sta sa ne imbratiseze. In sfarsit am scapat de citadin, am intrat in cantecul muntilor, in leaganul vantului si susurul apelor!

Era tot ce ne doream. Ajungem in sfarsit la canionul 7 scari, inima imi batea de emotie, citisem atatea despre el ca ma simteam ca la prima intalnire, cu fluturasii-n stomac. Din pacate intalnirea cu dragul meu canion s-a terminat impotriva vointei mele…sotul colegei decide ca a 3-a scara este periculos de urcat iar el nu se baga in astfel de aventuri.

Incerc sa-I explic ca n-are de ce sa cada scara tocmai cu noi, si ca imposibil nu este, trebuie doar sa incercam. N-a fost chip sa-l induplec, decizia lui era luata si in tacere si multa tristete facem cale intoarsa. Mi-a trecut prin cap sa renunt la compania lor dar o cearta era inevitabila si am facut tot posibilul sa ma redresez si sa-mi continui tura impreuna cu ei.

De la esecul canionului am realizat ca nu suntem pe aceeasi lungime de unda si ca eu – fata de ei – am un ritm total diferit si o alta viziune cand e vorba de mers pe munte. Intram usor pe traseul cu banda galbena care duce la cabana Piatra Mare.

Pe traseu ne intalnim cu turisti care tocmai urcasera canionul (o viitoare mamica in 7 luni de sarcina, un domn la o varsta frumoasa, aproape 70 de ani), n-ati vrea sa stiti cata mahnire aveam in suflet prinvind acesti oameni care n-au avut nicio teama urcand prin canion. Asta e! zic, si incerc sa ma consolez cu gandul ca n-o sa ia nimeni canionul de-acolo si-mi fac promisiunea ca-l voi revedea cat de curand.

Urcarea spre cabana e solicitanta, ai 950 m altitudine de diferenta de nivel! Nu-I usor, dar traseul m-a cucerit total. Mi-a placut la nebunie! Pe langa frumusetea vaii, turisti intalnesti mai rar – cati se duc joi la munte dupa ce periada vacantelor a trecut? – iar gunoaiele par sa nu se prinda….e drept ca mai intalnesti mici urme de civilizatie, dar e “scuzabil” fata de alte masive care stau foarte prost la acest capitol.

Cand totul parea sa mearga bine, incep usor-usor sa vina pauzele foarte dese, atat de dese incat ai mei colegi gasesc orice pretext sa-si traga sufletul. Incerc sa le explic ca o data intrati in ritm e greu sa ne revenim prin atatea opriri, multe din ele nejustificate. Dar n-am cu cine, ei continua cu 10 minute de mers, 5 minute pauza. Ma adaptez – iar- si-mi vad de poze, de traseu, ma indop cu mirosul padurii si contemplu fiecare cataroi imbracat in muschi de-un verde “viu”.

Dupa aproape 5 ore, iata-ne ajunsi la cabana. Salutam turistii stationari din cabana, ne cazam si iesim la sesiunea de poze, si nu in ultimul rand la joaca cu cei doi frati patrupezi niste exemplare superbe de ciobanesc unguresc. Poienita este intr-o liniste de basm, magarusii pasc domol si cu pofta, saint-bernard-ul ne adulmeca curios, iar ciobanestii ne studiaza autoritar. E ca intr-o poveste in care ai vrea sa ramai.

Cabanierul este super ok, il provoc la vorba si intra-n joc. Are multe de povestit si tac malc ca sa-I sorb fiecare cuvintel. Ma simt bine si sufletul meu radiaza. Planul in continuarea zilei este atingerea varfului Piatra Mare. Greu mi-a fost sa-mi urnesc colegii de drumetie, ptr ca ideea unui alt urcus in aceeasi zi era o idee de cosmar.

Facand un compromis, strans din dinti, ne punem toti la drum pe traseul care urca pana la varf. Banda rosie urmam de asta data. N-am ce sa reprosez, pudrat cu ciuperci de tot felul, cu flori ademenitoare si cu un verde divin, traseul te cucereste!

E prea frumos sa-l eviti, sa nu-l cunosti, numai ca si de aceasta data sunt martor la niste injuraturi rupte din iad si mania pune stapanire pe companionii mei care nu mai vor cu niciun chip sa urce.

Mai trista ca oricand ca si acest obiectiv il ratez, le propun sa ma astepte si merg singura pana la varf. Bine am facut, aveam nevoie sa-mi refac echilibrul, sa fiu iar cu mine si sa ma regasesc. Dupa ultima sa care te duce sus in pasunea subalpina, traseul se lasa domol pana la varf.

Vantul e singurul galagios iar privelistea e una ametitoare. Ma uit in zare si incep ca caut un Ciucas, un Bucegi….orice as putea recunoaste…..Ma simteam…..in rai. I-am declarat muntelui dragostea vesnica si cu multumire si respect in suflet o iau din loc inapoi de unde-mi lasasem companionii.

Noaptea la cabana a fost una rece, cumplit de rece, cu 3 paturi de lana pe noi simteam ca frigul ne intra-n oase si parca tot polul nord era sub paturile noastre. Ne-am incins la povesti numai sa uitam de frig, si ne rugam sa vina mai repede ziua urmatoare. Dupa o noapte de nesomn, ies din cabana sa intampin zorii de ziua.

O feerie! Senin, atat de senin ca-ti oglindeai privirea in cerul curat, atat de liniste ca-ti taiai respiratia sa nu faci zgomot. Tot efortul merita ptr astfel de clipe, tot sacrifiul din lume sa-l faci numai sa te hranesti cu aceasta mireasma imbietoare ce se cheama MUNTE. Dupa micul dejun raman placut socata de ai mei colegi care au in plan traseul spre Pestera de Gheata.

Cu bucurie o luam din loc si incepem drumul printr-o poteca care te facea frate cu codrul. Cum era si firesc, traseul este minunat, poteci inguste care-ti dau senzatia ca padurea te absoarbe, poienite svelte care te fac sa zbori, mici ochiuri de panorama asupra cabanutei care se vedea undeva in departare, totul te fascina. Pusi pe glume si voie buna ai mei colegi se simt bine pe traseul care defapt coboara, uitand ca la venire au de urcat. Dar totul e bine, mergem si ne imaginam ce pestera vom vedea.

Ne promitem sa facem mai putine poze ca sa ne ajunga bateriile ptr intalnirea cu pestera. Dupa o coborare mai pieptis dam dupa 5 minute de asa zisa pestera. Ramanem uimiti vazand un indicator “pestera” cu o sageata spre dreapta. Intrarea spre pestera se face printr-o crapatura a stancii de calcar, destul de ingusta si neprimitoare.

Aceeasi atitudine ca la canion, sotul colegei decide ca nu se baga si sa plecam cat mai repede. Infuriata la maxim ii spun ca nu fac o ora jumate pana aici, doar sa privesc stanca si crapatura, merita incercat, daca nu reusim sa ajungem la pestera ne retragem.

Mirata ca cedeaza incepem ascensiunea cataroaielor prin crapatura. Senzatie unica, frica de bolovanii de sus care se sprijineau de peretii stancii, spatiul ingust, lumina difuza si necunoscutul ne ascuteau fiecare simt. Dupa 30 de metri de urcat prin bolovanii imensi, realizam ca avem nevoie de echipament special, o singura lanterna era prea putin, culoarul cobora abrupt si se ingusta din ce in ce mai mult.

Fiind depasiti de situatie, hotaram sa ne intoarcem si sa revenim alta data cu echipament adecvat si alaturi de un ghid specialist care sa ne fie alaturi. Am apreciat efortul si incercareacompanionilor de a intra spre pestera si ne-am pus pe drum inspre cabana de unde aveam sa coboram spre Predeal.

N-am scapat de injuraturile si apostrofarile colegilor cand drumul a inceput sa urce. Tac si rabd, ma bucur de tot ce-mi ofera natura si ma detasez de situatia prezenta. Ne luam rucsacii si dupa o pauza de masa obtinuta de ai mei colegi, pauza care a tinut 2 ore! incepem drumul spre casa.

Cum sotul colegei le stia pe toate, apuc sa ma contrazic la cutite, ii spun ca traseul de coborare in Predeal se face pe marcajul cruce rosie care se intersecteaza cu marcajul banda rosie care duce la varf. Nu-I chip sa inteleaga, nici nu vor sa se gandeasca la urcusul care-l au de facut si…aleg marcajul triunghi albastru care ocoleste urcarea sa-I zicem abrupta, spre varf.

Crezand ca au facut o alegere buna, traseul incepe sa urce usor nicidecum sa coboare. Iadul se dezlantuie si am parte de o criza de nervi, urlete si injuraturi. Nu-mi provoc partenera de drum, o las in pace, dar atmosfera e una tensionata. Le spun ca e alegerea lor si nu le pricep incapatanarea de nu merge pre traseul “cruce rosie”.

De aici incep sa faca tot felul de greseli, se abat de la poteca marcata in ideea ca mai scurteaza din urcus, merg haotic si fac pauze nenumarate. Cand in sfarsit ajungem sus pe pasune, marcajul dispare subit. Si incepem sa fim nervosi pe situatie.

Doua poteci nemarcate coboara intr-o vale dar principiul meu de-a nu merge pe poteca nemarcata ma face sa ma opresc. Se duc sa caute urmatorul marcaj si imi dau seama ca nu cauta unde trebuie. Ii indrum spre creasta, si exact sus pe pasune dau de un semn. Urc si ma duc direct spre stalpul unde se bifurca cele 2 semne, doar il vazusem cand am fost spre varf. Le arat marcajul corect si ii sfatuiesc ca de data asta sa urmam NUMAI acest marcaj pana la destinatie.

Toata distractia ne-a costat 2 ore, in loc de 45 de minute cat ar fi durat daca faceau cum le-am zis de la inceput.In speranta ca lucrurile se aseaza normal, ne descotorism de toata tensiunile, si ne continuam drumul mai incantati ca niciodata.

Ajungem la o stana parasita, coboram pe valea Gircinului (unde reapare marcajul triunghi albastru) si poteca se continua in padure.Dar cum clipele frumoase parca n-au voie sa tina in tura asta, raman socata cand hotaresc ai mei colegi sa schimbe marcajul cruce rosie (sub pretextul ca nu se mai continua!!!) cu bulina albastra, traseu care si el duce prin predeal, dar prin tunel!

Ma intreb unde-am gresit….ei tot timpul au senzatia ca marcajele sunt puse haotic si ca alegerea lor e una cat se poate de buna, ca au ales traseul cel mai usor. Fiind in minoritate, n-am de ales si urmez traseul nou ales. Un traseu lung, plictisitor, incerc sa ma bucur de cate-o ciuperciuta sau o creanga mai ciudat crescuta.

Zgomotul drujbei ne scoate la realitate si constatam cu stupoare cum o echipa de “ecologisti” casapesc zeci de brazi, taiati fara mila, fara justificare. Pur si simplu inotam in acest masacru al padurilor dragi, marcajul este si el doborat la pamant, locul este dezolant iar sufletele noastre plang.

Ne-a pierit tot cheful de natura, o buna bucata de drum ne razvratim cum putem impotriva acestor atrocitati, si vad cum colega mea plange la propriu. O admir si realizez ca, contrar conditiei fizice precare si a salvelor de injuraturi aruncate cu lejeritate, are un suflet bun, un suflet care rezoneaza cu tot ce-nseamna natura si ii pasa de lumea in care traieste. In sfarsit, la ora 18 iesim de pe traseu in drumul forestier (plecati de la cabana la ora 14:20).

De-aici marcajul se pierde de tot, trebuia sa trecem in padurea din fata, padure despartita de 2 helestee particulare. Al meu coleg intreaba pe cineva cum ajungem la traseu. Nu stiu cat de mult a inteles, cert e ca n-am gasit marcajul. Il intreb daca am luat-o bine spre Predeal, imi spune ca da si incepem sa mergem pe drumul forestier.

Dam de halta cfr “tunelul de sus” (parca, nu mai retin daca e si corect) si o rog pe doamna care statea acolo sa ne confirme daca pe directia noastra de mers este Predealul. Mergeam spre Timisul de Sus! Ca s-o luam prin tunel trebuia sa facem o bucata de drum prin padure, iar in tunel aveam nevoie de lanterne, ale noastre deja nu mai aveau baterii.

Cum in padure deja se intuneca, in tunel n-aveam cum s-o luam din cauza bateriilor terminate, ne ducem cu Dumnezeu inainte. Nu ma abtin si ii reprosez unicului domn aflat in compania noastra, ca alta data e bine sa urmeze traseul stabilit din prima si sa nu mai aleaga marcajele dupa starea de spirit, ca astfel de decizii pe munte costa.

Dupa 6 km de drum forestier ajungem langa intrarea in Timisul de Sus, pe autostrada, in civilizatie. Ne adapam cu o cafea de mult visata si decidem sa luam un maxi-taxi pana-n Predeal.

Numai ca era de asteptat 2 ore, iar colegul meu nu mai voia cu niciun chip sa mai mearga pe jos. Face semne la “ia-ma nene” si nu are nicio sansa. Simtind frigul si oboseala isi da seama ca e singura solutie, sa plecam pe jos pana-n Predeal. Zis si facut.

Dupa 5 km pe autostrada plina de serpentine ajungem in sfarsit la 20:40 in mult asteptatul Predeal. Singurul tren care ajungea in gara Predeal era un rapid care avea intarziere 70 de minute, bune cat se ne asezam intr-un han, sa mancam si sa ne odihnim. La 1 si jumatate dimineata ajungem in Bucuresti fericiti ca am terminat aceasta tura.

Concluzia: masivul Piatra Mare este foarte frumos, traseele au fost delicioase, curate si salbatice. Nu stiu cum, dar pe viitor trebuie sa am grija cu ce incapatanati mai merg ca sa evit astfel de situatii neplacute. Pana la urma le-am admirat dorinta lor de munte si curajul de-a tine pasul pana la final. Chiar daca strangerea de mana la finalul calatoriei a fost una cat se poate de “graitoare” am avut o lectie de invatat si am cunoscut alti oameni. Ca vom mai merge impreuna sau nu….n-am idee, dar ce stiu e ca voi revenii pe aceste plaiuri cu tot dorul din lume.

Luni, 14 septembrie 2009 - 20:33 
Afisari: 2,839 


renutzu