Întoarcerea acasă – patru zile în Munţii Căpăţănii (Muntii Capatanii)

Pentru Elena, care ieri a crescut mare   

     Munţii sunt ca oamenii, nu găseşti doi la fel. Cu puţină răbdare, ajungi să le simţi parfumul specific şi să le înţelegi esenţa. Câtă vreme nu îi priveşti ca pe simple trofee şi nu le ţinteşti înălţimile ca pe noi adăugiri în panoplia proprie, te vor lăsa să le pătrunzi cotloanele ascunse şi îţi vor revela o parte din sufletul lor mistic. Iar dacă le vei auzi strigarea, vei reveni redescoperindu-i, desluşind lumini noi peste aceleaşi teritorii, impresii nebănuite plutind pe deasupra eternelor bătute poteci.

     Primul munte căruia i-am simţit savoarea a fost Piatra Craiului, fermecându-mă de la prima incursiune cu un paradis interzis, poate mai puţin celor care se simt atraşi inexplicabil de farmecul cetăţii de stâncă. Parângul m-a impresionat la scurt timp, fiind şi primul masiv de altitudine în care am călcat. Am simţit căldură în Buila, un munte care, în pofida peripeţiilor pe care mi le-a aruncat în cale, şi-a proiectat o amprentă vie în sufletul meu. Treptat, navigând prin paginile feluritelor jurnale despre masivele înşirate între Olt şi Jiu, mi s-a consolidat sentimentul că aceşti munţi ai Olteniei au ceva aparte, un „je ne sais quoi” incitant şi irezistibil, conferit de un amestec perfect de sălbăticie, tradiţii şi diversitate peisagistică.

     Pusesem ochii pe Munţii Căpăţânii încă de prin iarna trecută, când am descoperit, nu fără mirare, că Buila-Vânturariţa, celebra emblemă a acestui masiv, reprezenta doar o părticică dintr-un întreg mult mai mare, o creastă secundară ce străjuieşte la sud acest întins areal alpin. Încadraţi geografic între Olt la est şi Olteţ la vest, Subcarpaţii Olteniei la sud şi văile râurilor Latoriţa şi Lotru la nord, ei formează una dintre subdiviziunile Grupei Parâng – Şureanu a Meridionalilor, majoritatea masivelor componente având suprafeţe de peste 1000 km pătraţi, enorm dacă ne gândim că Bucegii, de pildă, au abia 300 kmp.

     Uitându-mă pe diverse scrieri despre Căpăţânii, nu a durat mult pentru a fixa deja următoarea destinaţie a turei de aprofundare din vară, propunându-mi iniţial un traseu de cinci zile care viza Târnovul şi creasta principală în primele trei, Buila-Vânturariţa în alte două. Am renunţat la parcurgerea renumitului parc naţional după ce am constatat că acest lucru ar îngreuna transportul la întoarcere; pe lângă asta, îmi doream să văd câte ceva din partea ascunsă a acestor munţi, nordul sălbatic mult mai puţin umblat şi prezentat prin descrieri. Citind câte ceva şi despre cetatea Narăţului am decis reorientarea traseului, lăsând deoparte Buila şi coborârea din creasta principală a Căpăţânii către părţile sudice ale masivului.

     Tura a fost postată pe Carpaţi, urmând trendul stabilit în urmă cu un an - http://www.carpati.org/planificator_ture/muntii_capatanii_-_tura_de_aprofundare/3622/. Coincidenţă sau nu, şi de această dată tot cinci am fost, un număr care s-a dovedit iarăşi foarte potrivit pentru configuraţia şi distanţa totală a traseului. Şi, tot ca în urmă cu un an, am avut o singură prezenţă feminină, o fire cu mult spirit de aventură şi multă curiozitate montană care s-a descurcat excelent, ca de altfel toţi participanţii prezenţi. 

Dio

Dan

Bogdan

Elena

Victor

Cuţucaş

     Membrii echipei: cei de mai sus. Ca documentaţie am avut, pe lângă bruma de jurnale găsite pe net, ghidul regretatului Nae Popescu din colecţia „Munţii noştri”, numărul 15, la care mă voi referi de aici înainte cu denumirea de „cărticica lui Nae”; ea a fost purtată cu sfinţenie într-unul din buzunare pe tot parcursul turei, răsfoind-o de câteva zeci de ori. De mare folos ne-a fost harta din ghid, cam singura la scară decentă pe care am putut-o găsi, deşi ulterior am aflat că există una actualizată, publicată sub supravegherea domnului Gheorghe Ploaie. La acestea se adaugă preţioasele informaţii primite pe privat de la marushka şi dacă suntem aici ţin să îi mulţumesc personal acestuia şi lui raţă pentru disponibilitatea şi informaţiile pe care ni le-au oferit şi pe traseu.

     Ca şi în vara precedentă, purcedem la drum în zorii zilei de joi. Spre norocul nostru, Dan ne-a pus la dispoziţie maşina personală, astfel că până în Brezoi unde o va lăsa, urmând ca la întoarcere să aibă alt drum, suntem scutiţi de talmeş-balmeşul unei călătorii cu autobuzul. Din Brezoi avem însă o cursă care pleacă spre Voineasa în jurul orei 11 şi pe care e musai să n-o ratăm.

     Plecăm cu toţii din capitală în jurul orei 7 dimineaţa, bălăurind puţin pe la Eroilor în căutarea parcării unde Dan ne aştepta de minute bune. După o ploaie musonică pe autostradă şi o coadă pe Dealul Negru, unde un ditamai tirul se pusese de-a curmezişul pe carosabil, ajungem cam la limită în Râmnicu Vâlcea. Pe Valea Oltului, un alt şir interminabil de maşini ne pune răbdarea la încercare. Stăteam pe ghimpi pentru că ne era ca nu cumva autobuzul în care aveam să urcăm, şi care pleca din Vâlcea, să ne-o ia înainte. Văzând că ne mişcăm în ritmul melcului paralizat, decidem să ne întoarcem doi kilometri şi să o luăm pe „drumul greu” care duce pe partea opusă a Oltului, paralel cu linia de cale ferată. Făcând cale întoarsă ne petrecem cu un autobuz pe parbrizul căruia stă scris cu litere de-o şchioapă „VOINEASA”. Aiti, bagă tare, Dane, că ne-o ia titiul înainte ! Nu trece mult până intrăm pe centura perfect curată, unde în doi timpi şi trei mişcări ajungem la barajul de peste Olt şi, mai departe, înaintea coloanei în care am fi aşteptat minute bune. Odată autobuzul rămas undeva în spate, ne destindem un pic şi continuăm călătoria mai relaxaţi .

     „Şoseaua urcă spre Voineasa, / Iar Lotrul curge spre Brezoi... / O fată şi-a pierdut cămaşa”… în fine, Minulescu ştie mai bine ce şi cum cu săraca fată. Într-o parcare din preajma primăriei am abandonat maşina şi am avut timp suficient să ne tragem rucsacurile în spate şi să facem plinul de apă, înainte ca acelaşi autobuz de mai devreme să tragă la popas. Înăuntru, toate speciile de olteni de la muncitori cu norma la babe surde şi totuşi, nici urmă de duhoarea comună din tramvaiele bucureştene. 

     Călătoria de la Brezoi la Gura Latoriţei ne-a costat 10 lei per căciulă, în total cam 26 km şi vreo şaptezeci de minute de mers. La confluenţa celor două râuri coborâm, deoarece cursa merge la Voineasa iar noi nu mai avem treabă cu Valea Lotrului din acest punct. De satul Ciungetu, punctul de plecare în traseu, ne mai despart şase kilometri pe care îi parcurgem per pedes, în continuare pe un drum judeţean asfaltat care pătrunde adânc în inima muntelui dincolo de satul vizat.

Echipa are un ritm excelent şi după încă o oră ajungem în dreptul primelor case. Este ora 13.00.

     Cu puţin timp înainte de intrarea în Ciungetu zărim primele marcaje, din care am reţinut banda albastră care urca pe Valea Repedea (pe harta lui Nae Popescu, banda albastră continuă pe Latoriţa, triunghiul albastru fiind cel care merge pe Repedea). Treabă cu ele nu aveam, întrucât doream să urcăm pe un fost punct roşu, care urca pe o creastă împădurită până la golul alpin din Târnov (traseul 4 din cărticica lui Nae). Ştiam din informaţiile găsite pe Internet că marcajele pe această rută aleasă de mine sunt rare spre inexistente, dar indicaţiile primite de la marushka pe privat şi descrierile coerente din cărticică speram să fie suficiente. Pe măsură ce ne apropiem de centrul localităţii, solicităm nişte indicaţii de la câţiva localnici.

     Ştim că la un moment dat se trece apa Latoriţei pe o punte de piatră şi se ajunge în dreptul hidrocentralei. De mare ajutor ne-a fost aici un nene care ne-a condus spre locul căutat, întrucât noi o luaserăm din greşeală pe Valea Rudăresei. Perimetrul hidrocentralei arată mai degrabă a complex hotelier, găsind aici clădiri moderne, locuri de joacă şi alte construcţii cu destinaţie aparent turistică. Ce ne-a derutat pe noi în localizarea ei a fost confundarea Latoriţei cu Rudăreasa, prima cotind spre stânga în vreme ce a doua merge înainte. Puntea de piatră menţionată în ghid este poziţionată fix în faţa hidrocentralei.

     Traversăm şi ne oprim pentru o pauză de masă înainte de a porni efectiv pe traseu. Găsim un izvor şi tot aici ni se alătură un patruped care pare să cunoască bine împrejurimile.

     Având pădurea în faţa noastră, cărticica lui Nae spune că trebuie să mergem de-a lungul râului vreo două sute de metri, apoi să prindem un vâlcel plin de bălării. Găsim potecuţa, găsim un vâlcelaş care totuşi nu pare să urce suficient şi care pe deasupra e plin de vegetaţie. După ce trecem peste nişte trunchiuri căzute şi vedem că în faţa noastră ierburile ne depăşesc înălţimea, decidem să ne lăsăm pe dreapta spre pădure. Urcăm câteva povârnişuri şi ne afundăm printre copaci. Aici treburile par complicate, cu toate că zona este destul de aerisită. Câteva muchii stâncoase încep deja să se prefigureze, iar între ele pantele, domoale în primă fază, se înăspresc pe măsură ce pavajul de grohotiş se înmulţeşte. Încercăm unul dintre aceste pseudo-vâlcele fără prea mare succes. Ne împărţim în două pentru a dibui vreo urmă de potecă, ne tot ducem spre dreapta fără să mai ştim ce anume căutăm. După câteva împotmoliri (toate variantele se terminau cu un perete), ne retragem pe unde am venit, aproape de marginea pădurii.

     Două ore întregi ne-a luat bălăureala şi începusem să mă gândesc serios să ne întoarcem la marcajele pe care le văzusem la intrarea în sat. Sigur că asta ar fi însemnat să reconfigurăm total tura, cine ştie unde ne-ar fi dus acele semne şi dacă am mai fi prins Târnovul, care pentru mine era cel mai dorit loc de pe traseu. Se făcuse aproape ora patru. Pentru această primă zi trebuia să ajungem pe la Stâna din Gropiţa, aproape de Şaua Negovanului. Ehe.. cum socoteala de acasă nu e ca… Şi totuşi, ce moartea facem ? Nu vreau să mă dau bătut, mai ales că simt că m-am luptat cu morile de vânt. Ar fi culmea să mă retrag dinainte de a începe, practic ne-am învârtit două ceasuri în cerc, la câteva sute de metri de Latoriţa. Hai să scoatem artileria grea la bătaie.

     Pornesc datele mobile şi deschid GPS ul. Telefonul meu mutant cu cameră de 16 MP are un defect enorm: bateria. E un fel de Flămânzilă şi Setilă variantă smartphone. Dacă îl foloseşti intensiv, în câteva ore nu mai poate. Un fel de negru care oboseşte repede. De data asta nu am de ales. Google maps ul nu arată pe unde e traseul, Dan are un track pe telefon făcut în prealabil, dar satellite view-ul permite diferenţierea între pădurea deasă şi pantele unde copacii sunt mai rari. Descoperim o astfel de zonă undeva în stânga noastră şi un pic mai sus de ea intuim o muchie care o mărgineşte. Prindem o brâniţă din locul de unde eram, depăşim mici obstacole pe la baza stâncilor şi curând ajungem într-un loc aerisit de unde avem şi o primă belvedere spre Valea Latoriţei.

     Din acest punct, lucrurile par mai clare. Suntem fix pe muchia care delimitează pădurea deasă, aflată în dreapta stâncilor peste care urcăm, de zona mai înierbată, plină de buruieni dar cu mai puţini copaci, situată pe partea stângă.

     Crestuţa urcă destul de susţinut, la tot pasul trebuie să ne strecurăm peste trunchiuri căzute, prin urzici, ciulini şi tot soiul de buruieni care ne fac viaţa mai grea. Parcă muntele ăsta şi-a propus să ne sperie de la bun început, să vadă cât de căliţi suntem. Nu ne plângem prea mult, am vrut sălbăticie şi aventură, apăi exact asta am găsit. Măcar putem fi mulţumiţi că mergem pe o rută pe unde oamenii care ajung probabil în decursul unui an sunt numărabili pe degete.

     Printre buruieni apar şi mici pete de culoare. Elena le bagă în seamă pe fiecare, cu meticulozitate.

     Un alt element ne atrage atenţia: creasta e plină de trunchiuri căzute pe scoarţa cărora rezidă un strat gros de funingime. Unde puneai mâna, te alegeai cu palma neagră ca tăciunele. Curând descoperim că nu numai copacii fuseseră afectaţi, ci toată vegetaţia crestei. Chiar şi pietrele albe erau acoperite de cenuşă. Coechipierii se temeau în primă fază de eventualitatea apariţiei unei furtuni cu trăznete. Chiar s-a pus problema dacă nu cumva amplasamentul hidrocentralei, cu numeroşii stâlpi de electricitate în jur, ar face această zonă mai expusă fulgerelor. Realitatea situaţiei s-a elucidat târziu, când am fost lămuriţi că muchia fusese supusă unor incendii puternice care au lăsat urme adânci.

     Continuăm pe muchie iar pe dreapta prăpastia se cască tot mai mare. Dacă ne-am fi încăpăţânat să continuăm pe acolo, presupunând că am fi găsit o cale de acces printre pereţi, am fi bălăurit toată seara pentru că încâlceala este de nedescris, totul arătând ca o succesiune de zig-zaguri fără finalitate. În schimb muchia pare sigură, în ciuda vegetaţiei care o năpădeşte şi lipsei unei poteci clare.

     Valea Latoriţei pare încă destul de aproape iar noi ne croim drumul cu greu de-a lungul muchiei. În stânga jos se vede hidrocentrala de unde am plecat.

     După vreo două ore şi jumătate de mers de la găsirea ei, ajungem într-un punct de reper important, prezent şi în cărticica lui Nae – Şaua cu Larice (1330 m). Laricele, cum probabil ştiţi, sunt sinonime pentru zade, singurele conifere europene care îşi pierd frunzele toamna.

     Ne permitem un moment de respiro mai larg, cu atât mai mult cu cât GPS-ul indica golul alpin ca fiind la mai puţin de o oră de urcat. Devenea clar pentru noi că Piatra Târnovului nu mai putea fi atinsă în aceeaşi zi, însă momentan grija principală era ajungerea la culme.

     Din Şaua cu Larice, pădurea de foioase este înlocuită de conifere şi parcă nişte hăţaşuri se profilează pe pantele ceva mai blânde. Ne strecurăm printre ramuri şi după încă trei sferturi de oră ieşim în sfârşit pe o culme populată cu brăduţi pitici, semn că au fost plantaţi abia de câţiva ani.

      O nouă problemă ne sare în ochi – găsirea unei surse de apă, deoarece umbletul din ultimele ceasuri ne consumase o bună parte din rezerve. Cărticica lui Nae menţiona Izvorul Mierlei, despre care marushka mă informase că e greu de găsit şi e posibil să fie secat. Probabil îi zice aşa, deoarece dacă ajungi la el fără apă, ai cam mierlit-o.

     Odată ieşiţi din zona de brădet, înserarea începe uşor, uşor să se lase şi sunt un pic neliniştit că nu avem nicio sursă de apă prin apropiere. Îmi vine o idee care s-a dovedit excelentă: dau un telefon la Salvamont să îi întreb unde aş putea găsi izvorul vieţii. O persoană îmi face legătura cu responsabilul pentru masivul în care mă aflam şi după ce îi comunic că sunt pe Târnov primesc o veste liniştitoare: la circa douăzeci de minute de locul în care ne aflăm există Stâna Târnovu Mare, unde apa, desigur, nu lipseşte. Mobilizez rapid coechipierii şi în câteva minute ajungem la o întretăiere de marcaje, unde zărim banda albastră. Mergem pe aceasta încă un sfert de oră şi găsim un izvor, răsplata unei jumătăţi de zi de cotrobăit prin ungherele ascunse ale Târnovului.

     Poate era bine dacă m-aş fi informat niţel despre traseul care urcă pe Valea Repedea. De fapt, l-am ignorat crezând că parcurgerea lui ocoleşte Piatra Târnovului, unde îmi doream atât de mult să ajung. În realitate, banda albastră urcă pe vale unde marcajele sunt proaspete şi riscul de rătăcire e minim. În circa patru ore, acest traseu scoate în dreptul stânei din Târnovu Mare, cea spre care ne îndreptam şi noi în speranţa de a fi lăsaţi să ne punem corturile în apropiere, în special pentru sursa de apă. Dacă am fi mers pe Valea Repedea, am fi ajuns fix la poalele Crestei Târnovului şi am fi avut probabil timp să o dăm gata şi pe aceasta pe lumină. Acum că stau să mă gândesc, parcă nu aş schimba nimic din alegerea iniţială. A fost bun şi bălăuritul la ceva.

     Ne apropiem cu paşi prudenţi de stână odată cu lăsarea întunericului. Din fericire, un om ne iese în întâmpinare înaintea dulăilor şi ne conduce la conducătorul stânei care, spre surpriza noastră, este o ciobăniţă şi încă una tânără. Nici n-am apucat bine să deschidem gura şi să întrebăm dacă putem să ne punem corturile, că suntem deja invitaţi să poftim înăuntru şi să ne petrecem noaptea în stână. Ne codim un pic, nu voiam ca prezenţa noastră să-i împovăreze cumva pe aceşti oameni primitori, dar plăcerea lor de a ne alătura era atât de mare încât nu am putut refuza o asemenea invitaţie călduroasă şi am păşit înăuntru.

     Doi ciobăneşti pletoşi şi albi ca laptele ne latră printre laţe, calmaţi rapid de stăpâni. În stână pe lângă ciobăniţă mai este un bărbat şi doi băietani de vreo 15-16 ani. Ne lepădăm de rucsacuri şi suntem aşezaţi la masă în jurul unor bucate irezistibile: mămăliguţă aburindă cu caş şi brânză tradiţională, un pic de slană cu ceapă, o smântână groasă, bună de te lingi pe degete, aşa cum în viaţa mea nu mi-a fost dat să gust, şi un unt proaspăt a cărui facere băieţii au avut ocazia să o aprofundeze în dimineaţa următoare. Ne-am tras un bulz rupt din rai de mi-era ruşine să mai desfac vreo conservă, am făcut-o doar pentru a-mi uşura sarcina din spate.

     Căldura umană a acelei stâne nu era un lucru obişnuit în oraşele din care veneam. Oamenii pe care i-am întâlnit acolo ne-au pus la masă ca pe nişte semeni şi ne-au oferit pentru odihnă camera lor bună, unde sufletul se simţea ca-n ceruri: covoare ţărăneşti lucrate cu măiestrie împodobeau pereţii iar paturile erau acoperite cu plăpumi de lână. Focul sobei din camera alăturată îşi răspândea căldura printre bârnele de lemn şi pentru o noapte întreagă am simţit că suntem parte integrantă din acel loc, că ne aflăm la momentul potrivit în locul potrivit şi totul în jur este armonie. Din păcate, Dan a dormit pe un fel de laviţă în faţa dormitorului nostru rustic din cauza spaţiului limitat, dar se pare că somnul i-a fost la fel de liniştit ca şi al nostru.

     Oamenii de la stână ne-au depănat un pic din traiul lor aici sus, departe de sat. Erau de loc din Vaideeni, localitate aflată la poalele sudice ale Căpăţânilor, şi veneau de treisprezece ani la stâna din Târnovu Mare an de an, de prin iunie până prin a doua jumătate a lui septembrie, odată cu lăsarea frigului. Turma de oi era măricică, parcă vreo 600 de capete din câte îmi amintesc. M-a mirat în mod deosebit că erau oameni foarte destupaţi la minte şi aveau o judecată limpede în privinţa multor aspecte ale vieţii. Stâna în care locuiau pe timp de vară era bine aprovizionată, deplasarea spre sat făcând-o cu ajutorul unui autoturism de teren. Oameni muncitori şi gospodari, români adevăraţi care şi-au găsit armonia departe de surogatul civilizaţiei de la câmpie.

     Pentru toate lucrurile pe care ni le-au oferit, ciobănaşii au refuzat vehement orice urmă de recunoştinţă materială. Am făcut totuşi o mică chetă printre coechipieri şi am strecurat câteva bancnote pe după oale, precum şi câteva ciocolate pentru cei doi copilaşi, care erau la fel de dârji în a primi ceva ca şi supraveghetorii lor. Le-am făcut în schimb câteva poze pe care le-am trimis pe e-mail fiicei ciobăniţei, aceasta neavând contact cu lumea virtuală, iluzia prăpădită în care noi, orăşenii evoluaţi, ne bălăcim zilnic gândurile. 

     A doua zi, după ceea ce foarte probabil a fost cel mai bun somn prins pe munte, Dio, Dan şi Bogdan sunt nu doar matinali dar şi cu chef de muncă. Ciobăniţa le arată cum se bate untul în putinei şi după minute de asudat deprind câte puţin din această îndeletnicire seculară. La final, untul iese ca un ghem albicios.

     În timp ce unii lucrează de zor, eu şi Elena ne strecurăm afară pentru a surprinde câteva cadre cu obiceiurile locale. Vedem cum se hrănesc viţeii,

     cum se scot oile la păscut

     cum se măgăresc măgarii…

     cum vara porcu-n curte râmă

      şi dincolo de asta, ne încântăm ochii cu peisajele care, sub lumina blândă a unui soare orbitor, par desprinse dintr-o nouă geneză.

     Avem o vedere superbă asupra porţiunii inferioare a Văii Latoriţei, în special lacul din spatele barajului de la Mălaia care sclipeşte ca o oglindă sinuoasă sub razele dimineţii. În depărtare se zăreşte masivul Cozia.

     Nu ne-am grăbit să părăsim stâna, deşi trebuia să recuperăm o bună parte din traseul pentru ziua precedentă.

     Punctul de final al acestei zile era tocmai Şaua Bătrâna, aflată spre extremitatea estică a crestei principale, ori până acolo noi încă aveam de trecut Piatra Târnovului. Ne îndreptăm agale aproape de ora zece către o altă stână, cea din Târnovu Mic, unde aveam să primim şi indicaţii mai precise despre atingerea crestei, încât traseul de culme standard nu mai putea fi reluat. Oricum, marushka avusese grijă să mă informeze şi în privinţa acestui aspect, sfătuindu-mă să nu ţin creasta de-a lungul, ci să ocolesc o înjnepeneală de zile mari.

     Am uitat să pomenesc de căţeaua care ne însoţise în prima zi şi care rămăsese, din motive numai de ea ştiute, la stână. Probabil s-a bucurat de o primire călduroasă şi din partea dulăilor de acolo. Momentan nouă ne iese în cale un alt lăţos gălăgios, acompaniat de un ghemotoc negru, versiune la scară mică a primului, care în cele din urmă vine să ne salute.

şi

     Un bărbat ne iese şi aici în întâmpinare şi încă o dată suntem invitaţi să poftim în curte. De data aceasta refuzăm politicos şi îl rugăm să ne arate o cale de acces către Creasta Târnovului. Suntem copleşiţi de informaţii valoroase (stau şi mă întreb oare ce îi face pe oamenii de pe munte aşa de oameni, o fi de la aerul tare ..), după care ne orientăm spre pante.

     Micul ghemotoc de blană care ne lătrase în primă fază, o căţeluşă de-o şchioapă energică şi zglobie, pare să se ţină după noi. Încerc să o alung la locul ei şi iniţial reuşesc, doar că animăluţul este determinat să nu renunţe prea uşor, ca un tăuraş încăpăţânat. Concentrat la găsirea scurtăturii, nici nu mi-am dat seama când m-am trezit iarăşi cu ea în spatele meu. Din acest punct avea să ne fie companion de călătorie până la coborârea în Valea Lotrului.

     Drumul spre creastă se parcurge iniţial printr-o domoală pantă înierbată. Singurele dificultăţi sunt create de soarele arzător care ne pârleşte cefele. Se anunţă o zi de foc, dar pe munte vremea îşi schimbă auspiciile într-o clipire de pleoape.

     După terminarea ierbotăniilor, începe un grohotiş format din bolovani de dimensiuni măricele, pe care se poate călca bine şi care se strecoară printre brazi.

     Porţiunea superioară, ultima de dinaintea crestei, se parcurge prin jnepeni întortocheaţi, unde folosim din plin beţele de trekking şi mâinile.

     Cuţucaş (marcă înregistrată Dio) se strecoară pe sub picioarele noastre, printre rădăcini, şi nu de puţine ori ne sileşte la balansuri complicate pentru a nu o transforma, din neatenţie, în pastă de mici. După o oră şi jumătate de la părăsirea stânei Târnovu Mic, suntem în sfârşit în Creasta Târnovului, cam la jumătatea distanţei dintre vârfurile Târnovu Mic şi Piatra Târnovului.

    După scurt timp, atingem un perete stâncos pomenit şi în cărticica lui Nae. Diferenţa de nivel din acest punct pare de 7-8 m, deşi în carte scrie că ar fi vreo 12-15. Eu aş vrea să-l căţărăm direct, dată fiind multitudinea de prize, însă o încercare a lui Dan, cu rucsac în spate, soldată cu revenire directă în poziţia drepţi, ne schimbă planul. Varianta de ocolire o constituie o brână suprapopulată cu jnepeni pe unde Cuţucaş se dovedeşte mai sprintenă ca noi. După un sfert de oră revenim în creastă printr-un hornuleţ înierbat şi uşor.

     Aici priveliştile se deschid în toate direcţiile: spre nord redescoperim Valea Latoriţei, iar dincolo de ea masivul omonim ale cărui vârfuri principale sunt uşor de descifrat; la vest se întrezăreşte Curmătura Olteţului urmată de maiestuosul Parâng; la sud – mai-marii Căpăţănilor, impunătorii Nedeia şi Ursu plus lunga creastă principală, iar la est, stânele de unde am venit, Valea Repedea şi, în depărtări, Valea Lotrului flancată la capăt de Masivul Cozia.

     O repriză scurtă de mers peste stânci ne scoate pe Piatra Târnovului, loc superb mărginit de jnepeni cu deschideri spre depărtările tuturor celor patru puncte cardinale. De pe acest vârf, creasta se transformă pe alocuri într-o custură al cărei grohotiş nordic împunge adânc pădurea de brazi, diferenţa dintre planuri atingând pe alocuri 250 m (remarcabilă aici şi descrierea din cărticica lui Nae, plină de epitete alese cu mult suflet). Albul calcarului răsare impunător înlocuind vegetaţia deasă de mai devreme, iar peisajul aminteşte deopotrivă de Buila şi de Piatra Craiului.

      Încerc să-mi ghidez coechipierii cât mai îndeaproape de colţanele de stâncă, deşi nu le era chiar uşor cu dulapurile din spate. Eu unul aş vrea ca aceste porţiuni de căţărare uşoară să nu se mai termine. Pereţii se succed halucinant, spre nord se cască tot felul de hornuri şi scocuri (teren de explorat pentru amatorii de abrupt, singura piedică fiind dată de scurtimea relativă a posibilităţilor de ascensiune).

     Curând ajungem în dreptul unei strungi care pare fioroasă de la distanţă dar prin care se trece fără bătăi de cap.

     Creasta Târnovului se termină destul de brusc, printr-o pantă cu înclinaţie mare, unde montez o cordelină pentru ajutor suplimentar. În alte condiţii am fi trecut la liber, de fapt se poate trece şi aşa însă nu are rost să riscăm, fiind vorba de o singură porţiune problematică. În total erau cam zece metri care necesitau o abordare mai delicată. Trec anoul după un copăcel, pun caraba prin el şi cordelina prin carabă, după care o iau pe Cuţucaş la braţ şi o cobor nu fără dificultăţi, deoarece animalul speriat se agăţa cu ghearele de fiecare petic de iarbă. În cele din urmă lucrurile au decurs bine şi am revenit deasupra pasajului pentru a îi ghida pe restul echipierilor.

     Dacă problemele de ordin alpin s-au terminat, cele de orientare reîncep să apară. De sus de pe creastă se vedea şaua împădurită unde trebuie să ajungem (în planul iniţial se cerea să fim acolo încă din seara zilei precedente, dar deja ne-am resemnat cu această nereuşită). Până în şa trebuie dibuită o cărare corectă. Ne lăsăm uşor pe stânga povârnişului şi după două luminişuri ascunse sărim în sus când vedem un forestier care părea să ducă în direcţia potrivită. La scurt timp de mers de-a lungul său găsim singurul marcaj din arhaicul punct roşu, culmea, şi cu indicator, o relicvă uitată amintind că pe acolo treceau cândva turişti. Acest semn apare în aproape toate jurnalele despre Creasta Târnovului găsite pe net, iar noi nu putem decât să ne bucurăm că am atins această bornă care marchează şi sfârşitul unei bucăţi solicitante de traseu.

     Orele sunt destul de înaintate, ceasul arată trei după-amiaza. Urcăm puţin mai sus de limita superioară a pădurii însă pe culmea pe care înaintăm nu sunt stâne. Stâna Groapa, dorita destinaţie de ieri, se află undeva pe partea stângă, în timp ce la Stâna Holuzu se coboară spre dreapta. Ne oprim la jumătatea distanţei dintre pădure şi Şaua Negovanului pentru pauza de prânz. Dan şi Bogdan coboară la Holuzu pentru a aproviziona grupul cu apă. O ploaie măruntă se aşterne dar dispare odată cu reîntoarcerea celor doi, patruzeci de minute mai târziu. Ne repunem în mişcare, neştiind încă pe unde ne va prinde noaptea care va veni.

     Pe tot parcursul celor patru zile nu am întâlnit picior de turist, în schimb turmele de oi s-au succedat la foc automat. Una dintre ele ne aşteaptă în Şaua Negovanului unde câinii par să fie mai agitaţi de Cuţucaş decât de noi. Ciobanii ne văd destul de repede şi ne dau indicaţii într-un limbaj care ne amuză un pic – „de la plancarda aia trebuie să iese într-un drum dă maşină”. Nu zăbovim prea mult nici aici, fotografiem totuşi noile împrejurimi, în special Parângul care răsare semeţ dincolo de Curmătura Olteţului. Distingem destul de bine şi releul de pe Parângul Mic, aflat la extremitatea vestică a masivului.

    Din creasta principală, care în total însumează vreo 50 km, măsurată din Curmătura Olteţului până în Foarfeca Narăţului, primul vârf înainte de Olt, ne orientăm spre est. Depăşim vârful Negovanu şi trecem pe lângă Nedeia (2133 m), cel mai înalt din masiv, pe care hotărâsem în primă fază să nu mai urcăm, datorită oboselii. Abia trecând de el descoperim un marcaj punct roşu şi un stâlp indicator pe care sunt trecute doar douăzeci de minute până sus, culmea fiind domoală, asemenei Leaotei sau Baiului Mare. Pe vârf există o ditamai momâia de câţiva metri pe care nu mă pot abţine să mă caţăr. De perspective ce să mai zic, toţi munţii grupei sunt înşiraţi în jurul nostru: Parâng, Latoriţei, Lotrului, iar spre depărtări – Şureanu şi Cindrel. Radiant însă în centrul imaginii tronează Piatra Târnovului, o frunte de piatră supraveghind împrejurimile line.

     Facem aici o primă poză în formaţie restrânsă.

     La scurt timp după revenirea pe traseul de creastă primim o veste excelentă: există un refugiu pe una din culmile sudice, la circa o oră şi jumătate de mers de locul în care ne aflăm. Refugiul se numeşte Căşăria şi va fi casa noastră pentru această a doua noapte pe munte. Citisem într-o relatare a lui Dinu Boghez despre existenţa a două refugii noi în Căpăţânii, un altul fiind Ursu. Pe harta din cărticica lui Nae, niciunul dintre ele nu apărea, în mod evident, aşa că problema localizării ne rămânea drept temă. Pe o culme sudică mai îndepărtată se zărea încă o construcţie cu aspect de refugiu, probabil acesta era Ursu, cert este că la el nu am ajuns şi nu pot spune cu siguranţă unde este localizat.

     Pentru cei îngrijoraţi fac precizarea că ambele refugii sunt destinate circuitului turistic, astfel încât pot fi folosite de către oricine are nevoie de adăpost. Pentru Căşăria noi ne-am lăsat din creasta principală către sud, din dreptul Şeii Funicel. De aici se fac cam 25 de minute până la refugiu, însă traseul continuă descendent pe bandă albastră, terminându-se în satul Vaideeni la capătul a vreo patru – cinci ore. Tot din acest marcaj se desprinde un punct albastru care coboară spre Lacul Ursu prin Cascadele Balotei. Mă opresc la un izvor aflat înaintea refugiului pentru a mă spăla, lucru care nu s-a dovedit foarte inspirat, deoarece la Căşăria apa este captată fix în curte. De altfel, refugiul are şi o toaletă pe calapodul celor din fundul curţii, oricum superioară boscheţilor.

     Refugiul este construit din piatră şi are două încăperi, una fiind destinată probabil Salvamontului sau persoanelor care ţin de Ocolul Silvic. Ne-am amuzat pe seama unei camere web al cărei led pâlpâia, nefuncţională totuşi după cum avea să ni se confirme ulterior. Am tras cu ochiul pe geam să vedem ce bogăţii ascundea acea încăpere, nedescoperind mare lucru cu excepţia unui birou şi a unui pat. În fine, una din camere era deschisă, fiind constituită din două priciuri suprapuse care aveau saltele într-o stare foarte bună.

     Refugiul este dotat şi cu sobă iar proviziile de lemne nu lipseau nici ele, cu toate că ne aflam în luna iulie. Chiar pare un loc excelent de înnoptat într-o tură de iarnă. În faţa refugiului există o măsuţă de lemn cu băncuţe pe care am cinat, Cuţucaş participând şi ea la ospăţ.

     Ar mai fi ceva important de notat cu privire la Căşăria: pe peretele exterior al refugiului se afla o hartă actualizată a Munţilor Căpăţânii, una de pe care traseele peste Târnov din cărticica lui Nae dispăreau, apărând în schimb rute noi, îndeosebi prin Narăţu şi pe culmile sudice ale masivului. Am încercat în urma turei să iau legătura cu autorul ei, domnul Gheorghe Ploaie, care a avut bunăvoinţa să îmi răspundă la mesaj şi să mă informeze că dacă ajung prin Vâlcea pot lua legătura cu dumnealui pentru a primi un exemplar. Din păcate, la acel moment nu exista încă o versiune electronică a cărţii, dar promit că în momentul în care acest lucru va fi posibil, o voi distribui doritorilor. 

     Noaptea la refugiu a fost una liniştită, cu o mică excepţie: m-am trezit pe la vreo două, deranjat (şi nu eram singurul) de ceea ce părea un picurat continuu pe acoperişul refugiului care era din tablă. Nu mai ştiu dacă ploua mărunt sau zgomotul provenea din altă parte, cert e că ritmul constant şi sacadat ne zgâria un pic pe scoarţă. În cele din urmă am adormit iar somnul a fost foarte plăcut.

     Ca de obicei, şi în dimineaţa celei de-a treia zi băieţii sunt mai matinali. Dio şi Dan vorbiseră cu o femeie care era cu vacile la păscut despre această zonă puţin umblată. De la ea aflaseră că urşii mai dau târcoale, un patruped „rupând” cândva o vacă pe care a trebuit să o sacrifice ulterior. Eu şi cu Elena suntem amuzaţi de un eveniment comic: în timp ce mâncam auzim din spate nişte suduieli. Vedem mai întâi un cioban trecând pe lângă noi şi salutându-ne, apoi, din ce în ce mai aproape, tot auzeam pe altcineva strigându-l mai pe româneşte. Femeia cu vacile ne spusese că acea cameră video nu funcţionează, însă propagatorul vorbelor de dulce tot îi striga tovarăşului să stea cu turma, că altfel îl vede camera de la primărie şi o păţeşte. Când a trecut prin dreptul nostru, ciobanul vorbăreţ a avut un sunet pe care nu pot să-l reproduc exact dar m-ar pufni râsul imediat cum l-aş auzi, un fel de aaîîîîăăăîîîh urmat imediat de un rânjet la vederea chipului drăguţ al Elenei. Mai să ne rămână pateul în gât când i-am văzut reacţia şi mimica. Imediat limbajul colorat i s-a îndulcit şi zâmbetul de Joker i s-a întipărit consistent pe moacă.

     Revenim în creasta principală cu un plan modificat. Întrucât parcurgerea Târnovului ne-a luat cu o zi mai mult faţă de cât anticipasem, vom renunţa la Narăţu şi ne vom lăsa către Valea Lotrului în dreptul localităţii Valea lui Stan.

     Raţă îmi răspunsese la mesajele trimise pe parcurs, dar lipsa semnalului nu mi-a permis să îi spun despre noua variantă de abordare. Momentan atenţia noastră se îndreaptă către al doilea uriaş al crestei – Vârful Ursu. Până la acesta mai avem două ore de mers. Trecem în primă fază pe sub Vârful Căpăţâna, unde terenul este mai stâncos şi mai accidentat. În această zonă găsim un indicator care avertizează asupra potenţialului pericol de avalanşă. Din loc în loc apare banda roşie, destul de rară dar utilitatea ei este redusă, deoarece aproape toată Creasta Căpăţânii este brăzdată de un drum forestier pe care am întâlnit câteva autovehicule de teren. Nu ştim dacă în ele erau localnici sau turişti.

     Până să intrăm pe Ursu, o ceaţă deasă ne cuprinde. Din punct de vedere meteorologic, cele patru zile au fost o înşiruire de ceaţă, senin şi ploaie, în proporţii destul de echilibrate. Din fericire, busola internă ne ghidează bine, completată pe alocuri şi de cea fizică. Creasta este lată şi pericolul de rătăcire e totuşi mititel. Ocolim în primă fază Vârful Ursu (2124 m) pe la sud, dar poveţele unui cioban, care ne amăgeşte cu posibilitatea găsirii semnalului mai sus, ne fac să îl bifăm. Din păcate semnalul, după cum aflăm la coborâre, era existent doar pentru abonaţii Cosmote. Îl înjur în gând că nu ne-a spus de la început şi ne vedem de drum.

     Aproape de Curmătura „La Piatra Roşie” începe să plouă. Nu a plouat mult, nici prea tare, dar jalnica mea pelerină Quechua a început rapid să transpire pe interior. Din fericire ploaia s-a oprit la timp însă drumeagul care ne poartă paşii s-a umplut de noroi. Parcă eram undeva la ţară, pierduţi printre nişte dealuri domoale.

     Împrejurimile încep din nou să se releve pe sub aburi şi alte turme de oi continuă să ne fie aruncate în cale.

     Mă frapează în mod deosebit o ditamai vila aflată spre capătul unei alte culmi sudice, o clădire uriaşă care îmi aminteşte de Cabana Ciucaş. Gândul de a da o fugă până acolo în speranţa găsirii unei ciorbe calde îmi fulgeră o secundă prin cap, dar în scurt timp un cioban ne luminează că acareturile ar aparţine armatei sau nuştiucărei organizaţii militare. Bine o mai duc unii..

     Trecem pe sub vârfurile Cocora şi Văleanu, facem un scurt popas de alimentare în Curmătura Rodeanu şi ne îndreptăm în uşoară urcare prin pădurile de dinaintea Zmeuretului. Peisajul este de un pitoresc aparte. Ce mi-a plăcut în mod deosebit la aceşti munţi este că au cam de toate, de la stâncă golaşă la poteci domoale de mare altitudine, de la păduri seculare la pajişti pictate în culori vii. Aproape de liziera dinspre Zmeuret suntem udaţi de o nouă repriză de ploaie, de care ne adăpostim într-un ghem sub coronamentul bogat al unor brazi. Zăbovim minute bune până ce stropii, şi îndeosebi tunetele apropiate, se mai domolesc. Dar răsplata acestor evenimente nu ezita să apară.

     Din apropiere de Preota norii se risipesc, razele recuperează terenul pierdut iar lumina caldă a după-amiezii mângâie părinteşte pajiştea, aprinzând-o într-o nuanţă ruptă din rai. Formidabila creastă a Builei se înfăţişează acum în toată splendoarea sa, oferind o perspectivă inedită şi rară a versanţilor nordici.

     Cu puţin efort vizual descopăr şi faimoasa deja poiană a Piscului cu Brazi unde nişte nebuni au ieşit la plajă într-o zi geroasă de martie, când viscolul dansa prin natură. Şi ce lumină lină, ce pete aurii au îmbrăcat norii şi pajiştea. Pozele nu contenesc să curgă, peisajul este cuprins de un suflet pur, imemorial, guri de rai care au convertit subit păgânele drumuri crestate pe culmi în diademe poleite.

     Suntem pe Vârful Gera, semnalul la telefon a revenit iar un nou indicator ne informează asupra altui refugiu necunoscut – Refugiul Gera. Hotărât lucru, cineva a tras bine sforile. Ne lăsăm în coborâre uşoară către acest ultim loc de înnoptat al excursiei.

     Până la el ne clătim ochii cu Făgăraşii care îşi etalează somităţile cu o mândrie nedisimulată. Spre extrema dreaptă se distinge Negoiu şi gemenii Călţun-Lespezi.

     Din păcate, Gera este un refugiu diferit de Căşăria şi Ursu, frigiderele dezafectate, lăzile de bere „uitate” în jurul lui şi numeroasele instrumente de grătărangeală şi sticlism prezente fiind semne clare ale unui cuib de drojdieri. Se adaugă la acest tablou drumul de motocross care coboară de aici, formându-ne o impresie asupra probabilelor populaţii migratoare care uzitează perimetrul. Nu ne plângem totuşi prea mult. Oblonul de lemn se putea trage, însă intrarea este prevăzută cu grilaje încuiate la două lacăte. În mod comic, uşa care dă în refugiu este descuiată, permiţându-ne să aruncăm o privire. Refugiul este alimentat de la un generator, ceea ce explică prezenţa unui frigider şi a becului din tavan. Sunt două sau trei paturi suprapuse, peste care se află pături, perne şi lenjerii, semn că există vizitatori constanţi. Pe un afiş există nişte numere de telefon dar absenţa semnalului le face inutile. În fine, înăuntru nu putem intra, aşa că ne instaurăm tabăra pe scândurile care alcătuiau un mini-şopron rămas fără acoperiş.

     La trei minute mai jos de refugiu există un izvor. Tot la refugiu se poate face foc şi chiar grătar. Noi ne-am mulţumit fără niciunele. În fond, eram nişte oaspeţi nepoftiţi. Ne-am pus totuşi problema că un răuvoitor ar putea devasta uşor interiorul, folosindu-se de uşa care nu se închidea, aşa că ne-am asigurat că, în urma trasului cu ochiul, aspectul exterior al refugiului rămâne exact aşa cum l-am găsit. Am tras prin urmare la loc oblonul de lemn şi am lăsat uşa de la intrare închisă.

     În timpul nopţii s-a pornit o ploaie torenţială. Mă trezesc inevitabil de la tunetele asurzitoare. Elena se trezeşte şi ea. Scot mâna din sac şi simt un pic de umed pe folia cortului. Îmi trece prin cap să iau frontala pentru o verificare de rutină, convins că de la condens se trage totul. Aprind lanterna şi o interjecţie asemănătoare ciobanului de dimineaţă îmi iese din gât: pereţii sunt plini de apă, cel puţin peretele spre care stăm cu capul este pe jumătate culcat sub povara picăturilor. Cortul, un alt produs marca Quechua cu 1200 mm coloană de apă suportabilă, mai are puţin şi se transformă în lacustră. Dau să ies să remediez situaţia însă bocancii sunt plini de apă. Un deştept i-a lăsat în absidă. Îi împrumut pe ai Elenei, în care din fericire labele îmi încap la limită. Ies din cort şi nu mă pot abţine să pufnesc în râs când o văd pe Cuţucaş cu o figură jigărită, ca un câine băgat în priză, transformat în porc spinos.

     Din pricina faptului că pusesem cortul pe scânduri, nu m-am mai folosit de cuie. În schimb trag pe cât posibil de sfori pentru a îi oferi o înclinaţie relativ egală pe fiecare din părţi. Din păcate, materialul prost din care era construit este permeabil, iar cum afară plouă cu cada, apa nu se scurge pe laterale ci intră în ţesătură, momentul pătrunderii în interior fiind o chestiune de minute. Mă reîntorc în cort unde izoprenii s-au transformat deja în insule. Sacul de dormit e printre puţinele obiecte care au scăpat neatinse de apă. Al Elenei s-a udat un pic spre picioare. Un pic mai mult. Învelesc rucsacul în husă şi îl sprijin de perete, pentru a îl îndrepta şi a împinge apa în exterior. Din când în când câte un strop îmi mai cade pe nas. Nici în jur situaţia nu e mai bună, bălţi de diferite dimensiuni unindu-se între ele. Mă gândeam să-i strig pe băieţi că ne înecăm. Mă mai gândeam cum o să împachetez mormanul de fleoşcăială în care s-a transformat adăpostul. Mă trag lângă Helen, unim izoprenii încât să nu existe canale de scurgere între ele şi mă lipesc de sacul ei. Insula a rămas uscată până a doua zi. Ploaia a continuat până la opt dimineaţa, după care cineva s-a milostivit de noi şi a oprit robinetul.

     Mi-am făcut un car de draci din pricina cortului, aşa că am refuzat să-l mai car după mine. Pur şi simplu l-am lăsat peste scândurile şopronului, nemontat, cu supratenta pusă. Am luat cu mine doar cuiele, pe care le pot folosi cu alte ocazii. Oricine trece pe acolo şi găseşte acel cort, este liber să-l folosească, să-l contempleze sau să-i dea foc. Eu m-am lepădat de el definitiv. Quechua. Atât mai am de zis.

     Ploaia s-a oprit la timp pentru a ne pune la uscat hainele de drum şi a ne lăsa să respirăm un pic după duşul continuu. Pentru a-mi usca bocancii am recurs la o sclipire de geniu: coacerea la Primus. Cred că de atunci mi s-au cam dezlipit un pic lateralele de pe interior (Claudiu Crăciun, dacă vezi asta să ştii că faza cu Primusul e o glumă, nu aş face asta cu bocancii mei… pf, oricum cred că s-a dus garanţia).

     După ce ne strângem catrafusele, facem cale întoarsă până pe Vârful Gera, doar pentru a ne convinge că drumul de motocros duce în direcţia bună, iar acea culme pe care o credeam potrivită scoate de fapt spre Cheia şi Olăneşti. Revenim deci la refugiu şi trecem prin dreapta lui spre Folea.

La doar câteva minute descoperim o troiţă din lemn care semăna cu odaia unui pustnic.

Citisem mai multe documentare şi relatări despre Căpăţânii, toate menţionându-i ca pe un lăcaş ascuns al sihăstriei. Nu am vrut să tulburăm prea mult aerul acestei construcţii prin curiozitatea noastră profană. Icoanele de pe pereţi, micile prispe şi cele câteva cărţi bisericeşti, lumânări şi candele găsite înăuntru ne-au întărit convingerea că aceia care aleg să se refugieze aici au altfel de legături cu lumea.

     Continuăm pe creasta de acum împădurită. Din loc în loc se mai iese la câte un luminiş, însă aspectul predominant este de pădure de conifere. Marushka avusese grijă să îmi ofere şi pentru această porţiune nişte sfaturi preţioase. Bateria telefonului meu este epuizată, însă Dan mai are destulă, aşa că Google Earth ul lui ne scoate din impas în zonele mai problematice. Marcajul nu mai este prezent de dinainte de Gera, o parte din încâlceala cu care ne-am confruntat în primele două zile revine acum, pe final. Forestierele există, dar ele se tot ramifică iar unele dintre ele apar şi dispar. Drumul de motocicletă coboară spre Săliştea, loc în care întâlnim un cioban care ne cere o ţigară. „N-avem, că nu fumăm”, îi spunem cu sinceritate, după care primim răspunsul: „pe dracu n-aveţi”. Un câine cu alură de rebel ne salută paşnic.

Nu la fel se întâmplă cu un taur care mugeşte ameninţător spre noi. Pentru că am supărat ciobanul, care ne-a spus cu jumătate de gură că animalul nu ne face nimic, ne gândim să nu care cumva să aţâţăm şi bestia. Reuşim să ne strecurăm pe lângă aceasta, nu fără emoţii.

     Ajungem cam la două ore şi jumătate de la refugiu la un punct de reper important, o clădire care servea în trecut drept depou pentru locomotivele folosite la funiculare. Clădirea este uşor recognoscibilă după cărămida roşie. De aici trebuia să ne lăsăm uşor pe dreapta pentru Narăţu, dar cum planurile ni s-au schimbat, vom continua înainte pe culmea care continuă să scadă în altitudine.

ţ

      Trecem de zona numită „La Vinclu”, depăşim Vârful Cândoaia pe la nord iar imediat după facem greşeala de a le lăsa prea repede pe una dintre văi, coborând câteva sute de metri până am constatat că nu suntem pe firul bun.

     Pe toată această faţadă nord-estică a Căpăţânilor, care se coboară spre Valea Lotrului, există zeci dacă nu sute de drumeaguri construite după acelaşi calapod: aglomerări mocirloase de vegetaţie uscată, urme adânci de roţi de tractor şi intersectări la fiecare curbă cu alte secundare din cine ştie ce exploatare forestieră. Nu aş putea spune cu exactitate pe care am nimerit, cert este că soluţii erau, dar din păcate erau prea multe. Din locul unde am observat pierderea în altitudine am început să urcăm la loc pentru a ajunge pe Vârful lui Stan. Evident că o nouă aversă nu poate lipsi din ecuaţie, dar din nou suntem răsplătiţi cu imaginile unor raze care cad în paralel cu stropii şi transformă pădurea într-o grădină a Edenului.

     Atingem Vârful lui Stan (1491 m) şi ne lăsăm definitiv pe un alt forestier pe partea stângă. Nici de data asta n-am prea nimerit firul văii omonime, dar de acum nu mai conta, îmbârligătura de drumuri de tractor conducând, mai mult sau mai puţin, în acelaşi loc. Oricum până în Brezoi am mai fi avut de mers câţiva kilometri pe şoseaua asfaltată, respectând întocmai acelaşi tipar ca la ducere. Ceasurile arată undeva în jurul orei două după-masa, autobuzul nostru pleacă din Brezoi pe la cinci dar eu insist să mărim pasul. Tufele de mure abundente pe traseu ne încetinesc vrând-nevrând, căci după atâta orbecăit prin pădure, nu-i putem refuza roadele. Mi se atrage atenţia că nu sunt mure, cum zisesem, ci zmeură. Acum, mure.. zmeură.. nu tot printr-o parte intră şi prin alta ies ?

     Am coborât printr-un labirint de forestiere, trecând dintr-unul într-altul pentru a mai evita maldărele de noroi în care tot ne-am afundat bine de tot bocancii. Ne-am spălat într-un pârâiaş şi am luat-o rapid la vale, cu ceva efort suplimentar pentru Cuţucaş care avea garda la sol sensibil mai jos decât a noastră. După o coborâre în ritm militar, ajunge în Valea lui Stan, la opt kilometri de Brezoi. Aici aflăm cât de amabili sunt oltenii cu autostopiştii, fix zero barat maşini oprindu-se la semnele noastre, deşi s-au perindat numeroase 4x4-uri în care nu am văzut alte persoane în afară de şoferi.

     Între timp constatăm că populaţia satului prin care trecem este o etnie minoritară cu care nu avem absolut nimic. O babă colorată încearcă să ne vândă zmeură. Îi spunem cu aceeaşi sinceritate de mai devreme că suntem sătui şi că am mâncat destulă în pădure. Răspunsul nu ezită să apară: „pe dracu aţi mâncat!”. În cele din urmă prindem lozul câştigător la „ia-mă nene” şi culmea, cel care opreşte era chiar persoana cu care vorbisem la telefon în prima seară, pe Creasta Târnovului. Nimeni altul decât şeful Salvamontului Vâlcea, care îl duce pe Dan până la maşină pentru a veni şi a ne recupera. Îi mulţumim pe această cale atât pentru sfaturile telefonice cât şi pentru cursa care ne-a scutit picioarele obosite de un beton neprimitor.

     Am un singur mare regret: în timp ce îl aşteptam pe Dan să vină după noi, ne-am tras la margine de drum, pe o mică pajişte; Cuţucaş s-a întins istovită după marşul din coborâre, iar când Dan a reapărut, am fugit cu toţii în maşini, astfel că, uitându-mă în urmă am apucat s-o văd ridicându-se ca dintr-un vis, privind în jur năucită pentru că brusc, cei care i-au fost stăpâni pentru trei zile au dispărut definitiv. Chiar mi-a părut rău de ea, la un moment dat Dan venise cu ideea să dea o fugă cu maşina la stâna din Târnovu Mic (acum ştiam că se poate) şi să o returneze, deşi judecând după rapiditatea cu care ni s-a ataşat, tind să cred că nici acolo nu era localnică permanentă. Dacă cineva ajunge pe Valea Lotrului şi îi dă întâmplător de urmă, m-aş bucura enorm să ştiu că încă mai dă din coadă. Pentru mine a fost al şaselea membru al grupului, parte din familie.

     Nu ştiu dacă mai are rost să precizez, la capătul acestor pagini, că autobuzul a avut o mică întârziere care ne-a permis un popas stomăcesc. Am spus multe aici, majoritatea lumeşti. Ar fi şi mai multe de spus despre cele patru zile petrecute în sălbăticia tainică a Căpăţânilor. Poate că acolo unde pătrund cu vederea puţini, e cel mai mult de descoperit. O să revin în zonă pentru cetatea Narăţului, pentru culmile sudice şi pentru toate minunăţiile lor ascunse la care am avut timp cel mult să mă gândesc, căci dincolo de pădurile şi de culmile lor sălăşluieşte acolo câte un pic din noi, noi cei care am fost aici dintotdeauna, de la primele picături căzute din cer şi de la primele rădăcini care au sorbit din ele.           

https://www.youtube.com/watch?v=kRUyRuouppw

Luni, 13 octombrie 2014 - 01:28 
Afisari: 8,999 


victoranica