Îndeplinirea unor „planuri de viitor” – 22 ianuarie 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune.

Povestea noastră de astăzi a început cu foarte mulţi ani în urmă. În primăvara lui 2006 aud de pe undeva că tocmai a fost amânată Cupa Mălinului la schi. Dau şi eu un telefon la salvamont să îmi fac o idee despre zăpadă şi pornesc la drum. Ţinta era Valea Mălinului integrală. În curând aveam să înţeleg decizia referitoare la amânarea concursului.

Tendinţe predominante

Am urcat atunci cu foarte mult avânt, îmi amintesc o singură săritoare care mi-a dat multe bătăi de cap, stâncă dezgolită fiind şiroită de ape. Toate bune şi frumoase până în momentul în care am ajuns spre pâlnia de ieşire în platou. Bătea puternic soarele, era deja trecut bine de amiază şi zăpezile curgeau peste tot. Nu erau ruperi mari, dar ştiam că un râuleţ de zăpadă umedă este greu de combătut. Mi-am găsit un ţanc pe care să mă urc, siguranţa era pe primul plan. Am anunţat „la oraş” ce şi cum şi mi-am scos cu calm primusul să mă ocup de hidratare şi o masă caldă.

În aşteptarea umbrei

În timp ce aşteptam ca razele soarelui să fugă, am observat că sunt monitorizat de sus, de pe platou. Multă răbdare de ambele părţi, mai pe seară ne-am întâlnit. Un domn cu ştate vechi în ale competiţiilor, venit să ia pulsul zăpezii, m-a observat şi a avut răbdare să afle ce e cu mine. Am schimbat impresii „la cald” despre cum se prezintă zăpada şi ne-am continuat drumul împreună. Dacă nu mă înşel, trecuse de venerabila vârstă 74, dar a fost un partener de nădejde la drum. În aceeaşi seară l-am cunoscut şi pe cumnatul său, doi oameni excepţionali care au petrecut zeci de ani în munte şi a căror poveste am aflat-o la un borcan, repet borcan, de suc tradiţional de prune. Erau necăjiţi pentru că, la acea vârstă înaintată, însuraţi în inimă cu muntele, unul dintre ei se confrunta cu divorţul, pe motiv că ar fi petrecut în ultimii 40 de ani prea puţine zile în familie. Din păcate am luat somn iute de la combinaţia borcan-poveşti, dar pentru tânărul din mine a fost ca un balsam să fiu în compania unor oameni crescuţi în sânul muntelui.

Să revenim la ale noastre, spunând că în urmă cu o săptămână văzusem intrarea în Mălin şi părea tentantă. Un articol recent mi-a confirmat „privirile”, astfel că o idee prinde rădăcini în sufletul meu. În ultima perioadă a fost frig mare şi mult vânt la munte, şi nu numai. Au fost şi ceva precipitaţii, îmi zic în sinea mea: „să vezi cum o să urce buletinul nivometeorologic”. A stat joi la 3, apoi înapoi la 2. Ştiu că nu e chiar atât de simplu, dar pentru porţiunea inferioară a Mălinului, pare bine. Rămânea să vedem la faţa locului. Florina a avut o săptămână grea, care s-a reflectat în unele probleme cu care s-a confruntat şi pe care, în mod normal, le-ar fi depăşit mai uşor. Mă bucur că răspunde „prezent”.

Prin pădure s-a adunat ceva zăpadă, dar drumul decurge bine. Este frig mare, ne încălzim la mers. Ne amintim să şi respirăm, copacii trosnesc din când în când de vânt şi alungă liniştea. Găsim un loc bun de masă, chiar sub săritoarea spălată de la intrare. Repere de identificare a zonei sunt destule, am mers pe triunghi roşu, apoi bandă galbenă, am trecut Valea Cerbului, urcăm puţin paralel cu malul drept şi gata. Un copac cu marcaj forestier, borna 66, ne ajută să ridicăm privirea spre stânga. Santinela Văii Verzi e acolo, valea omonimă se împleteşte cu firul Mălinului şi coboară în Cerb.

Mica profeţie, exact pe linia de deasupra mea urma să urc pasajul

Luăm prima masa a zilei şi bem o gură de ceai cald. De data aceasta m-am pregătit temeinic. În încercarea de a avea cât mai puţine cristale de gheaţă, am ales câteva batoane în care intră dinţii şi la minus mare, cu efort, dar intră. Suplimentar, pleurotus pane – le pot savura la orice oră din zi. Cred că ordinea este inversă, ciuperci, apoi batoane, pe direct spus, ziua a fost prea aglomerată şi procentul majoritar la capitolul alimentare a avut loc după încheierea turei.Foarte hotărât în capul meu să iau săritoarea frontal, m-am abătut de la poziţia mea din fotografie la stânga şi am început să dezvelesc săritoarea cu pioleţii. M-am ridicat puţin, zăpada nu ţinea, stânca tot mai mult dezgolită, spălată peste tot, aşa că hai înapoi. Florina propune să o luăm prin pădure, eu însă caut să găsesc motiv de mişcare. Am luat-o spre firul acelor arbuşti mici, mă muncesc şi ies sus. Îmi dau seama că sângele se ocupă cu digestia, nu ştiu dacă e de la făina spelta din compoziţie, de la faptul că am stat fără mănuşi cât am mâncat şi am echipat, de la combinaţia dintre frig şi zăpada rece, dar la un moment dat parcă nu simt vreo două degete. Iau atitudine, ştiu ce urmează. Cele mai rele degerături pe care le-am avut, şi-au lăsat amprenta pe piele vreo doi ani de zile, acum e de bine. Dar durerea ce vine parcă îmi dă somn. Între timp caut să fac o asigurare şi până vine Florina mă resetez. Trag de coardă şi sângele începe să circule bine. Ne place ce vedem în sus, doar că zăpada e cam afânată. Ne afundăm destul de mult, dar urcăm cu spor.

Urc cu mult avânt şi chiar mai multă grijă, nu ştiu ce e sub mine. Ajung pe muchia de zăpadă şi văd un hău de unde aş putea aluneca cred că peste 7 metri. Găsesc o platformă stabilă, sunt în coardă, în extremis nu ar trebui să o iau la vale „nemotivat”. Mă întind cu grijă, trag aer în piept şi-mi reduc greutatea, uşor ca o pană mă întind şi încep să curăţ bolovanul din faţă. O singură dată am bălăurit vara pe porţiunea inferioară, eram singur, nu am forţat prea mult că erau verticale mari şi un urs ce mormăia în zonă m-a motivat atunci să o iau la pas iute. Aşadar, acum nu ştiu exact ce e sub mine, pioletul nu mă ajută prea mult, mă întind bine şi treptat trec trupul pe platforma curăţată. Urc încă puţin şi găsesc o fisură numai bună să amplasez un piton cu profil V. Zăpada nu e tocmai tare, găsesc o zonă mai îngheţată şi dublez cu pioletul. Pleacă Florina, trece cu stilul culcat burtă, apoi îmi cere puţină coardă să surprindă momentul.

Săritoarea buclucaşă, se lasă mai greu acoperită corespunzător

Florina o ia în sus, eu recuperez pitonul şi pornesc după ea. Urcăm prin zăpada afânată, mai dăm de o săritoare cu niscaiva gaură plus zăpadă minus, dar trecem mai uşor. Urcăm, caut o poziţie bună şi surprind un vâlcel interesant. Am căutat să prind porţiunea superioară, intrarea se face mai uşor prin dreapta cocoaşei de stâncă, unde firul este mai blând.

Vâlcelul ce conduce în Poiana Mălinului

Timpul se scurge plăcut, ajungem sub hornul mare, unde luăm o mică gustare. Ne bucurăm de porţiunea parcursă.

Ieşirea sub Hornul Mare de la Scară

Dacă în urmă cu o săptămână totul era bocna aici, acum alternăm cu zăpadă adusă de vânt, ne înfundăm uneori şi până sub genunchi. Stratul vechi de dedesubt este bocnă, dar nu se lasă văzut atât de des. O luăm la deal pe Mălin şi curând ajungem în locul în care spre dreapta este trecerea către Poiana Mălinului. Am vorbit de acel traseu în jurnalul anterior, parcurgerea a avut loc în urmă cu o săptămână. Tot atunci povesteam de planuri de viitor. Pentru că ne-am încadrat bine din punct de vedere tehnic şi temporal, trecem la partea doi. Aş spune: „a fost odată ca niciodată” din punctul de vedere a faptului că, vorba Florinei, în viitorul apropiat nu o să fie a doua oară. Vizavi de intrarea spre Poiana Mălinului este un vâlcel care îmi făcea cu ochiul de ceva vreme. Nu am găsit informaţii despre el, aşa că am să-i spun Vâlcelul Pieziş (editare ulterioară, în urma primului comentariului adăugat la jurnal şi a unei dezbateri în echipă).. Dacă are o denumire consacrată, rog un comentariu şi voi face ajustările necesare. Cine a bătut la pas zona, poate face uşor o hartă mentală. De la confluenţa dintre Colţi şi Mălin se ridică o creastă mică ce desparte cele două văi.

Creasta dintre Văile Mălinului şi Colţilor

În urcare pe Mălin, primul fir pe stânga este Vâlcelul Pieziş, intrarea în Valea Hornului este mai sus, tot pe stânga şi mult mai bine evidenţiată.

Vâlcelul Pieziş vara

Aceste vâlcel pleacă din Mălin şi urcă până în creasta ce ne separă de Colţi. Sus iese într-o mică strungă. Am căutat prin toate pozele personale şi nu numai, am luat la puricat şi google earth şi jurnalele altora, nu am reuşit să-mi dau seama cam pe unde dă pe partea cealaltă. Ştiind că Valea Colţilor urcă destul de puternic, mă gândeam la zona cu Strunga Măgarului, intuiţie care s-a dovedit a fi corectă.

Vâlcelul Pieziş iarna

Vâlcelul pare abordabil, este la o altitudine şi într-un context confortant din punct de vedere al riscurilor date de ruperea zăpezii. La o privire atentă se văd două zone critice. La capăt se pune problema retragerii. Ideal pentru noi ar fi Valea Colţilor. Ne pregătim să putem da rapeluri de 30m. Avem cu noi o semicoardă de peste 30m şi, pentru a salva la capitolul greutăţi, luăm o cordelină de 35m ca să acopere alungirea semicorzii. Planul de urgenţă este de a coborâ pe un fir şi a recupera apoi semicoarda cu ajutorul cordelinei. Florina ia două mailloane rapide, am şi eu unul, necesare acestei potenţiale operaţii. Până la urmă retragerea a fost „lapte şi miere”. Caut să văd alternativele: retragerea pe acelaşi traseu, rapeluri pe peretele din dreapta vâlcelului, retragere pe creasta dintre Mălin şi Colţi, doar că în strunga de sus, pe stânga, se vede un perete care ar putea pune probleme.O luăm la pas cu grijă, zăpada este când mai îngheţată, când mai afânată, nimic nou sub soare pentru această zi. Ajungem sub prima săritoare şi încep să studiez problema.

Prima săritoare

Stăm pe un vârf de zăpadă un pic suspect, dau jos rucsacul şi încep să caut stânca. Găsesc o mică fisură unde trimit un piton lamă subţire, o încurajez pe Florina să facă mişcare, să ţină corpul cald. Urc puţin, zăpada nu e prea bună şi ajung să curăţ stânca cu pioleţii. De jos, se văd mici raze luminoase, dar nu găsim ferestre utile. În schimb, reuşesc din a doua încercare să arunc coardă peste un bolovan mare încărcat cu zăpadă şi să o scoatem pe sub. E a doua siguranţă aşa că mă urc pe pragul de zăpadă. O parte pleacă de sub picior, restul rămas îmi susţine greutatea. Revin la aceeaşi problemă cu lipsa unei zăpezi care să-mi dea suficientă siguranţă la pioleţi, sap în continuare. Găsesc o grămadă de zone friabile, reuşesc să descopăr o mică platformă pe dreapta la care aş dori să urc cu picioarele. La stânga nu am nimic, poziţia este incomodă. Şi încă nu a început distracţia. Curăţ zăpada de parcă aş fi arheolog şi găsesc o fisură care ar putea fi soluţia. Dau două cu ciocan pioletul într-un piton lamă, apoi îmi vine inspiraţia să îl scot de pe cordelina cu care îl aveam asigurat de trunchi. La a treia lovitură, poc, zboară la vale. Ca să pot să stau, nu zic să mai şi bat, trebuia să mă împing cu trunchiul pe peretele din stânga mea, să mă răsucesc şi să caut un moment de opoziţie. Florina cu ochi de pisică, zice că pitonul e sub noi, aproape. Oricum amorţisem pe sector, descaţăr folosind mişcările în sens invers, cobor câţiva paşi şi iau la puricat zăpada. Surpriză, greblez cu mâna zăpada şi răsare pitonul. Măria Sa Muntele este lângă noi, mai bine un piton în plus, decât în minus. Mai avem din traseu. Urc rapid înapoi, probabil Florina percepe timpul diferit pentru că mă asigură şi se mişcă mai puţin. Bat pitonul bine, mai reuşesc o mică platformă tot pe dreapta şi mă ridic treptat. Ieşirea îmi rezervă zăpadă mai îngheţată, dar panta este mare. Urc în sus şi găsesc o fisură bună pentru piton în V, dublez la pioleţi şi trimit coarda pentru rucsacul meu. Florina vine echipată, primul piton îl recuperează rapid, coarda de după bolovan a fost desfăcută înainte, ajunge cumva la al doilea piton. Are ceva idei că nu mai poate, că nu o ascultă membrele, mai ales că, probabil în urma evenimentelor anterioare, pitonul se lasă greu convins să iasă. Ştiu că poziţia este foarte incomodă şi loviturile sunt greu de aplicat. Eu dau semne de încurajare şi până la urmă reuşeşte. Am tras şi eu de coardă cât am putut, că doar ţine de cald. De lângă mine o trimit cap schimbat până sub o stâncă super safety şi o pun să pape ceva şi să bea un ceai cald. Ca să nu o ţin fără ocupaţie, urc o lungime până când ea termină gustarea. Cum am asigurat, vine în trombă şi de aici mergem pe cât posibil cap schimbat, excepţie zonele mai delicate în care mă lasă să o iau înainte. A doua zonă delicată din vâlcel, se vede în dreptul unei zone întunecate, unde se află o adâncitură în stâncă. Soluţia am găsit-o pe mâna dreaptă, unde peretele deşi înclinat bine, permite asigurări la mici copăcei. Mai sus urcăm bine, suntem încălziţi şi veseli, panta este destul de mare, dar zăpada este îngheţată şi mă inspiră.

Ieşirea din săritoarea buclucaşă, jos firul Mălinului

Spre strunga din crestă

O privire înapoi

Valea Colţilor se vede destul de bine sub noi, în faţă este Strunga Măgarului. Hotărâm rapid o traversare spre dreapta pe curbă de nivel şi dăm apoi un rapel scurt, sub 10m, în talvegul Colţilor. Teoretic, se poate coborî şi pe direct din strungă, cu un rapel ceva mai lung.

Strunga de trecere văzută din Valea Colţilor

O luăm la vale, aş putea spune eu cu talent, a nu se citi viteză. A fost o zi lungă, Florina are ceva emoţii conexe cu noţiunea de gheaţă, coboară cu paşi mici. O asigur toată valea, într-o zonă mai problematică o las „salam”, apoi dăm de o zonă unde ea „salam” şi eu „parizer”. M-am sprijinit de o stâncă mai mare să o pot fila, apoi ea ţine contră de jos, eu am trecut coarda peste bolovanul care la unghiul potrivit forma o ancoră naturală bună. Cobor puţin, colţarii fug pe stâncă, mă răsucesc şi mă întind cât sunt eu de lung. Rămân lungit cu dreapta pe piolet şi să vezi problemă: acesta nu dorea să iasă din gheaţă. Mă strofoc, pun colţarii bine şi într-un final se lasă şi pioletul. Deasupra de săritoarea mare o las pe Florina „salam” şi îi explic pe unde trebuie să fie pitonul cu cordelină de sus. Se încurcă puţin cu stânga-dreapta, dar îl găseşte. O rog să se asigure, mă cobor şi eu, facem manevre de coardă, rapel şi gata. Până aici zăpadă bocnă rău, ceva mai jos dau de zăpadă afânată şi mare, până sub genunchi, aşa că o iau la sănătoasa să identific linia de traseu spre Vâlcelul Ascuns. Vine şi Florina, coarda e la rucsac, trecem cu grijă de intrare, unde sunt câteva zone expuse. Sub noi este o săritoare pe care am urcat-o dimineaţă, aşa că urcăm un pic sub versantul drept să avem vegetaţie pe cât posibil sub noi. Intrarea este oarecum pe curba de nivel, un ochi atent identifică şaua în care trebuie să ajungem. Ici-colo pierdem uşor din altitudine, Mălinul se vede prin vegetaţie la adâncime acum mare. Zăpada este mare şi afânată. Am vrut să parcurgem această porţiune la lumină naturală şi am reuşit. De aici, numai de bine. Dăm viteză la vale, zăpada în care ne afundăm şi peste genunchi ne permite să ne dăm la vale cu mare viteză. În 15 minute suntem jos în potecă, luăm direcţia Buşteni. Am încercat să ne luăm repere noi pentru intrarea în vâlcel, care în partea inferioară nu este prea bine definit. Este deja noapte, în curând scoatem frontalele la purtător, adică cască.

Pe traseu, zona nemarcată, nu am întâlnit nici ţipenie de om. Cumva ne-am întrebat unde este lumea, ţinând cont de condiţiile meteo şi de zăpadă, de week-end-ul lărgit. La intersecția TR cu BG, un grup, familiști, copii, un patruped simpatic, pe circuit Bușteni-Bușteni. Bravo lor! 

Vremea a ţinut cu noi, mici excepţii au fost rafalele de vânt care, mai ales pe Colţilor, reduceau instant vederea la câţiva metri.

Participanţi: Florina şi Edy

Duminică, 23 ianuarie 2022 - 13:46 
Afisari: 1,173 


edy