Şirnea - Curmătura Groapelor - Satul Ciocanu (Muntii Piatra Craiului)

   Din experienta anilor trecuti, stim ca prima decada din octombrie are zile cu vreme buna. Soarele bland si varietatea de culori a padurilor de foioase impun drumetii in zone montane mai joase.

   Pentru prima zi am ales un traseu in aria magurilor de sub fata estica a Pietrei Craiului.

   Drumul DN73, de la Rasnov la Fundata, strabate o insiruire de culmi inalte, cu frumoase perspective pe ambele parti ale soselei. Oprim sa vedem zapada deja instalata in zona somitala Scara - Gaura - Omu din Bucegi.

   Indicatorul rutier ne trimite la vale, pe un drum ingust. Chiar dupa prima curba ne trezim bot in bot cu o basculanta rosie, imensa.  

   Spune-mi, ai privit vreodata un IVECO drept in ochi? De la 50cm?

   Putin mai jos drumul urmeaza malul stang al unui parau, iar calcarul alb ajuns la lumina zilei induce deja o senzatie de canion. Abandonam masina in fata scolii, sub zidul de sprijin al unei bisericute.

   Deasupra izvorului cu tuturoi descoperim cu surprindere o caligrafiere in piatra a unor ziceri cu iz poetic. Initial vroiam sa le folosesc de "motto", dar asa, cu un singur clic le ofer in sistem autoservire.

   Pornim prin sat pe drumul principal, cel de pe vale si spre sud deja incepe parada peisajelor specifice locurilor.

   Pe partea dreapta, faneata se ridica abrupt in spatele caselor. Doi pasi inapoi si pozez calul ce-si facea de treaba pe pajistea de pe coasta.

   Cand faci o fotografie, cand alegi cadrul, ii dai in minte si un titlu: calul DP casa.

   Ceva mai sus gasim strutii, de care auzisem. Adultii si puii stau in tarcuri diferite. Mai degraba curiosi decat speriati, se apropie de noi cu intreg cardul. Cand imi fac de treaba cu aparatul sunt atent sa nu ma trezesc cu un cioc in obiectiv.

   Ia sa trec si eu in faţa obiectivului.

   În spate, de la ultimile case şi până la orizont, se întinde cea dea doua mare depresiune carstică din această zonă a Pietrei Craiului.

   Vedere spre sud. Culmea împădurită din dreapta se cheama Muchia Iorghii.

   Dincolo de ea se află o altă mare depresiune carstică, strabatută de poteca de pe creasta principală a Carpaţilor.

   Cu toate ca ne aflam la peste 1200m altitudine, locurile sunt foarte linistite.

   Trecem de ultimile case ale satului Şirnea şi poteca noastră marcată de la început cu triunghi roşu, coteste spre stânga, urmand un drum de căruţă.

   Un fag siguratic. Pe cât de singur, pe atât de falnic…

   Privindu-l mi-a venit in minte mesajul unui slagar al micuţei cântăreţe australiene.

   Printre rânduri ea spunea: ,,…dacă esti singur, descurajat, dacă te simţi străin printer oameni, daca te sperie viaţa, daca ai decepţii…” zice să o suni pe ea…

Foarte bine! Nu contest ca din partea ei n-ar putea venii un sfat salvator…

   Totuşi, când te simţi singur, eu zic să priveşti acest fag falnic.

   Şi gândeşte-te că el s-a născut dintr-o biata samânţă uscată, purtată de vânt… Şi nu i-a fost deloc uşor… N-a crescut sprijinit de o parte si de alta de părinţi … Şi nici prieteni n-a avut, ca-ntr-o pădure…

   De unul singur a făcut faţă furtunilor ce-l puteau doborî, secetelor ce-l puteau usca şi vântului ce-l putea rupe.

   Te simţi singur? Priveşte acest fag puternic! Ca şi el, eşti întreg şi nu ai decât un lucru de făcut: să razbeşti.

   De la fag privim în urmă spre ultimile case ale satului.

   În negurile dimineţii se conturează culmea masivă a Bucegilor vestici.

   Înainte de a trece de un cot al drumului, auzim îndemnurile răguşite ale unui căruţaş: ,,Hai, Sorinele, tată! Hai că tre s-ajungem acas degrabă!”

   Ajungem in dreptul atelajului cu lemne si stam de vorbă cu gospodarul. Sorinel, măgăruşul, e simpatico foc si drăgălaş ca un iepuraş.

   Dimineaţa, când îl duce la ham, cred ca stapânul îl ia în braţe…

   Ne desparţim si cei doi parka se indreapta spre satul Peştera. Atâta doar ca puţin mai jos au făcut dreapta şi au coborât înspre Şirnea, aşa cum spuneau.

   Noi urcăm pe drumul bolovănos, printer crengile fagilor atinse de brumă şi trecute astfel spre alte culori ale spectrului.

   Luăm înălţime şi privim la casele răzleţite ale satului Şirnea. Pe acolo, pe drumul de js am urcat noi până aici.

   În centrul fotografiei se vede fagul nostrum singuratic.

   Noi am urcat pe drumul din stânga, de pe versant.

   Ne departam tot mai mult de sat si mai sus drumul face câteva serpentine strânse.

   Noi credeam ca vom ieşi la muchia dezgolită pe care o vedeam de jos, dar constatăm că traseul ne poartă spre nord, spre alte deschideri…

   De partea cealaltă a muchiei se adânceşte o altă vale, până acum ascunsa privirilor.

   Nu stiu dacă aceste case ţin de Şirnea, ori de satul Peştera.

   Ajungem în Curmătura Groapelor. E o şa largă, aflată pe Creasta Carpaţilor, unde se întâlnesc mai multe cărări marcate.

   Pe lângă cele două trasee intuite din netele de pe indicatoare, mai trebuie adăugat şi traseul marcat cu cruce albastră, cel ce vine dinspre Poiana Grindului, pe un drum forestier si continua până în satul Ciocanu si mai departe în Valea Dâmbovicioarei.

   Dealungul lui vom merge noi o bună bucată de drum.

   Deocamdată neo prim san e tragem sufletul pe gardul de pietre din şa, unde e şi limita Parcului Naţional Piatra Craiului.

   În spate vedem Creasta Pietrei Craiului, cu Vârful La Om, mai în dreapta, apoi spre stâna Colţii Grindului si Creasta Sudică.

   La marginea pădurii de molid coboară un drum forestier spre Valea Seacă a Pietrelor, affluent de formare al Vaii Dâmbovicioarei.

   O privire mai spre stânga. Pe creastă se vede Şaua Funduri, unde începe pădurea, iar in planul apropiat, un adăpost părăsit , ridicat cândva in adâncitura unei depresiuni carstice.

   Noua noastră potecă ne poartă pentru început printr-o înşituire de văi carstice, formate prin dizolvarea şi tasarea straturilor de calcare.

   Zona seamană foarete mult cu peisajele din Apuseni.

  Între aceste însiruiri de doline largi, străbatem pânze înguste de padure de fag.

  Pentru a ocoli noroiul de pe cărare, ne abatem pe pietrele de calcar de pe margine.

   Iesim într-o poiană înclinată prin care urcam agale.

   Luăm înălţime si zările se deschid din nou spre faţa estica a Pietrei Craiului.

   Atenţia îmi este atrasă de hârjoneala dintre doua vulpi si deodată una sare spre mine, fără să mă vadă, apoi coteste brusc la stânga.

   Dar o prind…

   Într-o altă poiană adâncită găsim o sână părăsită de curând.

   Pe dreapta, ceva mai sus, cu o vedere cuprinzatoare peste tot locul, se află un adăpost pentru pază.

   Lăcaşul se cheamă ,,la aripă”, se poate muta din loc in loc, ca pe o targă si e folosit noaptea de unul dintre ciobani pentru a păzi un colţ al ţarcului de oi.

   Ţarcul de oi, strunga si băncuţele pe care stau ciobanii când mulg mânzările.

   De la stână poteca urcă spre stânga si patrunde pe o cărare mărginită pe ambele părţi de garduri de sârmă, ori de piatră.

   Pentru o clipă am crezut ca suntem pe fosta graniţă dintre Imperiul Austro-Ungar si Regatul Român. Apoi mi-am dat seama ca această graniţă e pe sus, pe traseul marcat cu bandă roşie. (Vezi Jurnalul meu: ,,Şirnea-Curmatura Groapelor-Fundata”)

   La capatul acestui pasaj poteca patrunde într-o zona mai umbroasă, unde şuvoaiele au săpat în locul drumului un adevărat canion.

   Iesim din nou la lărgime si vedem pe faţa sudică a muntelui primele sălaşe ce apartin stului Ciocanu.

   Şi aici, în lumina calmă a toamnei, locurile sunt odihnitoare.

   Oile si vitele pasc dimpreună pe fâneţele reînverzite.

   O privire spre vest. Sub cărarea pe care am venit noi, cea din dreapta, de sub pădure, întâlnim prima casă locuită.

   Băgăm de seamă ca pănă la ea nu urcă niciun drum de acces.

   Spre sud se deschid alte şi alte zări, apoi o înşiruire de măguri, dincolo de vatra satului argeşean Ciocanu.

   Un sălaş în podul căruia s-a strâns fânul de pe coaste.

   Iarna gospodarul adduce vitele aici si le hrăneşte cu nutreţul strâns peste vară.

   La noi, în Prahova, ne muncim să ducem fânul de pe coaste până acasa, cu caruţele.

   Ei se dovedesc mai ergonomici…

   Ajungem la casele din Ciocanu si cerem lamuriri unui localnic: ,,pe unde trebuie să apucam pentru a prinde drumul care să ne scoata din nou in Şirnea?...”

   Vazut de sus, acest sat pare ca nici nu are vreun drum de acces.

   Totuşi, un drum coboara spre înainte, apoi la dreapta, până jos, în satul Dâmbovicioara, iar altul ţine culmea dealului, spre stânga si coboara spre nord in satul Şirnea.

   Pentru a prinde acest al doilea drum, noi vom face stânga si vom traversa valea din faţă.

   Coborâm pe lângă un gard si suntem repede întâmpinaţi de doi câini răi-nevoie mare.

   Chestie de imagine, pentru a da bine în faţa stapânului, căci dealtfel…

   Aproape de fundul văii trecem pe lânga o casă puţin cam ciudată.

   În curtea casei se gramadesc într-un colţm mai la umbră, câteva cruci adevărate. O fi vreo troiţă, ori vreun cimitir?!...

   Ajunşi acasă, am citit în revista ,,Formula As” ca acolo locuieşte un poet ceva mai ciudat… Am recunoscut locurile prin care am trecut si noi si mai ales pe cei doi câini din fotografiile reporterului Bogdan Lupescu.

   Prezentarea în articolul din revista a acestui poet cam zănatec, mi-a întărit încăodată parerea personală cum că poezia e o artă cam… cam…

   Mi-ar fi greu să compar poezia cu arhitectura, spre exemplu…

   În Barcelona Sagrada Familia lui Theodor Gaudi uimeşte de la prima privire…

   De partea cealaltă: ,,Fiind băiet păduri cutreieram…” Mare brănză!

   Poteca ne scoate pe culmea dealului cu drum si în spate vedem casele din Ciocanu pe lânga care am trecut.

   Ieşim la drum şi întâlnim un bătrân.

   Dacă ar fi fost iarnă aş fid at titlu acestei fotografii: ,,Drumeţ în calea lupilor…”

   E toamnă şi la sfârşit de drum vă întreb în faţa fotografiei: ,,De unde venim şi încotro ne grăbim?...”

   Totdeauna bătrânii întâlniţi în peregrinările noaste au creat imagini demne de ţinut minte.

   Fără ajutorul aparatului fotografic voi încerca să vă prezint o altă imagine cu batrăni pe munte…

   Tata abia iesise la pensie si primise vizita unui vechi coleg de şcoală generală. Şi acest coleg era pensionar si la trecerea în rezervă primise gradul de general de aviaţie.

   Îl rugase pe tata să-l poarte prin pădurile de pe deasupra Mâneciului, aşa, de dureroasă aducere aminte…

   Pentru a nu părea ca umblă fleaura pe coclauri, tata îşi luase cu el un briceag, o mână de sârmă moale şi un cleşte cherpedin.

   Ce imagine grozavă ar fi putut surprinde cineva, cu un general şi un fost primar coborând în sat cu câte o mătură de niuiele de mesteacăn pe umăr… Ca în filmul ,,Ultimul împărat al Chinei”…

   De aceea zic: ,,de unde venim şi unde ne ducem?”

   În punctul cel mai înalt al zonei trecem peste poteca ce a fost odata şi odată graniţă de imperii si dincolo, spre răsărit, vedem panglica drumului ce ne va conduce în cele din urmă in Şirnea, unde am lăsat de dimineaţă maşina.

Drum bun!

Joi, 9 octombrie 2008 - 17:31 
Afisari: 26,749 


gigicepoiu