Șirnea - Curmătura Groapelor - Satul Ciocanu (Muntii Piatra Craiului)
Din experienta anilor trecuti, stim ca prima decada din octombrie are zile cu vreme buna. Soarele bland si varietatea de culori a padurilor de foioase impun drumetii in zone montane mai joase.
Pentru prima zi am ales un traseu in aria magurilor de sub fata estica a Pietrei Craiului.
Drumul DN73, de la Rasnov la Fundata, strabate o insiruire de culmi inalte, cu frumoase perspective pe ambele parti ale soselei. Oprim sa vedem zapada deja instalata in zona somitala Scara - Gaura - Omu din Bucegi.

Indicatorul rutier ne trimite la vale, pe un drum ingust. Chiar dupa prima curba ne trezim bot in bot cu o basculanta rosie, imensa.
Spune-mi, ai privit vreodata un IVECO drept in ochi? De la 50cm?
Putin mai jos drumul urmeaza malul stang al unui parau, iar calcarul alb ajuns la lumina zilei induce deja o senzatie de canion. Abandonam masina in fata scolii, sub zidul de sprijin al unei bisericute.

Deasupra izvorului cu tuturoi descoperim cu surprindere o caligrafiere in piatra a unor ziceri cu iz poetic. Initial vroiam sa le folosesc de "motto", dar asa, cu un singur clic le ofer in sistem autoservire.

Pornim prin sat pe drumul principal, cel de pe vale si spre sud deja incepe parada peisajelor specifice locurilor.

Pe partea dreapta, faneata se ridica abrupt in spatele caselor. Doi pasi inapoi si pozez calul ce-si facea de treaba pe pajistea de pe coasta.
Cand faci o fotografie, cand alegi cadrul, ii dai in minte si un titlu: calul DP casa.

Ceva mai sus gasim strutii, de care auzisem. Adultii si puii stau in tarcuri diferite. Mai degraba curiosi decat speriati, se apropie de noi cu intreg cardul. Cand imi fac de treaba cu aparatul sunt atent sa nu ma trezesc cu un cioc in obiectiv.

Ia sa trec si eu in fața obiectivului.
În spate, de la ultimile case și până la
orizont, se întinde cea dea doua mare depresiune carstică din această zonă a
Pietrei Craiului.

Vedere spre sud. Culmea împădurită din
dreapta se cheama Muchia Iorghii.
Dincolo de ea se află o altă mare depresiune
carstică, strabatută de poteca de pe creasta principală a Carpaților.
Cu toate ca ne aflam la peste 1200m
altitudine, locurile sunt foarte linistite.

Trecem de ultimile case ale satului Șirnea
și poteca noastră marcată de la început cu triunghi roșu, coteste spre stânga,
urmand un drum de căruță.

Un fag siguratic.
Pe cât de singur, pe atât de falnic…
Privindu-l mi-a venit
in minte mesajul unui slagar al micuței cântărețe australiene.
Printre rânduri ea
spunea: ,,…dacă esti singur, descurajat, dacă te simți străin printer oameni,
daca te sperie viața, daca ai decepții…” zice să o suni pe ea…
Foarte bine! Nu
contest ca din partea ei n-ar putea venii un sfat salvator…
Totuși, când te
simți singur, eu zic să privești acest fag falnic.
Și gândește-te că
el s-a născut dintr-o biata samânță uscată, purtată de vânt… Și nu i-a fost
deloc ușor… N-a crescut sprijinit de o parte si de alta de părinți … Și nici
prieteni n-a avut, ca-ntr-o pădure…
De unul singur a
făcut față furtunilor ce-l puteau doborî, secetelor ce-l puteau usca și
vântului ce-l putea rupe.
Te simți singur?
Privește acest fag puternic! Ca și el, ești întreg și nu ai decât un lucru de
făcut: să razbești.

De la fag privim în
urmă spre ultimile case ale satului.
În negurile
dimineții se conturează culmea masivă a Bucegilor vestici.

Înainte de a trece
de un cot al drumului, auzim îndemnurile răgușite ale unui căruțaș: ,,Hai,
Sorinele, tată! Hai că tre s-ajungem acas degrabă!”
Ajungem in dreptul
atelajului cu lemne si stam de vorbă cu gospodarul. Sorinel, măgărușul, e
simpatico foc si drăgălaș ca un iepuraș.
Dimineața, când îl
duce la ham, cred ca stapânul îl ia în brațe…

Ne desparțim si cei
doi parka se indreapta spre satul Peștera. Atâta doar ca puțin mai jos au făcut
dreapta și au coborât înspre Șirnea, așa cum spuneau.

Noi urcăm pe drumul
bolovănos, printer crengile fagilor atinse de brumă și trecute astfel spre alte
culori ale spectrului.

Luăm înălțime și
privim la casele răzlețite ale satului Șirnea. Pe acolo, pe drumul de js am
urcat noi până aici.

În centrul
fotografiei se vede fagul nostrum singuratic.
Noi am urcat pe
drumul din stânga, de pe versant.

Ne departam tot mai
mult de sat si mai sus drumul face câteva serpentine strânse.

Noi credeam ca vom
ieși la muchia dezgolită pe care o vedeam de jos, dar constatăm că traseul ne
poartă spre nord, spre alte deschideri…

De partea cealaltă
a muchiei se adâncește o altă vale, până acum ascunsa privirilor.
Nu stiu dacă aceste
case țin de Șirnea, ori de satul Peștera.

Ajungem în
Curmătura Groapelor. E o șa largă, aflată pe Creasta Carpaților, unde se
întâlnesc mai multe cărări marcate.
Pe lângă cele două
trasee intuite din netele de pe indicatoare, mai trebuie adăugat și traseul
marcat cu cruce albastră, cel ce vine dinspre Poiana Grindului, pe un drum forestier
si continua până în satul Ciocanu si mai departe în Valea Dâmbovicioarei.
Dealungul lui vom
merge noi o bună bucată de drum.

Deocamdată neo prim
san e tragem sufletul pe gardul de pietre din șa, unde e și limita Parcului
Național Piatra Craiului.

În spate vedem
Creasta Pietrei Craiului, cu Vârful La Om, mai în dreapta, apoi spre stâna
Colții Grindului si Creasta Sudică.
La marginea pădurii
de molid coboară un drum forestier spre Valea Seacă a Pietrelor, affluent de
formare al Vaii Dâmbovicioarei.

O privire mai spre
stânga. Pe creastă se vede Șaua Funduri, unde începe pădurea, iar in planul
apropiat, un adăpost părăsit , ridicat cândva in adâncitura unei depresiuni
carstice.

Noua noastră potecă
ne poartă pentru început printr-o înșituire de văi carstice, formate prin
dizolvarea și tasarea straturilor de calcare.
Zona seamană
foarete mult cu peisajele din Apuseni.

Între aceste
însiruiri de doline largi, străbatem pânze înguste de padure de fag.
Pentru a ocoli
noroiul de pe cărare, ne abatem pe pietrele de calcar de pe margine.

Iesim într-o poiană
înclinată prin care urcam agale.
Luăm înălțime si
zările se deschid din nou spre fața estica a Pietrei Craiului.

Atenția îmi este atrasă
de hârjoneala dintre doua vulpi si deodată una sare spre mine, fără să mă vadă,
apoi coteste brusc la stânga.
Dar o prind…

Într-o altă poiană
adâncită găsim o sână părăsită de curând.
Pe dreapta, ceva
mai sus, cu o vedere cuprinzatoare peste tot locul, se află un adăpost pentru
pază.
Lăcașul se cheamă
,,la aripă”, se poate muta din loc in loc, ca pe o targă si e folosit noaptea
de unul dintre ciobani pentru a păzi un colț al țarcului de oi.

Țarcul de oi,
strunga si băncuțele pe care stau ciobanii când mulg mânzările.

De la stână poteca
urcă spre stânga si patrunde pe o cărare mărginită pe ambele părți de garduri
de sârmă, ori de piatră.

Pentru o clipă am crezut
ca suntem pe fosta graniță dintre Imperiul Austro-Ungar si Regatul Român. Apoi
mi-am dat seama ca această graniță e pe sus, pe traseul marcat cu bandă roșie.
(Vezi Jurnalul meu: ,,Șirnea-Curmatura Groapelor-Fundata”)

La capatul acestui
pasaj poteca patrunde într-o zona mai umbroasă, unde șuvoaiele au săpat în
locul drumului un adevărat canion.

Iesim din nou la
lărgime si vedem pe fața sudică a muntelui primele sălașe ce apartin stului
Ciocanu.

Și aici, în lumina
calmă a toamnei, locurile sunt odihnitoare.
Oile si vitele pasc
dimpreună pe fânețele reînverzite.

O privire spre
vest. Sub cărarea pe care am venit noi, cea din dreapta, de sub pădure,
întâlnim prima casă locuită.
Băgăm de seamă ca
pănă la ea nu urcă niciun drum de acces.

Spre sud se deschid
alte și alte zări, apoi o înșiruire de măguri, dincolo de vatra satului
argeșean Ciocanu.

Un sălaș în podul
căruia s-a strâns fânul de pe coaste.
Iarna gospodarul
adduce vitele aici si le hrănește cu nutrețul strâns peste vară.
La noi, în Prahova,
ne muncim să ducem fânul de pe coaste până acasa, cu caruțele.
Ei se dovedesc mai
ergonomici…

Ajungem la casele
din Ciocanu si cerem lamuriri unui localnic: ,,pe unde trebuie să apucam pentru
a prinde drumul care să ne scoata din nou in Șirnea?...”

Vazut de sus, acest
sat pare ca nici nu are vreun drum de acces.
Totuși, un drum
coboara spre înainte, apoi la dreapta, până jos, în satul Dâmbovicioara, iar
altul ține culmea dealului, spre stânga si coboara spre nord in satul Șirnea.

Pentru a prinde
acest al doilea drum, noi vom face stânga si vom traversa valea din față.

Coborâm pe lângă un
gard si suntem repede întâmpinați de doi câini răi-nevoie mare.

Chestie de imagine,
pentru a da bine în fața stapânului, căci dealtfel…

Aproape de fundul
văii trecem pe lânga o casă puțin cam ciudată.
În curtea casei se
gramadesc într-un colțm mai la umbră, câteva cruci adevărate. O fi vreo troiță,
ori vreun cimitir?!...
Ajunși acasă, am
citit în revista ,,Formula As” ca acolo locuiește un poet ceva mai ciudat… Am
recunoscut locurile prin care am trecut si noi si mai ales pe cei doi câini din
fotografiile reporterului Bogdan Lupescu.
Prezentarea în
articolul din revista a acestui poet cam zănatec, mi-a întărit încăodată parerea
personală cum că poezia e o artă cam… cam…
Mi-ar fi greu să
compar poezia cu arhitectura, spre exemplu…
În Barcelona
Sagrada Familia lui Theodor Gaudi uimește de la prima privire…
De partea cealaltă:
,,Fiind băiet păduri cutreieram…” Mare brănză!

Poteca ne scoate pe
culmea dealului cu drum si în spate vedem casele din Ciocanu pe lânga care am
trecut.

Ieșim la drum și
întâlnim un bătrân.
Dacă ar fi fost
iarnă aș fid at titlu acestei fotografii: ,,Drumeț în calea lupilor…”
E toamnă și la
sfârșit de drum vă întreb în fața fotografiei: ,,De unde venim și încotro ne
grăbim?...”

Totdeauna bătrânii
întâlniți în peregrinările noaste au creat imagini demne de ținut minte.
Fără ajutorul
aparatului fotografic voi încerca să vă prezint o altă imagine cu batrăni pe
munte…
Tata abia iesise la
pensie si primise vizita unui vechi coleg de școală generală. Și acest coleg
era pensionar si la trecerea în rezervă primise gradul de general de aviație.
Îl rugase pe tata
să-l poarte prin pădurile de pe deasupra Mâneciului, așa, de dureroasă aducere
aminte…
Pentru a nu părea
ca umblă fleaura pe coclauri, tata își luase cu el un briceag, o mână de sârmă moale
și un clește cherpedin.
Ce imagine grozavă
ar fi putut surprinde cineva, cu un general și un fost primar coborând în sat
cu câte o mătură de niuiele de mesteacăn pe umăr… Ca în filmul ,,Ultimul
împărat al Chinei”…
De aceea zic: ,,de
unde venim și unde ne ducem?”
În punctul cel mai
înalt al zonei trecem peste poteca ce a fost odata și odată graniță de imperii
si dincolo, spre răsărit, vedem panglica drumului ce ne va conduce în cele din
urmă in Șirnea, unde am lăsat de dimineață mașina.

Drum bun!
Joi, 9 octombrie 2008 - 17:31
Afisari: 26,749
gigicepoiu
Fagul cu pricina mie mi-a amintit de "Stejarul din Borzesti".
Joi, 9 octombrie 2008 - 16:53