Ghid montan Muntii Latoritei

Geologie

In cuprinsul Munţilor Latoriţei se disting cele două mari unităţi caracteristice Carpaţilor Meridionali: Domeniul Getic (Pînza Getică) şi Autohtonul Danubian. Pînza Getică îşi are în acest sector limita sa sudică, ce se poate urmări din Şaua Ştefanu spre est pe firul Latoriţei de vest pînă la est de pîrîul Zănoguţa, unde, întîlnind falia Olteţ-Puru, suferă o inflexiune spre nord pînă la valea Vidruţa. De aici limita sudică a Pînzei se înscrie pe aliniamentul văilor Vidruţa şi Mînăileasa, pînă aproape de confluenţa acesteia din urmă cu Lotru.

Culmea Ştevia-Dealul Cireşului, pînă la extremitatea estică a masivului, aparţine de asemenea Pînzei Getice. Un solz al Pînzei se întîlneşte pe versantul stîng al Latoriţei, amonte de Pîrîul lui Tocan. În cuprinsul acestei mari unităţi se întîlnesc gnaise cuarţo-feldspatice, micaşisturi, amfibolite şi paragnaise micacee, pe alocuri cu filoane de pegmatite. Ele aparţin seriei de Sebeş-Lotru, fiind metamorfozate în faciesul amfibolitelor şi avînd vîrstă precambriană (M. Pavelescu, 1970; H. Savu şi A. Schuster, 1975).

Tot în acest sector au fost puse în evidenţă atît depozite aluvionare cuaternare, cît şi argile, conglomerate şi marne cu intercalaţii de cărbuni de vîrstă tortoniană, situate în depresiunea intramontană Puru, în prezent acoperite în mare parte de apele lacului Vidra. Prezenţa acestor depozite ridică semne de întrebare în privinţa genezei lor, ca şi a cursului Lotrului în urmă cu milioane de ani. Domeniul Danubian (Autohtonul) se dispune la sud de limita Pînzei Getice şi cuprinde o mare varietate de roci. Astfel la izvoarele Muntinului se află elemente ale seriei de Tulişa, cuprinzînd şisturi sericito-albitice, cuarţoase, cu intercalaţii de serpentinite şi lentile de azbest. Pe alocuri aflorează calcare cristaline şi dolomite. Roci asemănătoare, constituind seria de Latoriţa, se întîlnesc în sectorul central al masivului, începînd din Şaua Pietrile, spre est, pînă la izvoarele Rudăresei. În această porţiune predomină însă calcarele, mai mult sau mai puţin cristaline, puternic tectonizate, care au dat naştere unor interesante fenomene carstice.

Latoriţa de Jos (Urdele) străbate roci granitice, amfibolite şi depozite fluviatile cuaternare. În aval de lacul Petrimanu, Latoriţa curge pe o albie de granite care, şlefuite de ape, au format un microrelief interesant (“La jgheaburi").

Abruptul dinspre Latoriţa (versantul stîng al văii) cuprinde gnaise amfibolice şi ortoamfibolite corespunzătoare seriei de Drăgşan de vîrstă precambriană, ca şi granite şi granodiorite cambrierie. Intre valea Vidruţei şi culmea Munţilor Latoriţei se întinde seria de Vidruţa conţinînd şisturi clorito-epidotice, metagresii şi metaconglomerate, uneori nediferenţiate, metamorfozate în faciesul şisturilor verzi hercinice.

Din punct de vedere tectonic, se remarcă prezenţa a două falii care taie transversal Munţii Latoriţei. Este vorba de falia Olteţ - Puru, situată în prelungirea văii Olteţului pînă pe valea Pietrile Vidruţei, şi de falia Tîrnovu – Mînăileasa situată mai la est şi avînd direcţia nord-vest - sud-est. Rocile supuse metamorfismului au fost puternic cutate, distingîndu-se în sectorul estic mai multe sinclinale şi anticlinale.

Ca resurse minerale se pot menţiona pegmatitele cu mică (muscovit şi biotit) ce se exploatează în “Cataracte” ca şi unele mineralizaţii de fier, sulfuri metalice, azbest şi grafit de mică importanţă, constituind totuşi rezerve ale economiei naţionale.

Munţii Latoriţei sînt formaţi dintr-un ansamblu de culmi cu o altitudine medie de 1400-1800 m. Peste 65% din suprafaţă se situează la o altitudine ce depăşeşte 1600 m. Culmea principală porneşte din Vîrful Bora (2055 m), care reprezintă şi altitudinea maximă a masivului, şi se orientează spre est, depăşind prin alte două vîrfuri ,,graniţa" celor 2000 m: Vf. Puru (2 049 m) şi Vf. Fratoşteanu Mare (2 053 m). Din Vîrful Fratoşteanu Mare culmea principală, cu orientare vest-est, se ramifică în două culmi aproximativ paralele, dar inegale ca lungime, între acestea adîncindu-se valea Rudăreasa. Ramura nordică se prelungeşte prin Culmea Ştevia, coboară în Şaua Chica Lupului (1 012 m), se ridică în Dealul Cireşului (1161 m) şi ia sfîrşit la confluenţa Latoriţei cu Lotrul. Cea sudică, după o succesiune de vîrfuri şi înşeuări largi, se orientează spre nord-est, devenind o creastă îngustă şi accidentată între Vîrful Repezi (2012 m) şi Vîrful Vînăta (1463 m) şi terminîndu-se la confluenţa văii Rudăreasa cu Latoriţa, unde se află şi satul Ciungetu.

La nord de Vîrful Fratoşteanu Mare se întinde o culme ce coboară uşor spre Curmătura Vidruţei (1588 m), realizînd legătura cu extremitatea nordică a Munţilor Latoriţei, denumită Culmea Mînăileasa-Runculeţ.

Partea vestică a Munţilor Latoriţei o constituie o culme, care, pornind din Vîrful Mohoru (2337 m), un adevărat bastion al Munţilor Parîng, şi trecînd prin Vîrful Iezerul (2149 m), se continuă cu Muntele Cărbunele, un imens platou acoperit pe alocuri cu depozite de turbă, a cărui altitudine descreşte treptat pînă în Şaua Ştefanu (1 874 m). Culmea se continuă spre nord cu Vîrful Ştefanu (2038 m), coboară apoi treptat în lungul Muntelui Mirăuţu şi se termină printr-un abrupt împădurit în dreptul marelui cot pe care îl face Lotrul la obîrşie.

Aspectul general al formelor de relief reflectă în mare măsură structura geologică a acestor munţi. La vest de Şaua Pietrile, rocile dominante sînt şisturile cristaline aparţinînd Pînzei Getice, care, modelate de agenţii externi, au dat naştere unor vîrfuri rotunjite, cu pante domoale, separate de înşeuări largi şi acoperite de păşuni (Vf. Puru - 2049 m; Vf. Zănoguţa - 1935 m; Vf. Bora - 2055 m etc.). Spre răsărit însă îşi fac apariţia calcarele aparţinînd Autohtonului Danubian, care aduc o notă specifică în relief. Modelate puternic de agenţii exogeni, rocile calcaroase se înscriu în relief sub forma unor stînci izolate sau piscuri stîncoase, ruiniforme (Pietrile - 1881 m; Mogoşu - 1960 m).

Pe versanţii sudici, apele au dat naştere unor fenomene carstice, dar de mică amploare, datorită grosimii reduse şi discontinuităţii stratelor. Pe culmea principală se pot urmări imense terenuri plane aparţinînd suprafeţei de modelare Zănoguţa (Şaua Repezi, Inşirata, Nopteasa, Zănoguţa, Mînăileasa etc.), cantonată aici, la altitudini cuprinse între 1800 şi 2050 m (tip Borăscu).

Data actualizarii: 08.07.2010