Măi Adi... Roadele acelea pot fi şi dulci şi amare.

Şi de referit m-am referit la faptul că, începând cu vârsta ravagiilor hormonale şi emoţionale, copilul devine mult mai puţin (adică deloc) receptiv la educaţia din partea părinţilor.
Este realmente nasol să ai 14 ani, câteodată...

Este vârsta răzvrătirii, a teribilismului şi a accepţiunii învâţâmintelor venite din anturaj în detrimentul celor venite din familie.
Excepţiile întăreswc regula.

Cel mai adesea, perioada asta trece repede. Iar pe la doăzeci şi ceva de ani se stabilizeaza şi cimentează emoţiile şi caracterul.
...mai văd oameni cu multe fire albe în păr ce nu-mi creează altă impresie decât de adolescenți plecaţi cu sorcova... dar şi copii ce demonstrează o maturitate nenaturală şi cu mult prea mult înaintea vârstei lor.
Dar astea-s excepţii.

Ceva ce-am învăţat de la alţii mai bătrâni ca mine şi cu mult mai maturi:
-De la 0 la 14 ani, îţi supraveghezi copilul indeaproape, şi-l asiguri permanent că îi eşti aproape. Are mare nevoie de permanenta confirmare şi caută permanent aprobarea parintilor.
De la 14 ani, îţi supraveghezi copilul lafel de îndeaproape, dar te asiguri să nu se simtă supravegheat. Doreşte să devină om mare şi încearcă să demonstreze că se poate (chiar dacă nu e aşa) că poate merge fără să fie ţinut de mână.

P.S.

Vărsta asta de 14 ani nu prea mai este valabilă... în ziua de azi, pubertatea (ba-to vina) incepe de pe la 10 ani!

Am uitat ceva...
Adi, pârinţii vor fi părinţi. Până la sfârşit!
Una din cele mai crunte situaţii în care se poate regâsi un om, in lumea asta, este aceea de aşi îngropa copiii! Nu am copii dar nici nu îmi pot imagina durere mai groaznică de asta.

Părinţilor tăi, ca şi ai mei şi aproape ai oricui, indiferent de vârstă, dealtfel, pot fi îngroziţi de posibilitatea câ oricând îşi pot primii copilul într-o pungă de plastic.

Vara trecută, măicuţa mea a făcut o criză de plâns şi a tras o spaimă groaznică.
Nu am fost în nici un fel de pericol iminent, dar, intr-o după-amiază caldă şi liniştită, pe malul lacului Podragu, undeva unde semnalul la telefon era sporadic, am făcut prostia să-i răspund la telefon.
Pentru că semalul era foarte slab nu ne-am auzit deloc. Am spus odată ”Alo, săru-mâna mama!” şi s-a întrerupt...
In telefonul mamei mele, în schimb, au ajuns doar câteva frânturi de date care au fost interpretate în sunete ambigue, de către telefon ei.
Coroborând grija părintească naturală, un apel telefonic întrerupt brusc şi impresia dânsei că aş fi strigat ”Ajutor!” a fost tot ce a tebuit.
Nu mai povestesc decât că mi-au trebuit zile în şir să o liniştesc cât-de-căt, chiar dacă, la nici 30 de minute am vorbit la telefon, urcând undeva unde aveam un semnal destul de bun.

,,După afurisita vârstă de circa 14 ani, părinţii nu prea mai pot decât să culeagă roadele educaţiei şi creşterii copiilor lor." - Pe bune yo6ial ? Eu am ceva ani peste 18 si inca mai pot sa ma ingradeasca destul in a urca pe munte.

Grup de copii galagiosi?? Nu seamana putin a pleonasm??
Se poate si altfel? Pe mine m-ar deprima un grup de copii tacuti, gravi, meditativi
N-ar avea nici un haz si ar fi pacat de fiecare copil din grupul ala.
In alta ordine de idei, ideea activitatilor in grup, la varste fragede, isi indeplineste scopul educativ si prin spiritul de competitie fie ea fizica, morala, etica.
Daca un grup de "X' copii invata toti, in acelasi timp, sa respecte natura; bravo lor si.....la cat mai multe grupuri.
Si inca un aspect; "Ciresarii" erau si eu un grup, destul de bine reprezentat daca-l punem la socoteala si pe Tombi

Florine nu pot sa te contrazic, grupurile mari nu numai de copii sau adolescenti dar si de adulti sunt galagioase, dar eu dadeam acel exemplu pentru a arata o posibila cale de a apropia copiii si tinerii de natura. Iar cand am spus depolitizati ma refeream la faptul ca nu sunt folositi ca o masa pentru foloasele mai stiu si eu cui.

Aoleo! ce de-a discutie despre.....

@ florin-si eu am inceput cu Constantin Chirita.Cand am terminat ultimul volum din "Ciresarii" cred ca am fost pe pragul de a plange.Mi-am dat seama ca tocmai mi se terminase copilaria si ca niciodata nu va mai fi la fel.Cred ca toti copiii au inclinatia nativa in spre a iscodi.Trebuie doar un rucsacel in spate si luat intr-o padurice.Nu stiu ce va descoperi un copil in acea padure...dar sigur va descoperi in sufletul lui setea de aventura.Cred ca asta e cel mai minunat lucru care i se poate intampla unui copil...pentru ca i se va "intampla" asta pana la sfarsitul zilelor lui/lor/noastre.

Cel care-si lasa copilul in fata unui calculator si e multumit de el pentru ca e cuminte si ia note mari cred ca-si asasineaza copilul la nivel emotional.Pentru ca acel copil ,oricum, in viata va intalni maretia si nu va sti ce sa faca cu ea sau ii va da cu piciorul....

Corect! Eu am avut noroc cu un bunic, un unchi, si Constantin Chirita

Is oarecum de acord cu Florin. Nici mie nu-mi plac adunarile mari de copii pentru ca in general sunt foarte zgomotoase si greu controlabile.

Dar imaginea unor parinti cu copii dupa ei pe munte mi se pare nu numai placuta/utila ci mai ales necesara. Sunt putini oameni care au avut norocul sa descopere de la parinti placerea in a sta la aer curat, de a face miscare si de a duce o viata sanatoasa. Si tot la fel de putini sunt si cei care au facut asta pe cont propriu.

In afara se acorda mult mai multa atentie si timp statului in natura, miscarii. Este legat si de nivelul de trai, dar este legat si de mentalitate.

Si apropo de cat de bine era inainte si cat de rau e acum.. cred ca incet incet si la noi o sa se indrepte lumea spre mai mult "quality time" (timp cu familia, in natura, avand grija de sanatate) decat spre acea fuga continua spre a detine cat mai mult si de a epata prin ceea ce au.

Eu observ multe persoane cu destula "aversiune" fata de copii
Exista "plozi" - inclusiv al meu; cu toata modestia - cu care as prefera sa merg pe munte sau la schi - si nu pe partii, mult mai mult decat cu alti adulti care "se cred" mult mai experimentati decat sunt cu adevarat.
Care este relevanta???
a - 10-12-14-17 ani, cu rucsac in spate si responsabilitate pt. si pe munte invatata de la parintele propriu/instructor etc. SAU
b - adult pe munte.
Anul trecut, spre Crucea de pe Caraiman, mergand pe o ceata de genul "umblat prin cana cu lapte" - nu vedeai la 5-6 m in fata; cand am ajuns la portiunea stancoasa care trebuie coborata, in sensul Babele-Caraiman; portiune care pur si simplu, sub noi fiind; nu se mai vedea deloc; l-am lasat pe fiu-meu (dupa multe povesti si povete anterioare) sa ia singur decizia; rezultatul: ne intoarcem.
I-am spus-o si lui atunci, cu voce tare: nu am fost atat de mandru de el nici la trasee dificile gen 7 Scari sau Jepii Mici, facute cu responsabilitate, cum am fost pt. acea decizie.
Am vazut aici pustiul unui brasovean care a luat aceeasi decizie in aceleasi conditii, pe o vale din Caraiman; bravo lui si in egala masura tatalui.
Cred ca in topicul asta; la modul pertinent nu pot raspunde decat cei care au copii cu care merg pe munte sau au fost cu copii pe munte; restul vorbesc "vorbe"

Mai Adi, am fost si eu copil, am fost si adolescent, si intotdeauna mi s-au parut ridicole si deplasate grupurile de zeci de oameni care merg in sir indian ca furnicile pe munte, fac tabere mari si automat galagioase, deranjand involuntar pe cei care cauta doar natura si liniste. Nu-i nimic natural in 30 de corturi. Doar o militarizare inconstienta.
Citind mesajul tau de dimineata, mi-am lasat mintea sa zburde, si adaugand putin umor, am vizualizat o imagine apocaliptica cu toti copiii (sa nu le spunem plozi ca-s doar progenituri) tabarand pe munti.
Iar daca e vorba de ipocrizie, ideea de cercetasi depolitizati mi se pare o culme a ei. Noroc ca nu este asa. Poate doreai sa spui "decomunistizati" De ex: http://www.scout.ro/

De ce Florine? Vrei sa-i pastrezi doar pentru tine?
Si de ce folosesti termenul plozi? Mie imi suna cam peiorativ. Nu ai fost si tu unul? Nu cred ca e corect sa vorbim despre tineri de parca noi ne-am fi nascut direct adulti si super educati.
Observ ca multe persoane uita ca au fost si ei adolescenti, perioada in care nu au fost sfinti (nici nu ar fi fost normal asta). Cred ca subiectul acesta ar trebui tratat cu mai putina ipocrizie si mai multa obiectivitate.

Nici o şansă, Florine... Nici o şansă.

Drept sa va spun, parca nici n-as vrea ca toti plozii sa bantuie de-acu prin munti. Cu sau fara cravate.

Ai mare dreptate yo6ial.
Copiii si adolescentii din ziua de azi sunt exponentii societatii din care provin. Daca familia si anturajul ii indrepta spre un drum, este foarte probabil sa o ia in aceea directie.
In cazul nostru al romanilor doar accidental putem capata pasiunea pentru munte, pentru ca un tanar provenit dintr-un mediu care nu a avut de-a face cu muntele, nu are cum sa capete pasiunea asta decat accidental, practic neexistand nimic organizat care sa-l puna in contact cu muntele. Cele 3-4 tabere cu adevarat montane si putinele cluburi avand un impact foarte mic in comunitate.
Din pacate, pentru marea majoritate a romanilor o iesire in natura, "la munte", se traduce printr-un abuz gastronomic, o betivaneala cat mai crunta si asurzirea celor din jur cu o varietate cat mai mare de manele.
Intamplator, cunosc foarte bine situatia din Polonia, tara care ca si noi a iesit din comunism. Din pacate insa nu prea mai avem cu ce sa ne comparam cu ei, nici macar din punctul asta de vedere.
Ei au pastrat "pionierii" pe care i-au depolitizat, i-au transformat intr-un fel de "cercetasi" si i-au mentinut ca o forma de educare si de integrare in comunitate, lucru care ar fi fost si la noi benefic. Pe ei i-am vazut prezenti de la padurea de la marginea orasului unde invatau lucruri elementare, pana la Muntii Tatra, unde aveau tabere adevarate.
In ceea ce priveste cluburile montane, la ei sunt peste tot, desi exista munti doar in sudul tarii. In weekend, in apropierea statiunilor, acelasi tip de oameni care la noi s-ar pune la un gratar, adica cei care nu au prea multe in comun cu muntele, dar vor sa fie si ei pe acolo, merg pe jos cu miile, uneori cate 12-15 km pana la cutare lac sau pana la cutare cabana. Eu sunt convins ca daca acei oameni ar trai in Romania, sigur ar sta intr-o poiana sa se betivaneasca si sa asculte manele, dar cum toata lumea face altceva, asta fac si ei.
Ceea ce vroiam eu sa spun cu acest exemplu, este ca, dupa parerea mea, societatea poate sa compenseze intr-o oarecare masura o educatie deficitara, mai ales in cazul tinerilor, care vor tot timpul sa se integreze si sa fie bine vazuti in mediul lor. Dar din pacate, in societatea romaneasca preocuparile sunt cu totul altele...

Claudiu dar mai toţi am fost (şi unii or să ajungă) la vârstele alea ”spurcate” când tot, dar absolut tot ce zbura era comestibil sau măcar ingurgitat de curiozitate.

Am termometrul plin, în momentul de faţă şi o cafea fierbinte pe masă.
Mă ia cu frig când îmi amintesc de ce imbecilităţi am fost capabil între vârstele de 14 şi 18 ani.
Încerc să fac abstracţie de troll-ul de pe s0ftpedia amintindu-mi şi de un subiect similar care implica camere de bicicletă, nu drumeţii pe munte.
Aşa-i la pescuit... şi bibanii dar şi somnii mai trag la momeala din cârlig
Dar...
Mi-ar place să văd o statistică, din aia verosimilă, cu orientările socioculturale ale tienretului de azi. Îmi pare câ tăntălăii de azi sunt cu ceva mai tăntălăi decât cei de ieri...

Nu toţi tinerii sunt mânaţi, în viaţa lor extrauterină, de aceleaşi impulsuri teribiliste sau instinctul de turmă, dar pădurea se usucă văzând cu ochii...

După afurisita vârstă de circa 14 ani, părinţii nu prea mai pot decât să culeagă roadele educaţiei şi creşterii copiilor lor.

Părinţii care-şi iau copiii alături de ei în plimbările mai lungi sau mai scurte, pe munte, în naură, fac unul din cele mai bune lucruri din lumea asta. Petrec timp preţios alături de copiii lor, într-un mediu excelent şi propice educaţiei. Propice pentru că receptivitatea piticului este maximă.
Adică opusul activităţii deja prea-multor părinţi care consideră telefonul mobil cu ştrasuri, addidaşii de firmă şi teve-ul cu plasmă că ar fi mai utile şi mai importante, pentru copiii lor, decât timpul petrecut alături de ei, împărtăşindu-le din pasiunile, cunoştinţele, valorile morale, spirituale... mai pe scurt, educându-i.

După cei 14 ani (de acasă), pentru părinţi, e similar unei ture de DownHill pe o bicicletă de oraş. Nu pot decât să dea drumul frănelor, să inchidă ochii... şi să spere. )

Mai e o chestie... fiecare părinte este responsabil de educaţia copiilor săi.
Dar copiii, tinerii, se educă şi unii pe alţii, făcând schimb de cunoştinţe, experienţe, valori morale.
La joacă, la şcoală, oriunde, posibilitatea şi probabilitatea de a deraia de la valorile insuflate de părinţi, prin influenţa majoritară, este din ce în ce mai mare.
Deci, la cât mai multe sesiuni de ”family bonding” !

Pana la tantalai, cacaciosi si blegovani, ambitii, vise si tristeti te mai gandesti si la viata lor si mai ales incerci sa te pui in pielea lor.

Din fericire muntii imbatranesc mai greu ca noi.
Si chiar daca nu sunt profesor si nici nu-mi caut mine antipersonal pe sub picioare, nu pot sa nu observ ca oamenii care acu' multi ani erau tineri se purtau altfel decat cei care acu-s copii. Pe munte sau prin alte locuri, net par example. Chit ca generalizez, pustiul "muntoman" de acu 15-20 de ani (eram convinsi ca noi am inventat termenul, ceva gen LOL-ul actual) era mult mai altfel decat pustiul montaniard de acuma. Mai bine? Ma rau?
"Lasatul" copiilor pe munte e ca si lasatul copiilor la joaca. Un parinte/educator bun va avea incredere in fiinta aia minora ca va face ceea ce a fost educat cum a fost educat, lasandu-i in acelasi timp si sufletul sa zburde. Daca pentru pici, in urma "educatiei", muntele ramane ceea ce este pentru multi oameni maturi (cucerire, demonstratie de forte, escapada, libertate fata de ce oare, parada de echipament si/sau hormonei), doar tristetea ne mai desparte de desperare.
Lasati copiii pe munte, dupa ce le aratati ce e bine si ce e rau, dar nu va asteptati ca la anumite varste si in anumite imprejurari sa nu uite ce au invatat si sa nu riste. Daca nu fac asta inseamna nu ca sunt bine crescuti ci doar ca-s niste mici cacaciosi care se tem mai mult de repercursiuni decat de ceea ce-si doresc. Tantalaii de ieri ajung blegovanii de maine. Fara vise implinite, doar cu frustrari ce-i bantuiesc.

Pe copiii ii duci pe munte si exact ca la oameni mari totul trebuie gradual, treptat cu scopul de a prinde dragostea, de a prinde gustul. Pofta vine mancand.

De la ce varsta ar putea fi lasati singuri pe munte? Greu de spus, eu inca nu am ajuns la varsta la care sa-mi las copii singur pe munte sau ei sa-mi ceara lucrul asta. Ai mei m-au lasat singur pe Ceahlau pe la la 16 ani, eram cat de cat cu capul sub nori. Pe Matei il duc cam de la 4- 5 ani , pe Maria cam de la 3 ani. Matei are spre 10, Maria spre 6.

Conditiile variaza de la cabana la cort, copii mei adora sa stea la amandoua, scantei in ochi mai bine zis. Cu Matei am facut si tura de iarna pe Ceahlau.

Dar din dar se face rai! Asa cum si ce am primit asa asa vreau sa dau. Am facut si greseli si fortari, am avut si mici excese in aprecierea incorecta a timpului (mari dupa pararea sotiei ) dar undeva bobul de grau eu cred ca l-am semanat in ogor bun.

Bine, asta nu e un motiv de lauda, nici nu as vrea lucrul asta, pentru mine sunt niste bucurii mari pe care le-am facut impreuna cu ei. Dar asta poate fi un argument la faptul ca generatiile copiilor nostri nu sunt mult diferite fata de generatiile noastre. Problemele lor au fost problemele noastre, modul de rezolvare poate fi un pic diferit.

Copiii au o energie extraordinara care poate fi canalizata spre intelegerea muntelui. Asteapta mult de la noi. Lasa incolo calculatorul, cs-ul, internet-ul sau alte minuni si hai in natura. Chiar cred ca este sansa generatiei lor pe care o au acum cand informatia este mura in gura.

La 17 ani, cred ca nu mai vorbim despre copiii, vorbim despre adolescenti. Iar acolo inca nu stiu care sunt toate problemele
dar dupa capul meu trebuie incurajati pentru a petrece cat mai mult timp pe munte. Dar intr-un mod educativ si sistematic.
Il lasi pe copil atunci cand ai absoluta incredere, iar asta o capeti in timp.

Iarasi apare buna masura!
Iar copilasii, copilasii cer si vor sa fie invatati, vor sa fie calauziti

Eu am mers pe munte cu parintii de la 4 ani, fiul meu la 2, fiica mea la 3. Singur am mers la 13 ani cu fratele de 10 si un alt prieten tot de 13. Nu vad nimic rau in ai lasa singuri e munte, ca parinte stai cu frica, dar trebuie sa mai slabesti lesa ca sa stie sa se descurce in viata si apoi 'greutatile' muntelui cred ca le calesc personalitatile si ii responsabilizeaza. Personal nu am intalnit tineri care merg pe munte cu rucsac si cort, deci nu ma refer la cei care urca cu telecabina sau cu masina,care sa nu aiba conceptii corecte si normale despre viata si ceea ce ii inconjoara.
Intr-adevar se intampla si lucruri, sa le zicem, reprobabile, dar adolescentii sunt la fel si la mare si la munte, conteaza doar cum ii educam noi.

Carevasazica esti si tu prof, Omarc Fain asa Deci stii ce zic. De la ce varsta fumeaza elevii? Cum vorbesc ei, sau stai numai in cancelarie? Cum se poarta ei fata de noi comparand cu respectul nostru fata de profii nostri? Si eu sunt la un liceu tare bun si inca fara fite ca altele cu nume.
Nu e nimic rau sa iti doresti ceva. Si noi ne-am dorit. Insa cei 7 ani de acasa erau prezenti mereu cu noi. Daca tu crezi ca un topic din asta nu reflecta modul lor de a gandi, ce sa mai zic? Pe vremea mea cel putin sexul opus era tratat cu respect si nimeni nu indraznea sa gandeasca macar la ce gandesc astia micii de azi.

Eu sunt fericitul parinte al unei fetite de 2 ani si jumatate. Peste cativa anii, as vrea ca fetita mea sa ma traga de nadragi si sa-mi spuna sa merg cu ea din nou prin locurile in care am duso atunci cand era mica. Sambata am fost cu ea prin Zarand si deja sa dat la stancile de catarat.
Anul trecut am fost plecat prin Africa, scopul a fost ca la intoarcere sa facem un film prin care sa atragem atentia tinerilor sa mai faca miscare, sa lase televizorul, calculatorul si barurile.
Poate cel mai bine ar fi sa-l intrebati pe cumnatul meu care organizeaza tabere pentru elevii in retezat la cabana Lolaia, legata de Org. pt. tineret Adeona. Nu doresc sa fac reclama la ceeace face al, dar unii copii revin an de an in tabere, iar alti ajung acasa si le cer parintilor banii pentru echipament.
Dar nu sunt de acord sa fie lasati singuri, fara supraveghere, ci insotiti de o persoana cu experienta. Nu conteza varsta.