ZEND'I TORA - APOCALIPSA

-APOCALIPSA-

Intr-o zi, nemarginirea imi va schimba chipul in frunze uscate.

Intr-o zi, voi fi una cu tarana si stancile nascute dintr-insa

 

Intr-o zi, zarile nu-mi vor mai striga numele si codrii imi vor uita pasii si focul din noapte nu-mi va mai ingana privirea si zambetul tau nu-mi va mai alunga tristetea.

 

Intr-o zi…..

 

Pana atunci, ma intreb, oare ce-ar putea fi apocalipsa sufletului meu?!

 

Din toate cate au fost, doar dragostea muntilor mi-a crescut sufletul.O fi darul acesta Graalul meu din care au izvorat toate?....si eu sa socotesc asta un dar ca toate celelalte?

As putea, oare, irosi ceva? Să mi se cearnă printre degete zambetul iubitei, ca nisipul noptilor in care visul intrecea calea faptei si devenea Trecut….. chiar inainte de a fi trait?

Sau cautand iubirea sublimă si absolută, sa aflu freamătul codrilor, aceasta mare de vise, uitata pe gene, pe care s-o irosesc in lacrimi, sa fiu una cu ea si totul sa arda in valvataie?....focul meu mistuind chemarea.

Sau as putea dezamagi asteptarea Clipei, uitandu-mi curajul pe zatul cafelei, ca dupa o noapte de pasi prin visele altora, povestite mie cu atata talc?!....vinovatie invesmantata in murmurul rugaciunii.Iarta-ma!

As putea sa uit cararea ce-mi adie privirea, caci stiu ca ma imbie spre culme?....cand zarile imi stiu numele?

 

Of….muntii mei si-ai vostri!De cate ori nu mi i-am dorit ca pe un sarut al iubitei, stiind ca a doua zi ne vom desparti?! De cate ori nu m-am regasit in paloarea lunii si brazii care-mi mangaiau revolta, cu vorbele lor de bine!

 

Si ma intreb, care ar putea fi apocalipsa sufletului meu?

 

Cand cenusa iubirii moarte imi putrezea sufletul si nu era nimeni sa-mi toarne pe buze apa vietii sau sa-mi daruiasca sarutul vrajit…si deveneam un pustiu in care nu mai striga nimeni….Dezamagirea….Doar umbra padurii imi era partasa la freamatul din priviri…si umorul ocazional care cadea ca un dangat de clopot pe ruga din zambete.”Nu mă mai iubi”, am zis.Imi e deajuns privirea ta care ma cauta acolo unde eu nu voi fi niciodata. Imi e deajuns sa stiu asta. Restul e doar un cadril social, un joc absurd si grotesc al simturilor. Mai bine ma las sa mor decat sa ma amagesc c-ar fi nemarginirea…

 

Si ma intreb….care ar putea fi apocalipsa sufletului meu?

 

Nu cred in magi si n-am cautat in astri.Singur imi iubesc lumea in care traiesc.Toate sunt asa cum am vrut eu sa fie: codrii dintotdeauna, freamatul brazilor in noaptea aspra a ierinii, zapada, ca un giulgiu ce-si asteapta eroul.Si eu le iubesc pe toate, asa cum sunt.Imi pare mai intelept prietenul care gaseste in toate o binecuvantare a Domnului, asa ca sa povesteasca el daca e un merit sa-mi fie teama de asteptare….asa cum stie el sa afle un talc in toate.

 

 

 

POVESTIRE:„Astazi este prima zi din viata mea. M-am trezit dimineata si-am facut ochi,

iesind tiptil din cortul vietii. Nu a fost frig noaptea si atunci cand am vrut sa vad lumina,

soarele si luna erau in imbratisarea zorilor. Am iesit si am vazut rasaritul si apusul dupa

lacul glaciar format din lacrimile parintilor mei, dupa lumea necunoscuta mie si refuzata

cunoasterii mele. Eram imbatat de razele inceputului si stiam totul, nu aveam nevoie de

nimic. Doar setea o simteam, imi era foarte sete si gura imi era uscata. Am cautat si am

gasit un izvor din atatea sute de izvoare, am deschis puternic ochii si am inceput sa ma uit

in jurul meu dincolo de rasarit.Eram sub varf de munte, cerul rosiatic devenea de un

albastru pur si vantul imi adia obrajii. Eram fericit?  Cred ca da. Apoi mi-am adus aminte

de apa, de izvor si am uitat unde era primul izvor, desi eram langa el nu-l vedeam, mi-au

trebuit ore ca sa-l regasesc. Am sorbit la reintalnire aproape totul si am aplecat fruntea sub

suvoiul de apa rece. M-am racorit , m-am spalat pe fata si am tresarit cand am vazut ce

limpede era apa dar si cum o tulburam eu. Apoi mi-am pus pantalonii si camasa alba, mi-

am luat perna, traista cu merinde si descult am inceput sa urc muntele. De jos ziceam ca

ajung foarte repede pana sus pe varf dar drumul avea multe serpentine, urcam greu,

mergeam incet. Atunci , in acele serpentine care imi scoteau sufletul m-am intalnit cu tine ,

calatorule. Erai sprinten, coborai ca sa ma ajuti si sa-mi fii prieten bun in calatoria mea.

Deja era acum calatoria noastra. M-ai intrebat daca aveam nevoie de ajutor si era clar ca

aveam nevoie, nu ca sa ma cari in brate pana in varf, ci pentru ca sa fii alaturi de mine pe

drumul ales.

 

 

Mi-am dat seama ca nu aveam toata ziua la dispozitie . Am urcat. Era bine cand erai langa

 mine, oboseai alaturi de mine dar aveam in sfarsit pe cineva cu cine sa vorbesc. Eu

vorbeam si tu taceai si ma ascultai. Si apoi soarele s-a ascuns printre norii negri, a venit

furtuna, tu ai alunecat si eu nu te-am putut sprijini. Era ceata , nu mai vedeam nimic, era

urat, nu te-am mai vazut decat cand ai cazut de langa mine. Era vina mea? Probabil ca da.

 Ai cazut acolo unde eu nu te mai puteam vedea. Te-am cautat ore in sir, te-am strigat ,

am urlat dar nu te mai vedeam. Eram suparat si cu aceasta suparare am trecut varful ca si

cum nici nu am fost acolo. Ce folos daca tu, calatorule nu erai langa mine?!Nici nu mai conta

amaratul asta de varf, am coborat in graba pe cealalta parte a muntelui, pe muchia

necunoscuta, seara se lasase peste tot si ceata disparuse. Dintr-o data am vazut o lumina

stralucind in noapte. M-am apropiat de ea si te-am vazut asteptandu-ma la un foc dulce si

linisit. M-ai imbratisat, m-ai iertat si am stat ca doi prieteni buni ce ne cunosteam de-o

viata, in tacere , amestecand jaratecul. Luna si stelele rasareau in vale iar noi stateam si

ne asteptam vesnicia.Peste gunoaiele mele, departe de mizeriile si orgoliile mele, lasand

sub picioare barfele , meschinariile , rautatile, armele mele, departe de ele, ramasa intr-o

alta lume sta viata mea, Viata mea este o zi si o noapte , prima si ultima zi, ultima si

prima noapte. Putine am trait si multe mai am de trait”.

 

 

 

EPILOG: un aprig dor de nemarginire purtam in suflet.De n-ar fi lacrimile infrangerii, niciodata n-am putea îmbogăţi grandioasa Clipa a victoriei.Si iubirea prietenului e o victorie vesnica in fata incremenirii vietii.

 

Gabi si Claudiu… candva , intr-o primavara pe munte, cand luna ne-a invatat genele sa ierte mirarea din priviri

 

Pentru toti prietenii lor, si-ai lor…si-ai lor….si-ai lor….

Luni, 22 noiembrie 2010 - 16:13 
Afisari: 1,523 


zentai