Viata la tara (sau la munte)

            Anul mântuirii 2008, luna lui iulie 18 zile, în austeră zi de vineri, am plecat la coasă. Coasa e un act de cultură. Ba e şi o respectabilă tură prin natură. Drumul durează, pe jos, cam două ore. Cu tot harnaşamentul specific (fiare, coase, mâncare, apă) în spate. Când se crapă de ziuă eşti pe o culme, spre Munţii Ciucului. Când apune soarele, eşti tot pe o culme, tot către Munţii Ciucului...

          Orologiul sună la ceasul al patrulea după miezul nopţii. Ne trezim, bem câte un ceai, apoi plecăm. Este ora 04.40. Loganul ne duce până în satul Poiana, acompaniaţi fiind de corul Symbol. De acolo purcedem apostoleşte către Dealul lui Mândrilă. Aman, aman, drumul ne istoveşte.

            La ora 06 începem să cosim, nu înainte de a face două gesturi ritualice: bem câte olecuţă de vin din amărâta butelcuţă, apoi, după modelul lui D., ne punem în armonie cu natura, descălţându-ne şi cosind desculţ prin roua dimineţii. G., totuşi, nu este receptiv la modus vivendi adoptat de noi.

            Cosim cu spor, ca niciodată se taie iarba la Dealul lui Mândrilă. D. ne dă ghes permanent, ştiind că roua ia cu sine şi mioriticul „questei” activităţi.

            Dealul lui Mândrilă găzduieşte profunde demonstraţii de babilonie lingvistică: D. vorbeşte în italiană, G. în franceză, I. în polonă, iar A. în engleză. Iarba se pleacă cu respect în faţa acestor sonorităţi indo-europene, aşa că la ora 08.30 deja terminăm.

            Păşim cu timiditate către Ciritei. Ajunşi la fânaţul ale cărui dimensiuni nu sunt deloc în concordanţă cu numele său diminutival, începem prin a mânca zdravăn salată de vinete şi orientală.

            Cosim partea de la deal cu destule vaiete, având senzaţia că nu se mai termină brazdele. Căldura creşte în intensitate, iar roua ia şi speranţele noastre cu sine. I. şi A. iau în discuţie posibilitatea de a pleca acasă după terminarea sectorului, dar G. şi D. rămân fermi pe poziţii.

            Terminăm la ora 12, iar până la 13 mai dăm câteva brazde pe coastă şi mergem la apă. Urmează pauza de prânz, până la 16.

            Umbra este bântuită de lighioane cu instincte criminale, aşa că „somnul” nu este veşnic şi nici măcar odihnitor. Revenim la coasă epuizaţi.

            Cosim târându-ne. Către seară dobândim semne de senilitate. D. devine roboţel, iar celebrul refren „Mândra după mine moare”, care ne-a urmărit toată ziua, capătă acum accente dramatice şi uneori nebuneşti. Experimentăm toate genurile muzicale şi toate strigătele posibile.

            Ne hotărâm să lăsăm ceva pentru a doua zi, dar în final terminăm „questa”, cu chiu, cu vai. Rămâne doar împrăştiatul, dar aceasta nu mai e o problemă care să ne atragă atenţia. Este ora 20.30.

            D. nu mai conteneşte să elogieze butelcuţa de „vino roso” care ne aşteaptă acasă. Când terminăm, decidem că acesta este ultimul an în care mai cosim.
            După un marş forţat, ajungem la maşină şi încheiem ziua aşa cum am început-o: corul Symbol cântă „Badea după mine moare”...

Sâmbătă, 8 ianuarie 2011 - 13:00
Afisari: 1,365

iorest

ioanstoenica..	1	super tare! Mi-a placut mult! La inceput am fost atras de ideea de coasa - care imi aminteste de copilarie. Desi atunci treaba mea incepea abia cu risipitul fanului, intors si facut ”porcoaie” etc - am sarit peste cosit ca eram prea mic - desi m-am taiat putin la un deget incercand sa fac pe viteazu si sa cosesc si eu o brazda. Nu m-am gandit ca nu stiu eu cum si de-aia coasa nu taie, am crezut ca nu e suficient de ascutita - si dai cu gresia si degetu pe lama... Apoi mi-am dat seama ca nu doar ideea de cosit pe deal ”la tara” e interesanta in textul asta, ci si faptul ca actiunea se petrece in muntii Ciucului (unde trebuia sa ajung acum vreo 2 saptamani - dar am ajuns doar in Nemira), dar si umorul dintre randuri - ”revenim la coasa epuizati” si alte cele Iar salata de vinete era mancare traditionala pentru pauza de la risipit - sub o salcie umbroasa. Eu zic sa nu renuntati la coasa, e un lucru de care putina lume se mai bucura! Luni, 10 ianuarie 2011 - 00:15
radmar (admin)	2	Inca nu-mi dau seamna daca e jurnal sau altceva si desi incepe brusc si se termina si mai brusc, nu pot sa nu remarc stilul potrivit al povestirii, cu iz de haz si voie buna Marţi, 11 ianuarie 2011 - 09:14
iorest	3	Tiii, vă mulţumesc pentru aprecieri. Eu chiar îmi făceam probleme că e nepotrivită postarea, căci nu am pus accent pe descrierea munţilor din apropiere (e o perspectivă plină de pitoresc: un platouaş de pe care poţi admira Munţii Ciucului şi Nemira). De fapt aşteptăm coasa tradiţională de la fâneţe, cu toate că e cam chinuitoare pe an ce trece (după lunile de vegetat în faţa calculatorului sau la bibliotecă). E prilej de întrunire cu familia, de întâlnire cu vremuri apuse (Ioan, apropo de ce ai scris despre copilărie), prilej de vorbe înţelepte şi voie bună, dar, mai mult decât orice, e un mijloc incredibil de a scăpa de toate minusurile psihice şi fizice din ultimul an Ca şi în turele montane, o zi de coasă de cel puţin 12 ore, urmată de drumul pe jos de două ore (cu tot harnaşamentul), oferă senzaţia că omul poate mult mai mult decât vrea (sau decât ştie el că poate) Apropo de capacităţile omului, am fost astă vară pe Ceahlău cu un grup din care câteva fete nu mai văzuseră muntele. Şi au rezistat, cu tot bagajul, pe traseul Durău-Fântânele-Dochia-Lutu Roşu-Izvorul Muntelui, fapt care mie mi-a trezit admiraţia Marţi, 11 ianuarie 2011 - 18:47
alex_sandrin..	4	Admirabila povestire. Imi trezeste amintiri ce-mi invadeaza gandurile. Vineri, 14 ianuarie 2011 - 20:46
meetthesun	5	Eu fiind fata nu am mers la coasa (plus maruntica si "firava", ca altfel cine stie...), dar am insotit deseori barbatii casei. De cele mai multe ori le duceam mancare la orele pranzului si-ale amiezii. Dupa cum se bucurau de venirea mea si mai ales de ulciorul cu apa rece, imi puteam imagina ce "suferinte" se indurau... Cu toate astea voia buna nu lipsea niciodata, se fluiera, se canta, se blestema cu umor mustele si se astepta cu interes venirea serii... Pentru frumusetea episodului de mai sus, meriti un mers la coasa, la vara Miercuri, 26 ianuarie 2011 - 12:44
zentai	6	Mi-am facut si eu timp de episodul cu coasa. O singura data am experimentat si io niste coasa, mai mult din curiozitatea oraseanului...si dupa jum.de ora, mi-am anuntat disponibilitatea pentru imprastiat. La imprastiat, dupa o ora mi-am anuntat disponibilitatea la adunat.La adunat, dupa vreo 2 ore mi-am anuntat disponibilitatea sa aduc apa, izvorul fiind la vreo jum.de ora de locul coasei.Ciudat e c-am ajuns cu jumatate din apa din galeti, desi puteam sa jur ca le incarcasem pline.Asa am descoperit io noi valente ale echiliubrului.Dar mi-a placut.In fata, de pe locul unde eram, se vedea din plin Ceahlaul, fara nici o urma din prezenta omului, mirosul ierbii cosite si cum "armonizau" ciripituri de pasari.De pe un alt deal, in fata, se auzea vag o doina iar seara am stat cu totii sa ascultam un bucium ce se auzea in departari....Atat de frumos incat si acum ma doare... De-asta zic ca ne meritam fericirea , chiar daca atunci n-o stim si doar peste ani picura in suflet un pic de durere, ca o lacrima din dragoste , si-un oftat din adancul sufletului ne face sa promitem nemarginirea. Miercuri, 13 aprilie 2011 - 15:01
iorest	7	Exact asta e senzaţia la coasă! Interesant e că de la 5.30 la 11-12 deja ai senzaţia că eşti epuizat, ai un moment în care nu mai poţi, dar după aceea totul se linişteşte, totul devine automatism, îţi dai seama că neputinţa umană e doar un moft, aşa că se poate continua cu brio până seara munca. Dificil e că s-a schimbat clima, te duci la umbră să mănânci de prânz, dar mori de cald şi sub poală de pădure, nu mai e răcoarea din vremurile copilăriei. Dacă acum câţiva ani rezistam uşor la căldura de pe dealuri, acum parcă a luat-o razna, te arde soarele de vezi negru, bei apă în prostie şi vezi roşu E gata cu agricultura, trecem la minerit. Aşa-i, avem resurse inepuizabile de frumos la noi în ţară, păcat că ne depărtăm de ele. Vorbind strict despre liniştea naturii, eram cu nişte copii pe dealuri şi mi-a fost imposibil să-i fac să tacă din gură măcar oleacă, să asculte şi ei muzica pădurii. Deh... dă-le un Warcraft şi nu scot un sunet 24 de ore. Miercuri, 13 aprilie 2011 - 15:15

		Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu