S-aruncam dragostea la coș

Poate fusese soarta, sau pur si simplu un noroc pe care nu-l cautase niciodata, dar ajunsese langa el. Nu era chiar asa aproape, intre ei era spatiu cam cat 10 lungimi de-ale sale, dar asa cel putin il putea vedea mai bine si il putea si auzi. Poate avea ea ceva special, sau poate in ziua aceea el se hotarase sa rupa tacerea, sau poate asa vorbea cu toate… Cert e ca obiectul acela ciudat si galben incepu sa-i vorbeasca.

- Ti-e frica?

- De ce sa-mi fie frica?

- Pai… cine stie unde vei ajunge de aici? Poate n-o sa-ti mai vezi niciodata prietenii, familia… iubitul…

- Nu am… nu am nimic eu… sunt singura. Si nu mi-e frica, pana acum mi-a fost bine, am vazut multe lucruri, poate si de acum va fi tot asa!

- O sa mai fie asa o vreme, dar…

- Dar ce?

- Cand o sa ti se rupa capatul de sus, atunci sa stii ca nu mai ai mult de trait. Vei mai avea o ultima calatorie, e drept…

- Ce vrei sa spui? Cum sa mi se rupa capatul de sus? Si ce calatorie?

- Ei, lasa asta… spune-mi despre tine!

O perioada s-au vazut zilnic. Vorbeau cum nu mai vorbisera niciodata! Ea ii povestea despre ce vazuse in calatoria sa pana acolo, despre cum se nascuse printre masinarii si motoare si flacari, despre cat de multe ca si ea erau la locul nasterii sale, despre lucruri pe care ar fi vrut sa le vada sau sa le simta…

El descoperea in ea o pofta de viata cum nu mai avusese de mult, o dorinta de cunoastere prin simtire, nu prin analiza! El era mult mai statornic si intelept. De cand ajunsese acolo nu mai plecase, si trecuse deja ceva vreme de atunci. Asta il facuse sa ajunga foarte rational, sa analizeze tot ce se intampla in jurul sau si sa stie foarte multe despre lumea aceea mica in care traia. Uneori mai schimba cate o vorba cu cei ce-i treceau pragul, dar nimeni nu statea niciodata prea mult… Nimic esential nu se schimba niciodata in viata lui, fiecare zi era la fel…

- Cum adica, in tine intra toata lumea, sta o zi, si apoi pleaca?

- Da, dar nu toata lumea. Intra tot felul de ciudatenii care nu stiu la ce folosesc… Au intrat multe si ca tine, de aceea stiu despre…

- Heey, pai atunci poate as putea ajunge si eu la tine, sa fim mai aproape! Exclama ea cu bucurie… Ce trebuie sa fac sa ajung la tine? Spune-mi!

- Nu depinde de tine, si nici de mine… ii zambi el…

Pentru cateva ore se facu liniste… Amandoi descopereau in ei dorinta aprinsa de a ajunge mai aproape de celalalt. El nu putea sa se miste de acolo, si nici ea nu putea asta singura. Dar sansele ca un om sa o duca la el erau mult prea mici, niciodata nu ajunsesera la el unele pe care sa le fi cunoscut inainte. Veneau mereu din alta parte si ajungeau direct la el! Dar dorinta lor era mare, pentru ca intr-un fel, se completau reciproc: ea era plina de suflet si de viata, el era plin de invataminte si siguranta… Parea ca in interiorul lui ar fi fost cea mai fericita, si cu ea in interior, el nu si-ar mai fi simtit viata atat de goala si lipsita de senzatii…

Incepusera sa se viseze impreuna, acolo sau departe, nu conta! Impreuna si singuri. fara oameni care sa i-o fure, fara altele care sa nu-l cunoasca atat de bine, fara gandul ca intr-o zi, cineva ii va desparti. Visau mult, zambindu-si de la distanta aceea ce devenise dureroasa, dar amandoi simteau ca altceva nu mai conteaza atat de mult precum ceea ce era intre ei… Doar... mai aproape sa fi fost. In el!

Nu trecu mult insa pana cand ajunse sa cunoasca pentru prima oara cu adevarat, un om. Isi amintea bine mirosul de tigara ce-l lasase pe ea, si inca ii facea rau cand se gandea. Ii trebuisera doua ploi sa scape de el. Cert e ca mana aceea o bagase undeva la intuneric, si dupa mai multe ore, cand lumina ajunse iar pe corpul sau, totul se schimbase! Nici urma de masini, de fiare, de oameni sau de el, doar mult verde… Mult, mult verde, care intr-un fel o hipnotiza prin prezenta sa. L-a strigat de mai multe ori, uitandu-se disperata in jur, dar nici nu il vedea si nici nu-l auzea. Trecuse putin timp si dorul deja o chinuia… “Poate nu voi sta mult aici, poate voi ajunge iar la el…”

Aceea a fost ziua cand o parte din ea s-a rupt, partea de sus… Un fior ii strabatu corpul amintindu-si spusele lui, si lichidul ce-i oferise pana atunci stabilitate si greutate, se scurse, lasand-o usoara si goala in mana urat mirositoare. Dar nu dura mult. O clipa de zbor o facu sa-nchida ochii, simtind golul cum o face sa pluteasca, apoi se lovi usor de ceva moale. Deschise ochii si vazu verde… Multe fire de iarba ii inveleau corpul, si pasii unui om se auzeau indepartandu-se…

Liniste… Zgomotul orasului parea sa nu existe aici, iar zgomotul vantului prin iarba sau al pasarilor in copacii inalti nu ii placea. Ar fi vrut sa-l auda pe el… sa-i asculte povestile despre oameni si masini, sa-i zambeasca incet inainte de ora strangerii, sa se incurajeze ca intr-o zi se vor atinge… L-ar fi vrut pe el mai mult decat orice, si acum nu-l mai avea deloc. Nemiscata in iarba moale, incepu sa planga ultima lacrima ce-o mai avea in ea…

Trecura asa cateva zile, apoi isi reveni, cu acelasi dor ce o facea sa planga in interior. Oprindu-se pentru o clipa din plans, auzi zgomote de pasi. Ii vazu… cativa oameni se apropiau de ea pe poteca umeda…

- Va rog, va rog ajutati-ma, vreau inapoi la sosea, va rog… vreau sa-l vad iar!

Asa le striga ea disperata, dar ei pareau sa nu o auda. Trecura pe langa ea fara sa o bage in seama. Doar pamantul de langa se misca putin, atingand-o prin cativa stropi negri. Lucrul asta se repetase de doua ori in doua zile, si toti oamenii treceau pe langa ea fara sa o ridice, fara sa-i spuna o vorba buna, fara sa o duca la el…

Nimic nu se schimba in urmatoarele zile. Ramase acolo, intre firele de iarba, acoperita de apa de ploaie ce-i spalase mirosul de tigara. Pana intr-o zi. Atunci ceva se schimba, dar avea sa afle imediat, ca nu in bine… Doi tineri trecura pe langa ea, si unul din ei, vazand-o, o ridica in picioare. O fixa bine pe un smoc de iarba, si se indeparta putin…

- Va rog, mi-e dor de el, ajutati-ma sa-l gasesc… trebuie sa fie de unde veniti voi… ii ruga ea cu glas tremurat de dor.

Dupa cativa pasi facuti in viteza, piciorul baiatului o lovi puternic, aruncand-o in valea de sub poteca. Auzi in urma sa cateva rasete, apoi linistea se lasa iarasi peste ea. Indoita de lovitura baiatului, zacea acum trista sprijinita de o piatra, inconjurata de iarba si de vant. Imaginea lui ii domina gandurile si sentimentele, chiar si acolo, in raceala ierbii si a pietrelor, in bataia vantului si umbra fagilor gri…

- Vantule, ajuta-ma! Se ruga ea… Spune-i ca-l iubesc daca-l vezi in zborul tau… Spune-i c-am sa ma intorc la el intr-o zi… ma voi intoarce… si-l voi iubi mai mult decat oricand!

- Off, biata de tine… N-ai sa-l mai vezi niciodata, ii raspunse fagul care o umbrea. Vei sta aici poate mai mult ca mine, caci doar un om te-ar mai putea salva. Si oamenii isi vad de drumul lor, nu s-ar opri s-ajute ceva de care nu le pasa. Dar nu fi trista! Desi nu-s oameni sa te duca inapoi, vor fi probabil altii ce-ti vor aduce frati! Macar asa nu vei fi singura. Sunt multi care v-arunca nepasatori in vale…

- Il vreau pe el… In el vreau sa ajung, asta mi-e destinul, dorinta cea mai mare, nevoia si iubirea, toate in interiorul lui! Macar o ora sa stau in el pe stalpul acela, macar o ora sa-i simt interiorul din el insusi, sa nu mai fie pentru mine un simplu coș pe-un stalp strain, sa fie casa pentru care sufletul sa mi-l inchin…

Trecura cativa ani, si ea traia condamnata se pare pe vecie sa ramana acolo. Trista, goala, fara speranta, in valea ce strajuia poteca de munte, in valea unde oameni rai o aruncasera. Ce stiau ei raii dragostea imensa ce o purta in golul acela, ce stiau ei cat de mult poate o sticla sa iubeasca, ce stiau ca pe un stalp, un cos galben plange dupa ea, mai mult decat vor plange ei vreodata pentru altii…

- Voi n-aveti grija nici de oameni, trecand rapid prin viata lor

Deci nu m-astept ca sa va pese, de-o sticla de plastic ori de-al sau dor.

Lasati-ma aici ca sa ma chinui, departe de el langa o stanca

Dar in durerea mea eu port, mereu o dragoste adanca!

Iar voi in nepasarea cu care mergeti pe-acest drum

Purtati doar răul unei lumi ce ca si voi se face scrum.

Lasati-ma un secol sa ma topesc de al sau dor,

Caci pe poteca aceasta doar omu-i trecator!

Dar daca-n voi simtiti un bine

Si-o dragoste pentru frumos,

Fie-va mila si de mine,

Si aruncati-ma in coș!

…

Ioan Stoenică, 23 feb 2008

Miercuri, 17 noiembrie 2010 - 20:05 
Afisari: 1,840 


ioanstoenica..