Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Februarie 2023
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728

Martie 2023
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Baicu
Muntii Tarcu-Muntele Mic

Povestiri din Dobrogea. Copacul de pe Lacul Beidaud.


   Un copac solitar atrage ca un magnet orice privire. Și cu cât pustiul care înconjoară acel copac e mai întins, cu atât sporește și forța sa în a-l îndemna pe privitor la reflectare.

   Iar privitorul va înțelege că timpul, cel care a făcut din acel copac un învingator, ne arată acum și prețul pe care copacul trebuie să îl plătească sorții sale aparent favorabile: singuratatea.

   De cele mai multe ori învingatorul rămâne singur pentru totdeauna.

   Uneori, din fuga trăsurii, urmărim cu privirea vreun copac singuratic, bine înfipt în vreun lan de grâu și rămas nemișcat în raport cu celelalte repere, care par să-l inconjoare, unele mai încet, altele mai repede, ca un mecanism ceresc bine rânduit.

   Dar și cu mai multă emoție te poate întâmpina un tablou static, cu un câmp dobrogean cu rapiță, în care galbenul orbitor parcă întunecă orizontul ca dinaintea unei furtuni și parcă te temi o clipă pentru copacul rămas singur în fața stihiilor, ori doar în fața pustiului plin totuși de culoare.

 

   Văzut de pe faleza înaltă, copacul de pe Lacul Beidaud pare mai degrabă un plaur plutitor, căci petecul de pământ pe care acesta stă înfipt e cu mult mai strâmt decât întinsa sa coroana de ramuri.

   Minunea asta din mijlocul lacului, în care ochii văd cum plaurul se transformă în copac cu rădăcinile înfipte în sol stâncos, mi-o arătase bunicul, când mă dusese cu barca până pe insuliță.

   Vântul, care făcuse să vibreze ascuțit școtele tensionate ale velei (bunicul nici nu vrea să audă de vâsle, aceste fiind doar pentru nepricepuți), foșnea acum prin ramurile copacului, ca o neliniște a locului călcat de oameni.

   Am sărit peste îmrejmuirea rotundă de pietre, ridicată ca un zid de apărare în fața valurilor, apoi m-am lipit instinctiv de trunchiul masiv, ca o căutare a echilibrului în acest univers permanent mișcător.

   Am fost uimit de pielița subțire și zdrențuită, mătăsoasă la atingere, în loc de scoarța crăpată la care te-ai fi așteptat de la un asemenea arbore impunător.

   Mă lămurise bunicul că trunchiul gros era al unui platan, cu frunzele sale stelate și cu mici buzdugane aninate de tije subțiri în capatul lăstarilor tineri.

   Dar se pare că aceasta era doar imaginea pe care copacul o arăta oamenilor obișnuiți ajunși cumva pe insula sa.

 

   Legenda spune, continuase bunicul, că arborele era unul minunat, care se umplea de roadă coaptă atunci când pe insula din mijlocul apelor pășea o pereche de îndrăgostiți.

   Dealtfel erau mulți oameni din Beidaud, ori străini din lumea largă, dar cine mai putea conta și pe cuvântul lor, care puteau jura că au mâncat cireșe coapte din copacul de pe lac.

   În schimb alții își aminteau că nu cireșe găsiseră ei aici, ci piersici parfumate, ori mere roșii ca focul, după cum fusese vremea de peste an la care fericirea împinsese respectiva pereche de îndrăgostiți la copacul din mijlocul apelor.

 

   Probabil că bunicul fusese mulțumit de uimirea pe care reușise să mi-o așearnă pe chip. Dealtfel aceasta e de fiecare dată singura răsplată pentru orice povestitor...

   Ehe! Povestea se întorcea mult în negura vremurilor, dar ea devenea acum tot mai limpede pentru orice povestitor.

   Cu mult timp în urmă, în mijlocul apelor Beidaudului fusese surpinsă de o furtuna năpraznică o barcă în care se aflau doi tineri îndrăgostiți. Atunci se întâmplase ca barbatul cel tânăr să fie sortit apelor, și asta chiar în locul acesta în care ne aflam noi acum.

   Sfâșiata de durere, tânăra fată jurase să pună o crucere de veșnică aducere aminte chiar în acest mijloc al apelor, de unde abia se mai zaresc malurile.

   Și chiar cu barca aceea șubreda ce adusese nenorocirea, fata cără de la mal piatră cu piatră, până ce din oglinda apei răsări acest mic petec de uscat, după care înfipsese între pietrele negre crucea juruită.

   Apoi, mai spunea legenda, mai împăcată cu sine, rămăsese pe mal să privească întinderea de ape, stând sprijinită cumva de zidul negru al unui mic paraclis creștin.

   Timpul schimbase lucrurile și, în locul acestor oameni, pusese de fiecare parte câte un platan viguros, ce creșterau ca doi frați, ori, mai bine zis, ca frate și soră, depărtați de întinderea apelor, dar vorbind între ei, iată, doar prin poveștile oamenilor.

 

   Deprinsesem repede navigația cu velă și pentru o vreme visasem doar la ,,vânturile comerciale” care să mă poarte spre țarmuri nedescoperite încă...

   Dar îmi fusese hărăzit să trăiesc o minune neașteptat de aproape, chiar aici, pe întinsul apelor Beidaudului.

   Briza dimineții, care aducea până la noi parfumurile amărui ale florilor din stepe, ne purta în liniște spre copacul din mijlocul apelor.

   Lena încerca să se dumireasca cum se face că înaintam direct spre pata aceea de culoare verde din orizont, cu toate ca vântul părea că ne e potrivnic, bătând din față, ori, în cel mai bun caz, din travers.

   Îi spusesem că e doar o vrajă a lacului, care face ca barca în care se afla doi tineri să fie atrasă pur și simplu de insula din mijlocul apelor.

    Nu avea niciun rost să îi vorbesc despre voltele în vânt pe care le făceam cât se poate de lin, ori despre derivorul de sub coca bărcii, cel care făcea ca aceasta să meragă doar spre înainte, indiferent de capriciile vântului.

  

   În schimb reînviasem încă o dată povestea în urma căreia Lacul Beidaud se îmbogățise cu o insulă ivită chiar în mijlocul său, iar pe acea insulă, iată, crescuse...

   Nu mai apucasem să întregesc povestirea cu copacul care se transformă în pom roditor doar în clipele de fericire ale îndrăgostiților...

   Amuțisem când ajunsesem destul de aproape de insulă, astfel încât să deslușesc că eram întâmpinați dinainte-ne de un cireș ce părea să cuprindă întreaga zare cu crengile sale atârnând de roadă coaptă.

   Imaginea unui cireș copt e prin ea însăși o bucurie, dar eu fusesem ,,inițiat” să înțeleg prin asta o bucurie și mai adâncă, cu mult mai de preț decât bucuria simplă a simțurilor.

   Sărisem pe pietrele negre cu o bucurie copilarească, ca aceea a oamenilor din paradisul de la începutul timpului.

   Nu suflasem o vorbă despre minunea care făcuse să se transforme arborele sterp în pom roditor, iar cu inima plină de fericire încercasem să impun un mers cât mai firesc al lucrurilor.

   Astfel că Lena se oprea câteodată, sa aculte mai cu atenție năzbâtiile pe care le făcusem eu în copilărie, când mergeam la furat de cireșe în hoatarul Beidaudului. Când teama ne zorea, mâncam cireșele cu sâmbure cu tot, pentru a nu pierde timpul, dar și pentru a ne sătura mai repede.

   Apoi mă jurasem că niciodată nu am coboarât din vreun cireș cu vreo fructă luată  pentru mai târziu, căci noi ne credeam acolo în pom doar ca niște păsări ale cerului.

   Și iată, recunoșteam chiar și acum acele locuri cu livezi de pe malul lacului, chiar și de aici, din mijlocul său.

 

   Apoi așteptasem la umbra cireșului să treacă arșița amiezei și să se ițească dintre ape briza de seară care să ne poarte către mal.

   Îmi făcusem de lucru printre școtele velei și mă rugasem ca vântul să se pornească odată, ca să ne scoată din aceaste roluri cam anapoda, de prizonieri ai insulei.

   Abia mai târziu am înțeles ipocrizia mea din acele ceasuri ale după-amiezei, când am știut că zeii vântului se înțeleseseră cu cei ai apelor doar pentru a ne lungi nouă clipele de fericire.

   Căci, nu-i așa, de fiecare dată, e nevoie ca binele să-ți fie impus cu forța.

 

   După acea întâmplare minunată timpul avea să-mi aducă doar dezamăgiri.

   Și atunci când am revenit singur la copacul de pe Lacul Beidaud, ba chiar și atunci când am ajuns acolo însoțit de una dintre cele mai bune prietene...

   Cum nimic deosebit nu se mai întâmplase până în cea din urmă clipă în care amândoi am pus piciorul pe insulă, ne-am așezat la umbra platanului foșnitor, în crengile căruia niciodată nu s-a auzit cântec de pasăre și nici crengile sale nu au fost însuflețite de vreun cuib cu pui.

   Puțin dezamăgit, dar cu sufletul limpede, i-am spus noii-venite povestea cu pomul încărcat de roadă ce se arată doar oamenilor îndrăgostiți.

   ,,Și tu te folosești de minunea asta ca de o hârtie de turnesol de fiecare dată când vii cu cineva pe insulă?!” se amuzate ea cu detașare.

 

   Drumurile fără de pulbere ale mărilor mă purtaseră cu treburile comerțului până în Cetatea Ragusei.

   În vreme ce hamalii despovărau pântecele încăpător al corabiei, dădusem un ocol străzilor pavate cu traverin lustruit din stravechiul oraș dalmat.

   Un batrân pictor genovez mă îmbie să rămân locului doar pentru două clipe, timp preț de care el îmi va așterne chipul pe una din pânzele sale deja vopsite în culorile marii.

   Nu mai știu dacă omul se pusese pe treabă, ori ba, în schimb eu zărisem printre tablourile puse la vânzare imaginea unui far bine cunoscut mie. Nu aveam cum să mă înșel: în tablou era chiar Farul Beidaud.

   Inima parea să-mi spargă pieptul și în jur parcă se făcuse întuneric în clipa când alături am văzut un alt tablou, în care un cireș plin de roadă coaptă răsărea din chiar valurile mării...

   Când am fost sigur că graiul îmi era din nou la îndemână, am întrebat pe bâtrân de unde are acele tablouri. Ori poate fusesera pictate chiar de el...

   Mă lămurise pe dată, dar cu indiferență, el fiind mai atent la expresia cam palidă a feței mele.

   I le dăduse pe degeaba un bogat armator turc, mai mult pentru a scăpa de smintelile din ele.

   Pânzele erau pictate chiar de femeia lui, o valahă, ori rusoaica, nu mai știa bine, care îl mai și părăsise pe deasupra...

 

   La urmatoarea călătoriei încredințasem corabia căpitanului secund.

   Nu se cuvenea ca Lena să regăsească fară roadă copacul de pe Lacul Beidaud.

   Sub orice formă ar fi fost această povară minunată: cireșe dulci, piersici parfumate, ori mere roșii ca focul.

   Asta depinzând doar de tăria pe care eu însămi aș fi fost în stare să o dovedesc în așteptarea mea.



Luni, 4 iulie 2016 - 17:56 
Afisari: 1,814 


Comentariile membrilor (2)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Foarte frumos....sfâșietor de frumos!


Vineri, 8 iulie 2016 - 12:46  

madalinp24
madalinp24
Caraba
 
2
Gigi, mi-a placut. Mi-a placut chiar foarte mult. Felicitari!


Duminică, 31 iulie 2016 - 23:44  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,1406 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2023) www.carpati.org