Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Mai 2024
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Iunie 2024
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930

Online

Vremea
Varful La Om (Piscul Baciului
Muntii Piatra Craiului

Piatra lui Boboc (2)


   Venise în ținuturile astea de dincoace de Dunăre ca spre un tărâm al făgăduinței. Se întâmplaseră toate aceste fapte cu mult timp mai înainte, pe când mai era încă tânăr și în putere...

   ...Tânăr părea a fi și acest colț de țară și își spuse că poate e bine să fie deopotrivă cu el. Că-i mai ușor de purces la drumul vieții dintr-un loc nou pentru toată lumea.

   De la luptele cu turcii deabia trecură câțiva ani și noua stăpânire din Dobrogea încerca să aducă aici români din Regat, să mai umple cu oameni pustietățile abia dobândite.

   Dar românul-tot român... După apele mari din prima primăvară, văzându-și arătura sub luciu, noii veniți vândură loturile lipovenilor, după care plecară fiecare care încotro.

   Un al doilea val de împroprietăriți se oprise între dealurile acoperite de păduri și rariștile de pe Valea Slavei. Aici locurile erau bune: răcoroase vara și ferite de vânturile iernii.

   Și loturi de luat în stăpânire se găseau la Slava. Mai ales că sub noua stăpânire și multe dintre case rămăseseră pustii. Case deafirea, muruite cu albastru subțire ca cerul și cu frerestrele în cruce, ele de un albastru mai viu; case de lipoveni de țarină.

   Oamenii își luaseră lumea în cap spăimântați de venirea dovedită a Antecristului, cel care mai întâi te așează în rând și te numără, apoi te trece într-un catastih ,, de stare civilă”. Și asta nu e tot. Îți pune pecete pe braț, cu acul, ,,de vaccin de vărsat de vânt”, zicea el. E limpede ca ziua că bieții oameni sunt astfel sortiți focului gheenei. ...Și ăsta e deabia începutul sfârșitului...

 

   Petru al lui Boboc ajunsese la Slava în primăvară, înainte de arat. Plecase din satul său de sub măgurile Muscelului dimpreună doar cu nevasta sa, Sidonia. Dumnezeu nu-i bucurase încă cu copii.

   Se prezentase la primaria de aici, din inima Dobrogei cu sufletul plin de încredere, în mână cu livretul de veteran de război și cu hâria de împroprietărire păturită mărunt și pusă și ea în livret.

   Primarul întinse cu palmele actele românului pe masa cu lacul scorojit și tacu o vreme, părând că le citește pe îndelete. Foarte bine, totul era în regulă... Doar că oaspetele din Regat greșise adresa: aici era Slava Rusă și el avea înscrisuri pentru Slava Cercheză. Și foarte binevoitor îl lămuri și pe om cum stau lucrurile: trebuia sa meargă dincolo.

   Merse dincolo. Aici primarul parea să nu mai fie atât de îngaduitor. Care pământ? În Cercheză de un an nu mai sunt loturi.

   Plecă descumpănit de la primărie și umblă năuc prin satul la fel de pustiu, dar cu zarzări înfloriți și cu haturi nelucrate.

   Se gândi să ceară cuvânt de întărire de la omul bisericii. Popa îl ascultă cu luare aminte, păru că înțelege cumpăna în care se află omul ajuns ca în țară străină și se facu deîndată că tocmai caută o cale de ieșire din impas.

   ...El ar avea ceva ogor... ba și oleacă de viișoară... numai că nu prea sunt ale lui. Pasă-mi-te îi fuseseră lăsate în grijă de unii mai spărioși.... Așa că, dacă ar avea la el ceva bănișori, iar putea închiria și la două hectare, un an-doi, până iese la liman...

   N-avu de ales. Plăti popii și imediat acesta îl îndreptă și spre o casă părăsită. În câteva zile putea privi și arătura proaspată.

 

   Abia mai târziu avea să se limpezească de daraveaua în care se băgase cu popa. Mulți dintre românii din regat se învârtiseră de acte de veteran și iute veniseră aici, în Dobrogea, să-și vadă pământul la care legea le dădea dreptul. Nu zăboveau în aceste părți mai bine de o zi. Cei din satele astea, care mai aveau o lecuțică de cheag, primarul, preceptorul, notarul, popa, oamenii noii stapâniri, plăteau pe loc și rămâneau cu acte pe pământ. De multe ori, celor mai proști nu prea le mai dădeau nici bani... Iar cine dorea să rămână, rămânea cu chirie.

   Petru al lui Boboc asculta tacut și se ruga Celui de Sus să nu i se întunece mințile și să mai facă vreo nelegiuire. Nădăjduia că timpul le va rostui pe toate.

 

   Până a fi să strânga roada, în toamnă, trebuiau să treacă peste vara nespus de aprinsă. Cătară răcoarea codrului și, dincolo de Ciucurova, pe drumul Nalbantului, aflară o vale nespus de frumoasă, cu pârâiaș care clipocea, și însițită de drum de car.

   În capătul din fund al văii găsiră o vărărie largă, alba ca laptele, dar nici ea călcată de multă vreme de oameni.

   Veni din nou cu nevasta încă de a doua zi și se pusera să ridice un cuptor de ars var. Lemn se gasea din belșug, astfel că, odata focul aprins, trebuira să-l vegheze două-trei zile, până ce pietrele deveniseră parcă pufoase și până ce totul se răcea ca să poată umbla la el.

   Puseră pietrele arse în coșnițe de nuiele, cât puteau duce cu spatele, și o vreme umblară prin sate încă neștiute, așezări de lipoveni, de turci, de bulgari și de români. Var ars! Var ars! Lua lumea. Îl stingea cu apă, îl colora cu o mână de sineală și-și primeneau odăile. Și casele pe dinafară.

 

   Banii strânși le ajunseră pentru o vreme. Dacă nu mureau de foame până la strângere recoltei, tot era ceva.

   Se întoarseră în Culmea Carierei cu merinde pentru alte câteva zile, cu săpăligi și drugi groși de fier. De aceasta dată porniră să ridice un cuptor mai mare, dar nu mai ajunseră să mai puna foc sub el...

  Încă din prima zi se întâmplă ca o lovitura de drug să sune mai a gol. Vârî vârful îndoit, se opinti și pietrele se năruiră ca de la un zid făcut de om. Se ridică până la borta rămasă căscată cu vreo două capete mai sus. Era ca o gaoace, un gol în inima muntelui, dar nu putu să priveasca pe fundul ei.

   Lovi din nou cu drugul și bolovanii zidiți anume se prăbușiră spre dincolo. Se auzi atunci ca niste oale sparte.

   Se așeză praful și ghici cioburile unui oloi de lut, subțire în carne, dar destul de larg unde rămăsese întreg. Se temu de șarpe, dar tot se strecură pe o parte și scurmă cioburile cu vârful îndoit al drugului. Zornăi ca de lanț făcut grămadă.

   Strigă la nevastă și când aceasta veni de la cuptor îl găsi alb de colb și alb de spaimă. Ținea în palmele făcute căuș pocale mici, de aur galben, șiraguri de zale prăfuite.

   O privea ca dus... și femeia se sperie și ea și începu a plânge, așa, ca din senin. Simțea că-i vine s-o trimită să aducă traista de merinde, dar vedea clar ca nu putea să vorbească...

 

   La adăpostul întunericului se întoarseră în sat, mergând prin păduri și peste haturi de grqu verde, cu straița peste piept și fiecare cu câte un drug cumpanit în mână.

   Nu dormiră neam, dar nici nu îndrăzniră să aprinda lampa. La lumina mai ștearsă a zorilor cântăriră totul cu ochii, cu mâinile tremurânde, cu sufletele răvășite.

   Puseră deoparte două păhăruțe și un lanț cu un bob ca sămânța de lubeniță. Restul de pocale și podoabe le legară strâns într-o năframă neagră.

   Ieșiră în ogradă și cât femeia văzu că nimeni nu trece pe drum, bărbatul nălță o scară pe spatele casei și o sprijini cu grijă de streașina de stuf. Cătă să scurme sub cuibul de berze, și când femeia îi aduse bocceaua se porni un vacarm de tocănit de ciocuri, căci puii crescuseră otova cu păsările batrâne și acum abia de mai încapeau în cuib.

 

   În zori porniră la drum. Mergeau cu inima strânsă, căci hotărâseră ca particica din avere pusă deoparte de la bun început să o vândă la Jurilovca, la gândul că numai kir Kalamidis, grecul care stăpânea cherhanalele de la Razim ar putea fi îndestul de avut pentru a le putea cumpăra aurul lor.

   Socotiseră bine, iar la tocmeală stăpânul de pește îi tot îndemna să-i mai aducă și alte odoare și-i ischitea să-i spună de unde le au, doar așa, ca să se poată înțelege și valoarea lor ca artă, ori ca însemnătate istorică.

 

   Lucrurile merseseră bine, așa cum socotiseră și ei, iar acum se înturnau plini de speranță, gândul pentru zilele ce vor urma stând numai la o cărucioară cu doi asini, lucru care le-ar mai spori învârteala cu varul ars.

   Acum spaima de hoți le aducea de două ori mai multă neliniște, pe lângă comoara de sub cuib, mai erau acum și banii zoioși de la chimir. Stăpânirea turcă fusese moale și hoții încă își mai vedeau de treaba lor și sub noua ministrație.

   Nu apucară să vadă telegeaua în ogradă și nici să auda răgetele asinilor la orele fixe...

 

   Stătea pe prag și bea tutun. Aștepta nevasta să vină de la slujba de duminică și să plece împreună să vadă de găsesc cărucioară prin târg.

   Pe drum trecea un străin ducând de dârlogi doi cai mașcați și ciolănoși. Avea pantaloni largi, muscălești, vârâți în cizme lungi și curate, unse cu dohot. Străinul s-a uitat peste umăr, fără a-i da binețe.

   Pentru o clipă fiorul de teamă rămase nenăscut. Apoi dinainte i se înfățișă, mare cât un munte, parcă aceeiași întruchipare a călărețului care tocmai trecea mergând dinaintea roibilor.

   Un braț năpraznic îl zvârli în colbul ogrăzii...

   ... Nu scăpase nicio vorbă despre comoara de care se interesa tâlharul și când i se păru că aude țipătul nevestii, văzu ca printr-un polog de țânțari cum acuma încerca a-l amenința în alt chip: cu hamgerul la gâtul femeii.

   Nu putu vorbi, dar lasă brațul moale, a lehamite: îi va spune tot, îi va da tot aurul...

   Se mișca greu, dar dușmanul avea răbdare, încă mai și rânjea pe sub mustața ca o buză de iepure și ținând femeia de păr. Era omul grecului de la Jurilovca, cel care încă mai ducea peștele la Kiev și Odesa și nu la București, după cum ar fi trebuit, după legea nouă.

   Mulțumit, haholul deznodă năframa doar cu o mână și cu dinții, spre a se încredința că nu fusese amăgit....

 

  Stăteau fugari prin pădurea de tei de pe Valea Slavei. Altele erau grijile acum, mai năucitoare ca grija aurului...

  Necazul cu hoții se terminase cum nu se poate mai rău. Facuse două crime. Odată când tâlharul nu se muțumise cu prădăciunea și voise să-i facă și felul nevestei sale tinere. Îl pălise la ceafă cu drugul adus de la varărie. Și cea de-a doua crimă cu iscoada de la cai, atunci când voise a intra în curte. Pe acesta îl pușcă cu pistolul smuls de la brâul mortului celui dintâi.

   După două-trei zile coborâse singur la mânăstirea lipovenească de la Uspenia să ceară de mâncare la părintele Stanislav. Simțise nevoia să spună tot ce pățise, iar bătrânul stareț se dovedi înțelegator și omenos. Un frate aduse ceva de mâncare într-o boccea. Mai poate veni și-n alte zile, dar singur, că-i lăcaș starovesc și nu se cuvine cu femei.

 

   La următoarea descindere, în chilia cu miros de busuioc, de izmă și de bureți uscați îl aștepta plutonierul Chiorescu de la postul de jandarmi din Slava Rusă.

   Ca și când nimic nu s-ar fi intâmplat, omul legii îi vorbi cu considerație, ca doi regățeni prinși cu oarece treburi prin aceasta lume străină. Treburi despre care, se pare, ei doi vor avea foarte multe de vorbit...

   La postul de jandarmi nimeni nu se atinse de un fir de păr din capul fugarului găsit în pădure. Apoi toți au ieșit și plutonierul i-a șoptit încet, dar răspicat, spre a fi bine înțeles. Îi va da vreme de socoteală: pentru crimă dublă îl paște ocna de la Slănic, pe viață, dar nu se cuvine așa ceva, el e om și ar putea să-l facă scăpat. Mai ales că aflase de pricina neînțelegerii cu nelegiuiții... Boboceo, spune tu cum să facem!...

 

   Se înturnară la Uspenia doar ei doi, pe doi cai frumoși, bine hrăniți, cai ai statului. Descălecara la mânăstire și umblară să găsească femeia, dar mai ales comoara dosită într-o scorbură de prin preajmă.

  Cu comoara asupră-i omul aflat de partea cealaltă a legii își respectă cuvântul, dar deveni deodată aspru. Să nu te mai văd vreodată și bine ar fi să nu te mai vadă nici alți oameni. Executarea! Ra-ți ai dracu de bandiți și de proști!...

 

   Mai târziu s-a aflat că al lui Chioru de pe Lespezi, devenit Chiorescu la venirea în Dobrogea ca jandarm, ajunsese în cele din urmă tocmai în capitală, cu slujbă bună la Regimentul de gardă și cu casă mare pe Calea Moșilor, cu slujnică adusă din satele lipovenești pe unde fusese cu serviciu.

   S-a dovedit încă o dată că totdeauna aurul iese la suprafață ca undelemnul din apă, apoi tinde să ajungă printre oamenii cei mai de sus. Dealtfel e împotriva firii să rămână banii la mâna săracului. Nu-i așa?-i-ar perverti sufletul, natura sa curată, cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Mare noroc, sărăcia asta, pe capul lui!... Halal înzestrare!...

 

   O ținu tot prin pădure, cum îi fusese porunca, pe lângă peștera de la Camena, pe lângă satul de bulgari întunecați la chip și scumpi de tot la vorbă, pe lângă Eni Sale, Zebil și Baș Punar, sate cu turci blânzi, din cei ce se roagă la dumnezeul lor în fiece zi a săptămânii, pe lângă Sarichioi și alte sate de ruși ori tătărăști, de parcă aici se revărsaseră toate limbile Babilonului.

   Țintea a-și pierde urma prin stuhăriile și plăvile plutitoare dintre brațele Dunării, unde nimeni nu mai e aflat în veci.

   De pe Dealurile Beștepe, ultimele înălțimi de dinaintea capătului pământului, privi jur-împrejur la nesfârșirea de ape, așa cum nu mai văzuse vreodată. Nicio ridicătură, niciun drum, nimic...

   Totuși băgă de seamă că nesfârșirea, infinitul ăsta, cât o fi el, nu e neapărat o întindere a pustiului. Nu i se așternea în față nici nisipul fierbinte al deșertului, nici apa stearpă a vreunui ocean. Până la orizont stuful, gârlele, plăvile mișunau de viață.  Poate doar lumea oamenilor se sfârșea aici pe ridicăturile de piatră de la poalele dealurilor. Desluși acolo o arie cu mulțime de forme făcute, pare-se, de mâna omului.

   În capătul bălții de sub deal, baltă ce se lățea până la primul braț al Dunării, porni să afle ce e cu grămădirile de pietre, cu rădăcinile unor ziduri scorojite de vreme.

 Nu avea de unde ști că la începutul vremurilor aici strălucise ultimul templu păgân, lăcaș rostuit cu deznădejde de împăratul Licinius pe la anul 313, după ce fusese învins în luptă și gonit de la Roma de un împărat și mai mare.

   Iar când acesta din urmă dăduse legi de îngăduire a creștinilor, aici se sfârșea o altă lume, printr-un amurg al zeilor păgâni.

 

  Și cum să-și închipuie el că după alți și alți ani locul acesta va pune la păstrare chiar numele său, și că va fi știut de oameni ca Piatra lui Boboc.

  Acum zări printre ziduri un adăpost învelit cu lespezi bine rostuite, ca la un bordei ciobănesc și care avea să se dovedească mereu mângâiat la intrare de soarele dinspre miază-zi.

   Căzu întunericul, ca o sălbaticie de care omul se teme după bucuria fiecărei zile. Poate că doar omul se va fi temut vreodată de noapte, căci balta trăia la fel de intens și sub lumina de argint a lunii.

   La o vreme zorul nesuferit al țânțarilor mai slăbi și bolta cerului se înălță rotundă ca un dom zugrăvit cu altfel de sfinți: Rarița, Crucea Ciobanului, Capricornul...

   Poate că e mai productiv să te apleci spre cunoașterea sfinților și ai altor religii, decât să te cuprinzi de comoditatea unei singure credințe... Sub argintul lunii și în foșnetul stuharișului, metafizica cerului înstelat făcea din el singura trestie gânditoare.

   O metafizică a căriu spaime își va dovedi cât de curând absurdul.

 

   Rămase să trăiască singur în adăpostul de piatră.

   Iarna se dovedi cu mult mai blândă decât o știa el de prin părțile Muscelului. Balta nici nu apucă să înghețe în acel an, locul ales de el dovedinduse un fel de du-te-vino parcă al tuturor neamurilor de păsări țipatoare de pe pământ. Cum să suferi de singurătate într-o hărmălaie?...

   Banii de la cingătoare, împuțiți și plini de sozi uscați, îi deschiseseră pentru o vreme prăvălia turcului din Mahmudia, după care încercă să trăiască din pește și ouăle sălbăticiunilor.

   În cele din urmă ajunse să-și încerce norocul și cu pescarii lipoveni. Oameni ca și el, săraci și parcă mai aspriți de munca lor grea, cu sufletele mai sălbatice și mințile rătăcite de băutură și vedenii.

 

   Descoperi Ostrovul, fascinat ca de un Eden abandonat de oameni, dar care a continuat să-și țină comorile ascunse sub vrejuri. L-a îngrijit cu drag, nebănuind blestemul cu care alți oameni năimiseră frumusețea locului.

   O pățise rău cu lipovenii lui, chiar atunci, în al doilea an, când, din cauza bărcii verzi, îl crezură și pe el duhul necurat al pământului dintre ape.

   Și el se retrăsese atunci printre ruine, să îmbătrânească în singurătate.

 

   Vremea trecu fără a mai ține șirul anotimpurilor, zilele devenind otova unele cu altele.

   Nimeni nu se va mai fi ostenit să afle dacă cineva mai culege rodul de pe Ostrov, ori dacă mai privește bolta înstelată dintre ruinele de lângă ape...

   Și ce mai conta o pieire măruntă, după ce, ca într-o apoteoză, aici veniseră spre a-și afla sfârșitul poeți care vor fi înșirat primele stihuri de iubire, împărații Valens și Liciniu, care prigonisera pe creștini, sălbaticul Sviatoslav, prințul rutenilor kieveni, Curia, căpetenia crudă a pecenegilor, maiori ai lui Napoleon, ori un întreg neam de musulmani eretici, alungat aici pentru a se stinge uitat de cei într-o credință.

 

   Și Dobrogea aceasta apusă... Prinsă în hotarele unui sat universal, ea nu ar putea fi decât cimitirul uitat, cel ce închide în el capătul atâtor vieți, unele arse până la scrum, lucru care naște în orice povestitor o neostoită melancolie.

  



Luni, 3 martie 2014 - 15:47 
Afisari: 1,898 


Comentariile membrilor (8)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Sigur...nu copiati de undeva?Carpati.org

Pot sa zic, fara teama de exagerare, ca e exceptional!Daca primult text parca ar avea o vaga miasma de "Nada florilor", aici e tot ca-n prima zi a lumii-neatins!
Cred ca iubiti coplesitor de mult Dobrogea!Carpati.org.

Aveti stofa de scriitor!Cred ca ar tb.sa va retrageti undeva, la scris!


Vineri, 7 martie 2014 - 13:17  

zentai
zentai
Coarda
 
2
PS- am asteptat un moment prielnic, sa savurez textul,caci in ultimii ani am citit pe lista plus ca inca nu am reusit sa ma primenesc sufleteste de "manelele" lui Paulo Coelho!


Vineri, 7 martie 2014 - 13:19  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
3
Cum sa nu te fascineze Dobrogea, cand aici se afla cele mai multe situri arheologice din tara (locul 1-jud. Hunedoara, 2-Constanta, 3-Tulcea), cimitire parasite, biserici si sate intregi ramase fara oameni, altele cu populatii compacte de turci, lipoveni, bulgari, ucraineni.
Aici asprimea locului si vremurile nesigure nu au ingaduit sa se nasca boieri si nici haiduci. In schimb aici istoria abunda de imparati, dar mai ales de sfinti.
Aici a trait un calugar marunt la trup (Dionisie Exigul), cel care, in jurul anului 500, a impus folosirea unui calendar in care anii sa se numere de la nasterea lui Hristos (calendarul universal valabil astazi), in vreme ce istoria de dincolo de ocean o faceau cei ce ridicau mainile spre Manitu, cu pene infipte in freza si vopseluri date pe frunte si pe fund.
Poate trebuia sa scriu despre locurile natale, dar la noi, in Prahova, biserica are ferestre din lemn statificat, geamuri termopan si acoperis Lindab. Iar cimitirul e cu alei betonate si crucile ordonate cartezian, pe randuri si coloane numerotate: K24, M17...
E incurajator si faptul ca tot mai trecem cu bacul peste Dunare, ca atunci cand urci intr-un cires pradat si tot mai gasesti cateva mari si coapte, ,,inima porumbelului”, ascunse printre frunze
(Mi-a placut cum incepe povestea cu Praslea cel Voinic...: un imparat avea o gradina frumoasa si un mar in fund.)
PS-In luna mai ,,Mecanturistul” va organiza o tura de trei zile in Dobrogea de Sud.


Luni, 10 martie 2014 - 15:45  

zentai
zentai
Coarda
 
4
Nu stiu daca m-a fascinat, la modul coplesitor, Dobrogea!Doar am "ciupit"din fuga intamplarilor vietii cate ceva.Poate mai mult ma coplesea melancolia anilor , cand visam sa ajung un mare istoric , atunci cand am dat prima data cu ochii de Histria, si acea melancolie se grabea ca o nebuna sa-mi ajunga in gat.Noroc ca aveam la mine un termos de cafea si niste tigari!Carpati.org.Dar cred ca sunt fascinanti cei care iubesc un taram...

As nadajdui sa ne alipim, eu si Ina, la acea tura in sudul Dobrogei.Dar m-am invatat sa nu ma mai fac de ras, promitand ceva dinainte!Plus ca am o "comanda" de indeplinit: crinii infloriti din Muntii Macinului!Daca s-ar gasi un suflet milostiv care sa ne dea in vileag acel moment...Carpati.org


Luni, 10 martie 2014 - 16:08  

seabroff
seabroff

 
5
Inainte de aridiculiza o cultura precum cea a Indienilor Nativi Americani , ar fi de dorit sa va documentati asupra culturii lor, care nu se reduce doar la,,pene infipte in freza si vopseluri data pe frunte si pe fund,,

gindire la indigo cu cea a calailor albi care I-au exterminate, ultimii fiind inchisi in,, rezervatii,,.

VOI enumera bibliografia de care dispun(luata de pe net):


1-Native American Mythology A to Z
2-Native Paths-American Indian Art from the Collection of Charles and Valerie Diker
3-Encyclopedia of Natives American Tribes
4-Encyclopedia of American Indian History
5-Chronology of American Indian History
6-American Indian Religious Traditions An Encyclopedia
7-American Indian Food
8-Native American -An Encyclopedia of History
9-Samanismul si Tehnicile Arhaice ale Extazului-Mircea Eliade
10-Creanga de Aur-George Frazer
Lista mea nu se opreste aici!
Unii oameni stiu totul ,dar asta e tot ceea ce stiu!


Marți, 11 martie 2014 - 13:08  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
6
@seabroff: sunt de acord cu ultima fraza. Cine nu scrie nimic aici pe sait are sansa sa fie perceput ca filosof.
Eu am hotarat in mod voit sa nu acord prea mare atentie informatiilor (documentare tv, carti, net) despre unele civilizatii mai departate: maiasi, incasi, hindusi, tibetani etc. Ma atrag mai mult informatiile istorice despre Balcani, ca leagan al civilizatiei europene. In cazul in discutie dreptatea e de partea ta, caci ignoranta nu e un argument, dar din cele spuse, cred ca ai inteles ca e foarte probabil sa nu deschid bibliografia sugerata.
Totusi, ca om de Delta, nicio parere despre Ostrov ..., despre Piatra...


Vineri, 14 martie 2014 - 17:23  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
7
@zentai: cred ca te referi la perioada de inflorire a bujorilor: pe la jumatatea lunii mai. Si daca mergeti sa-i vedeti in padurile de langa Manastirea Uspenia, te scoti si cu o manastire lipoveneasca.


Vineri, 14 martie 2014 - 17:31  

zentai
zentai
Coarda
 
8
Ai dreptate!E vorba de bujori...Desi-s sensibil cu simtitorul,uitasi aproape mai repede decat tinusi minte Carpati.org.Mersi de pont!Pe acolo o sa merem, sa vad si manastirea lipoveneasca, chit ca tot din scrierile dv.am aflat ca popa la lipoveni e prin tragere la sorti dintre mireni!Dar asta poate ca aduce mai aproape dogmele de pacatosenia sufletului omenesc!Carpati.org.


Vineri, 14 martie 2014 - 17:38  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0649 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org