Muntele ce trebuia urcat

A fost odata ca niciodata... 

A fost un suflet. Un suflet singur. Care a pornit la drum. Nu fusese intrebat daca vrea sa porneasca (sau poate fusese?). S-a trezit doar cu drumul in fata si nu a avut de ales. In spate nu era nimic sau oricum nimic din ce ar fi putut sa-si aminteasca. Nu exista decat inainte. Si atunci a pornit. Catre ce? Catre-nainte...

Anii trecura... Si invata, invata multe, despre alte suflete, despre lume, despre corpuri si materie. Si uita si mai multe. Isi uita inocenta si incet incepu sa se uite si pe Sine. Erau prea multe in jur. Treptat drumul paru a nu mai fi Drum si multe carari se deschisera in fata sa, carari ce se pierdeau in ceata. Ar fi vrut sa stie incotro, pe care sa porneasca. Dar parca erau prea multe…

Pe cararile sale ii aparura apoi tovarasi. Alte suflete cautand. Carari intretaindu-se, regasindu-se, pierzandu-se iarasi. Suflete cautandu-si Drumul. Unii poate prieteni vechi de dincolo de amintire. Calatori in eternitate. De unele suflete se atasa si facu greseala sa uite ca erau suflete. Se atasa de materie. Si cunoscu si nesiguranta si suferinta sau iluzia lor. Si crezu ca invatase ceva din ea. Pentru ce urma sa-i fi inainte.

Dar dincolo de toate simtea prea des ceva ce nu ii lasa pace. Mai ales atunci cand era prea obosit. Cand viata il traia prea mult si el incepea a nu mai gasi vreme pentru El. Era un gol imens acolo. Adanc, greu, fara maluri de care ar fi putut sa se agate. Si nu gasea nimic spre a-l putea umple. Ceva lipsea…

Treptat incepu sa-si aminteasca. La inceput sclipiri, fragmente iluzorii din ceva ce parea a fi fost candva. Nu prea stia ce sa creada… Dar inima ii soptea tot mai des ceva ce avea de facut. Trebuia sa urce un Munte. Acolo sus erau toate raspunsurile, tot ce ar fi putut vreodata vrea sa stie. Tot ce ar fi avut nevoie sa stie.

Insa erau atatia munti in jur. Care sa fi fost oare muntele ce trebuia urcat? Si incepu sa-si aminteasca si mai mult din urma. Ii apareau ca dintr-un vis. Mai urcase candva munti, in cautarea Muntelui. Munti ce pareau a avea sus, in varf, tot Adevarul.

Acum isi amintea. De fiecare munte urcat, munte ce ascundea in varf promisiunea Mantuirii.

Dar niciodata nu reusise sa ajunga acolo. Se pierduse intotdeauna pe carari. Uneori mai sus, uneori mai pe la poale. De cele mai multe ori timpul nu avea rabdare cu el pana pe varf. O viata era doar prea putin. Caci prea lunga parea a fi cararea pe care pasea…

Isi amintea de munti si munti. Unii ascunzand carari domoale ce serpuiau incet catre inaltimi, dar si de munti cu poteci aproape verticale, ce pareau a merge direct catre in sus. Nici pe acolo nu reusise, desi parea ca timpul ii va ajunge. Obosise mult prea repede, cu ochii tot in zare la urmatoarea culme ce trebuia urcata. Si-i mai veneau abrupt si dureros in minte carari ce-l azvarlisera in hauri adanci, de unde nu isi mai putuse afla iesire. Pana data viitoare.

Pentru ca de fiecare data se trezise din nou cu drumul in fata. Nu isi putea afla odihna sau uitarea nicaieri. Stia doar ca pe un Munte le va afla pe toate cele catre care nevoia. Dar oare care era acel munte? Si incepea din nou sa urce…

Si isi mai amintea, de dincolo de amintire, de maestrii, guru si invatatori ce ii fusesera alaturi in trecuturi. Unii ce pareau ca au fost deja acolo sus pe Munte, altii doar ceva mai intelepti ca el, pasind si ei catre inaltimi.

Ii spuneau multe acei maestrii… Unii ii promiteau ca acolo sus, pe muntele lor va regasi Nirvana si ii sopteau de Buddha cel senin si impacat cu lumea, altii ii vorbeau de Mantuire ori de Allah cel sfant si intelept. Si erau printre ei destui ce ii spuneau ca doar pe al lor munte se afla Adevarul si doar acel munte si nu altul ar merita urcat.

Dar tot ce putusera face acei maestrii fusese doar sa ii arate Drumul, ce-l credeau a fi cel bun. Niciunul nu putuse urca in locul lui…

Prea rar insa gandul si simtirea ii erau Aici si Acum. Un film mental rar intrerupt i se tot derula in fata ochilor. Erau acolo culmi urcate, poieni in care isi odihnise oboseala si alte multe lucruri din trecut. Amprente de memorie si nimic mai mult pana la urma. Nimic real, Acum.

Sau ii erau in minte stanci ce se zareau departe in drum si care vor trebui urcate credea el. De nu va gasi alt drum sa le ocoleasca, mergand in sus spre creasta. Dar isi facea griji pentru ele de pe acum si mii de planuri isi facea pentru ceva ce poate ar fi fost sa fie. Sau poate nu. Simple proiectii mentale doar. Pentru ca de cele mai multe ori drumul il ducea singur, cuminte, pe langa acele stanci tot in sus.

Cu atata trecut si viitor in minte ajunse sa nu mai vada pasul ce-l facea Acum. Nu mai vedea brazii inalti pe langa care trecea, nu mai simtea mirosul florilor de munte ce ii erau alaturi si mai nimic din frumusetea ce ii era in jur. In mintea lui prea des era doar Varful sau dimpotriva drumurile urcate. Si obosea din ce in ce mai des.

Si ar fi vrut sa se opreasca. Sa renunte. Sa mearga in jos. Parea mai lesne drumul catre intr-acolo. Privea catre izvoarele ce se nasteau din stanca si se indreptau apoi grabite in jos. Poate acolo se afla raspunsul.

Privea si lacurile de munte. Uneori linistite, calme, reflectand cerul si stelele si mai ales pe ele insale. Dar alteori privea si lacuri zbuciumate de vanturi si de ploi si se intreba ce se va intampla cand acel lac nu-si va mai fi suficient lui insusi. Se va transforma si el in rau urmandu-si cautarile, se va pravali in cataracte, urand stancile de care se zdrobea, pentru a-si gasi candva linistea in mare? Oare asta reprezinta marea? Uitarea de sine a raurilor ce au fost sau o sa fie. Sau poate tocmai acesta era scopul, fericirea suprema, contopirea cu absolutul, cu marea.

Si tot ce isi dorea atunci era sa sa fie acel lac de munte, impacat cu sine, ce nu viseaza cataracte si chei adanci de strabatut, un lac fara ape involburate, capabil sa iubeasca stelele, sa iubeasca... si poate din iubirea aceasta nu va mai avea nevoie de mare si se va contopi cu muntii din jur si cerul de deasupra si va fi una apoi cu ele…

Cam astfel de ganduri ii erau in minte cand intr-o zi, spre asfintit isi odihni picioarele obosite de urcus pe-un tarm de lac nascut cumva intre creste. Privi la soarele ce aluneca incet sa se odihneasca si el pe dupa culmi. Nu stia cat timp ii mai ramasese.

Isi arunca apoi privirea catre apele lacului langa care se oprise. Nici ele nu erau linistite. Valuri, cand mai mici, cand mai mari ii brazdau suprafata ce oglindea muntii. Uneori vantul isi intetea suflarea si ape zbuciumate pareau a fi pretutindeni. Intocmai precum mintea sa. Si-ar fi dorit atat de mult sa isi gaseasca linistea. Linistea ce stia ca il astepta sus pe varf. Pentru ca aici ii parea a fi doar zbucium. Inauntru si afara.

Ofta adanc si privi indelung lacul. Vantul ii rascolea apele in voie. Nicio liniste aici. Si totusi… Incerca atunci sa asculte linistea. Linistea ce aparea cand vantul se oprea pentru o fractiune de secunda spre a-si aduna iar fortele. Linistea ce aparea pentru o fractiune de secunda intre doua ganduri ce-l gandeau. Era atat de profunda aceea liniste. Atat de plina si completa.

Porni apoi a privi iarasi lacul. Mai adanc. Dincolo doar de valurile de la suprafata. Si vazu iarasi linistea. Multa liniste. Zbucium nu era decat la suprafata. Dar lacul era mai mult decat doar suprafata. Iar acolo in adancuri era liniste.

Privi apoi iar inauntru. In El. Si incerca doar sa simta. Cat mai adanc. Si atunci vazu si acolo linistea. Mintea se domoli. Gandurile fara stapan despre trecut si viitoruri se oprira si ele. Era doar Acum si Aici. Si atunci putu in sfarsit sa vada cu adevarat in jurul lui. Vantul de afara se oprise mut si el.

Si vazu lacul. Adanc si linistit. Si crestele calme si maiestoase ce se ridicau in juru-i. Si norii ce se jucau veseli cu soarele arzand spre asfintit. Si parca toate erau pline de culoare si de viata, vibrand de o energie tainica ce nicicand n-o mai simtise, desi stia acum ca fusese din totdeauna acolo. Le vazu pe toate cum nu le mai vazuse niciodata pana atunci.

Vazu Lacul impacat cu sine. Si isi dadu seama ca in lac erau deja toate. Si izvoarele zglobii de munte, ce alergau acum spre poale si cascadele ce le erau in fata si raurile lenese ce ajungeau a fi la sesuri. Si tot in lac era si marea si norii ce se nasteau apoi din ea si ploaia ce-i uda oglinda ce privea muntii. Si ce era si mai ciudat era ca simtea ca si El era una cu ele toate. O picatura intr-un ocean, dar in acelasi timp oceanul in sine.

Si vazu atunci si Drumul ce-l umblase. Vazu si Pasul ce-l facea acum. Si-si dadu seama ca in el erau erau deja toti pasii ce-i facuse pana acum si pasii ce-i erau inca inainte si tot in el era deja si destinatia finala.

Si atunci stiu ca ajunsese. Varful este Acum si Aici. Nicicand nu fusese de fapt in alta parte. Doar el era cel ce-l cautase pe aiurea.

Surase cald si porni in continuare. Oricum ajunsese, dar voia totusi sa priveasca si de sus din creasta. Piciorul ii era usor acum si inima asemenea. Iar drumul ii era lin si fiecare pas ce il facea ii era aproape de suflet. Fiindca stia ca din calatoria sa singurul lucru real era de fapt doar pasul pe care il facea Acum. Si pentru asta il iubea, asa cum iubea tot ce ii era in jur Acum.

Ajunse sus si isi roti privirea-n jur. Mai sus de atat nimic nu mai era. Nici nu mai era nevoie sa mai fie. Era pe Varf si putea vedea Totul.

De acolo isi vazu cararile pe care le umblase. Acum si dincolo de amintire. Ciudat. Erau toate acolo. Cele mai multe ajungand pana sus pe varf si cateva ce-si amintea ca se pierdeau incet spre nicaieri. Dar toate pe acelasi Munte. De fapt nu fusesera nicicand in alta parte. Doar lui i se paruse in trecuturi ca urca pe alti munti si ca ar trebui cumva sa il aleaga pe cel bun. Chiar nu fusese cazul. Doar cararile fusesera diferite, Muntele fusese din totdeauna Unul.

Si atunci zambi senin si fu si el tot Unul…

A fost odata ca niciodata…

Sâmbătă, 9 august 2014 - 01:11 
Afisari: 2,859 


madalinp24