Muntele

de Marin Sorescu

Ţin locul unei pietre din pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine
Maşini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,
Şi luna
Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,
De evenimente grele
Şi importante
Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi suport
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit,
Câteodată mă pomenesc urlând :

Circulaţi numai pe partea carosabilă
A sufletului meu,
Barbarilor !

Miercuri, 9 decembrie 2009 - 23:38
Afisari: 1,207

sorincrtr

kya	1	Aceasta este o POEZIE! De ce nu citesc asa ceva mai des la Culturale? As completa tot din Sorescu: "Alteori ne apucă un dor de munte Atât de puternic, încât Vedem cum începe să crească iarba grasă Pe birouri." Joi, 10 decembrie 2009 - 08:20
andy79	2	@kya: Pentru ca nu toti suntem Marin Sorescu Intr-adevar super poezia, desi nu are legatura cu muntele decat prin titlu si eventual cu granitul din M-tii Macinului Joi, 10 decembrie 2009 - 12:59
marasb	3	As avea si eu o completare tot din Nichita Stanescu de data asta: "De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarba se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte." Joi, 10 decembrie 2009 - 15:56

		Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu