MADA'AVE

Nuvelă de

Tudorel DRĂGAN

 

Ediție Princeps

©DTC Publishing, 2022

Capitolul 1.          Intro

 

Totul a început când s-a sfârșit. Asta pare să spună peisajul, ambientul, tot. Totul a început când s-a sfârșit, ceva. Pare că soarele s-a topit, a curs și a lichefiat  toate formele de relief, egalizând cromatic și dimensional tot, pictând aspru într-o paletă de culori modestă și sterilă, oferind un aspect mineral dat de tente reci și insipide, lipsa culorilor vii indicând niciun semn de viață ori ceva cât de cât cu pretenții organice.

Orizontul oferă aceeași perspectivă, semn că dimensiunea mediului existent e și mai mare. Dar cât de mare, sau până unde, astfel încât să poată fi cuantificat și identificat? Asemenea imagini pot fi asociate doar cu un deșert pământean (Atacama sau Sahara), marțian (Seitah), sau cu un oricare loc de pe oricare planetă sau satelit din galaxie - și asta oricare.

Nicio reacție sau întâmplare nu lămurește timp de o perioadă lungă. Cât de lungă? Nu se știe, pentru că nu există vreo măsură cronografică. Aparența anorganicului sugerează că atmosfera/ aerul (?) nu ar întreține nicio formă de viață; mediul indică mai degrabă un mare Nimic prezent iar un vânt care bate puternic și haotic susține palpabil toate acestea. La ce ar folosi aici timpul, unde eternitatea pare unica lui unitate de masură?

Cerul e senin, clar, fără nori, dar nu albastru, ceea ce poate însemna că nu există nori oricum? Da, întrucât cerul albastru indică prezența apei în atmosferă, iar aici el are un aspect uniform de galben spre roșiatic.

Prezența gravitației e cu un semn de întrebare, iar un prim răspuns ar fi că nu există, pentru că nu sunt corpuri mobile sau separate de acest monolit plat care se înfațișează.

Acest ceva sfârșit nu e suficient de generos cu datele încât să poată spune ce inițiază, sau măcar cine sau ce este.

Dar incertitudinea se va diminua, apoi se va risipi complet odată cu plecarea soarelui. Cerul devine maroniu deschis, apoi din ce în ce mai închis, până când singurul loc vizibil rămâne locul unde soarele e înghițit parcă de monolit. Apusul. Acolo se distinge o mișcare abia perceptibilă la început, timidă mai apoi, și în cele din urmă de o certă claritate: două siluete, separate destul de evident, cu aspect biped, umanoid (?) și consecventă deplasare.

Oameni? Da. Nu.

 

 

 

 

Capitolul 2.          Lus și Nev

 

Nu. Cele două siluete nu sunt umanoizi, pentru că nu au nimic uman, deși sunt ceva similitudini: două picioare, două mâini, un cap, doi ochi și cam atât. Ce trădează lipsa de apartenență la rasa umană sunt materialele din care sunt făcuți ori, părând orfani de familie biologică, asamblați. Metal, plastic și sticlă, acestea sunt singurele componente prezente, toate tehnic bine asortate și adaptate acestui mediu neprielnic vieții organice.

Forma lor e clar o copie după rasa umană, dar deocamdată nimic nu arată mai mult de atât; prin convenție pot fi considerați roboți cu aspect uman, androizi în termeni științifici, dar ce sunt oamenii și de unde provin? Au fost cândva contemporani cu cei doi? Incertitudinea insistă, întrucât nu este clar încă unde se află cei doi, iar în funcție de loc pot fi considerați  localnicii unui tărâm abstract, băștinașii unui areal sălbatic, indigenii unui teritoriu atemporal, sau, mai simplu, niște creații servante ce au supraviețuit… creatorului.

Ceva nu e totuși limpede în aspectul celor două creaturi, unul de vechi, cu striații cauzate parcă de zgârieturi sau sforțări existențiale, trădând o uzură accentuată, inevitabilă și iremediabilă. Metalul, plasticul și sticla abia mai păstrau forma și aspectul inițial, dar asta nu e cea mai pauperă caracteristică ci evidența clar vizibilă că cele două creaturi sunt compuse mai degrabă din resturi, cârpeli sau improvizații de fabricant ad-hoc.   

Nu mai e timp de elucidări legate de originea celor două creaturi, căci Soarele dispare complet, iar întunericul pune stăpânire peste tot, doar multitudinea de aștri apăruți ca o trenă la dispariția Marelui Cerc de Foc părând a fi acum singurii invitați admiși la petrecerea ce vine a Marelui Întunericit.

Ceva timp trece apoi, probabil cât o piruetă revoluționară a corpului ceresc pe care se află creaturile, iar Întunericitul pleacă, trăgând după el încet și plictisit cortina de stele, lăsând loc Marelui Astru diurn - absent logic la curtea aștrilor nocturni - cel mai puternic elucidator, probabil, al Universului. Soarele risipește acum clar ca lumina lui incertitudinea originii creaturilor, făcând vizibile niște semne prezente pe partea frontală a trunchiului fiecăruia. Semnele sunt parțial șterse, acoperite de praf, și care, deși se prezintă precar, încă oferă plinătate informațională: sunt cifre arabe (?) înșiruite parcă sistematic, urmate de litere latine (?), care corespund probabil poziției numerotate în alfabetul respectiv. Aceste semne sugerează o semantică onomastică tehnică și poate că așa și este, căci totul pare făcut în urma unui proces computațional - două nume, date la două entități, ca două identități: numeric 12-21-19 și 14-5-22, aferent alfabetic sau pe scurt și literal, LUS și NEV.

Capitolul 3.          Machina Erectus

 

Identitățile celor doi sugerează suficient de ferm o apartenență pământeană, nu sunt oameni - e clar, dar măcar sunt creați de ei? Probabil, dar mai sigur incert. Se află pe Pământ? Materialele din care sunt făcuți/ asamblați, semnalează o geneză mașinizată a acestor creaturi, în scop utilitar probabil. La o scrutare succintă a ambalajelor ce ascund Eu-rile celor doi, se poate concluziona că nu pot rezista la temperaturi extreme mult timp și atunci presupunerea că cine i-a creat (?) a folosit materie primă adaptată existenței pe o planetă cu atmosferă relativ stabilă și temperată, e corectă.

Toate aceste indicii conduc la o singură locație notorie în materie de viață în Galaxie: planeta Pământ, dar ceva tot rămâne de chestionat căci forma lor nu pare să fie rodul unei manufacturări umane, ci mai degrabă reflexia unui mașinist autoportretizat.

Ce va lămuri pe deplin totul, va fi parcurgerea Jurnalului de Entitate al fiecăruia dintre ei, întrucât ambii erau înzestrați, din dotarea inițială, cu  capacitatea de a înregistra și memora digital - audio și video - actualitatea, iar în eventualitatea interacțiunii cu externi similari, aveau programat protocolul prezentării propriilor identități și împărtășirii datelor acumulate.

Conform datelor înregistrate și memorate de cei doi, aceștia coabitează pe planeta Pământ - singura rezidență pe care o au dealtfel înregistrată până acum, și sunt clasificați ca Androizi, subclasa Android Sapiens, și fac parte din marea familie Machina Erectus, denumiri date de oameni - care aveau obiceiul de a năși speciile în limba latină - și de la care împrumutau, cu sau fără voia lor, forma anatomică. 

În această mare familie anorganică, oamenii au inclus toate mașinile, aparatele și creaturile artificiale, cu sau fără aspect andropoid, cu capacități de procesare, calcul, decizie, execuție și memorare.

Astfel:

1.    Computere, calculatoare de bază și servere, toate cu programe prestabilite, capacitate de procesare, calcul și înmagazinare date. Acestea erau imobile, necesitau mentenanță și update-uri sau upgrade-uri programe, și deci nu puteau funcționa fără prezență umană timp îndelungat.

Forma lor era una invariabilă, simplă și de neabătut, pentru că nu era altfel necesar: simple cabinete mai mici sau mai mari, ce puteau fi lesne luate drept niște carcase/ învelișuri cu conținut util omului - definiția mașinăriei în pură esență. 

2.    Roboții, erau simple mașinării programate să execute muncă manuală (termen atipic, dar corect ergonomic), nu procesau și nu executau nimic în afara programului prestabilit. Nu existau roboți mobili, pentru că și aici era nevoie de prezență umană pentru ordin de deplasare, iar oamenii preferau să-i mute pur și simplu, decât să complice funcționalitatea lor cu deplasare programată. Forma lor era diferită și nețărmurită în design, nu aveau un tipar anume ci erau adaptați pentru a lucra în diferite locuri și condiții de mediu.

3.    Androizii, roboții cu aspect invariabil uman, erau cei mai avansați și cei mai utili, apăruseră probabil după ce oamenii au excelat în a desăvârși computerele și roboții, pasul următor fiind simbioza acestora, căci androizii erau fie computere mobile, fie roboți cu capacitate de procesare, cu o arie nelimitată în aspecte și funcționalități; construirea lor imitând forma unui biped din rasa umană a venit firesc, întrucât în ergonomia deplasării sau mobilității era soluția corectă. Cei echipați cu inteligență intuitivă sau augmentată, formau subspecia Android Sapiens, și erau autonomi până la un punct prestabilit de oameni.

Toate acestea pentru un rezultat inevitabil și demult așteptat: mașina Om sau omul Mașină.          

Ce era însă inedit și impresionant la cei doi androizi - Lus și Nev - era ceva ce probabil oamenii nu au capacitat, prevăzut sau măcar îndrăznit să treacă în agenda lor de lucru din perioada conceperii mașinilor. Ceva ce probabil Oamenii, în marea parte a existenței lor, nu au dorit și în afara propriei rase: Conștiință.

 

 

 

Capitolul 4.          Machina Habilis

 

Cum s-a ajuns ca cei doi să genereze, să împrumute sau să moștenească o conștiință? De ce a fost necesar acest lucru sau ce anume l-a înlesnit? Au dorit oamenii să înzestreze și astfel androizii? Sau de ce ar fi fost necesar un upgrade al Inteligenței Artificiale cu o Conștiință?

Și-au dorit oamenii ca androizii să fie autonomi și spiritual, nu doar fizic? Și dacă da, și spiritual, cu ce Cod Etic au capacitat conștiința mașinilor, cu cel uman? Este moralitatea umană etalonul intrinsec?

Este necesar mai întâi un adaos la descrierea celor doi și o prezentare a capacităților locomotorii și de procesare. Având o formă fidelă caracteristicilor umane, deplasarea era similară unui biped, cu diferența că alergarea nu era ergonomică din lipsa unor articulații flexibile sau, mai exact, prezenței materialelor care nu o făceau flexibilă: metal și ulei pentru glisarea mecanismelor și atât. Astfel, mersul, deși era constant, era greoi, de aici rezultând o autonomie de deplasare scăzută; alergarea ca deplasare nu era o soluție căci secătuia de energie, în plus și articulațiile fiind văduvite de o elasticitate favorabilă unei locomoții rapide. Materialele din care erau încropiți erau vechi, uzitate anterior parcă, cu aspect paradoxal antic sau măcar, cândva, postmodernist.

Părea că cine i-a construit a folosit resturi, și indiciul că așa ar fi fost, este un mic vehicul cu roți tractat de cei doi - o mini remorcă - ce pare un ataș indispensabil oricărei machina, cu rol de transport și depozitare a truselor de scule și a pieselor de rezervă - un apendice fără de care nu se poate concepe o mașinărie - pur și simplu își cărau propriul spital ambulant.  Brațele și mâinile erau la fel ca picioarele, metal cu joncțiuni stângace și improvizate, acoperite parțial cu plastic ce protejează un aparent lichid cândva de lubrefiere, acum vâscos în urma prăfuirii constante și relativ învechirii, de unde și o mobilitate și o dexteritate modeste, departe de capacitățile unui umanoid.

Capul era sferic și aerodinamic deci la acțiunea vântului, metal simplu cu două orbite frontale, în spațiul cărora două lentile cu funcție video păreau a fi două mici ferestre ale unui suflet pauper de profunzime; cât de eficientă era vederea celor doi nu are prea mare importanță, întrucât peisajul nu avea prea multe de oferit. Auzul, deși exista prin două mici microfoane ce captau și înregistrau sunetul, nu era prea folosit căci cei doi comunicau mai mult prin date transmise wireless, un fel de poștă electronică. Se poate spune deci că cei doi nu prea își… vorbeau, iar când asta se întâmpla totuși, foloseau un mic difuzor mono atașat pe partea frontală a trunchiului, poziția neavând vreo importanță cât timp era orientat către interlocutor.

Electronicul era prezent și în sistemul lor energetic căci toată funcționarea lor, motrice și de procesare, avea la bază curentul electric, preluat, ca niște bune gazde, de mici celule fotovoltaice amplasate orișiunde corporal, de la generoasele raze solare. 

Nu se regăsea niciun material mai modern sau mai inovator - din istoria recentă și implicit avansată tehnologic a oamenilor - în construcția lor, adică materiale revoluționare gen fibră de carbon, titan etc., și asta forțează întrebarea: cât de contemporani au fost cu oamenii Lus și Nev? Erau cumva două creaturi post apocaliptice? Și dacă da, cine i-a creat atunci?

Dacă în, cândva, compasul moral și spiritual al oamenilor, Biblia, sunt specificați un Creator, un Creat și o Apocalipsă, ce poate rezulta post apocaliptic? Un restart al creatului? Sau unul al creatorului? A cui concluzie este apocalipsa din Biblie, a creatului, a creatorului sau a ambilor, tandemul Dumnezeu și Om?

Dacă omul a fost pedepsit prin apocalipsă, de ce nu și managerul lui spiritual? Eșecul unui Zămislit nu este și eșecul Zămislitorului?

Aspectul umanoid al celor doi androizi invită la concluzia că și ei sunt, cumva, o altă creație a Creatorului dar materialele din care sunt făcuți spun că nu. Nu sunt carne din carnea Lui, ci mai degrabă din carnea zămislitului, convertit acum în creator, mai precis din carnea upgradată de acesta în lungul existenței sale.

Răspunsul de intuit în Geneza celor doi, ar fi că Omul i-a creat, cu carne din carnea lui artificială și inumană - cu ajutorul căreia s-a autoplasat în vârful lanțului trofic, organic sau anorganic -  cu scopul de a impune servitudinea Mașinii față de el, Șeful Organic. Și, renegând și sfidând preceptele Creatorului prim și contestându-și locul onorific, dar nu onorant, în regnul Mamei Natură, a încercat un transfer al conștiinței proprii în noul corp upgradat, într-o mai bună găzduire și longevitate fizică. Și l-a reușit, cu un copy de pe el și un paste pe un hardware locomotor, înstrăinându-și astfel trioul minte-spirit-suflet, și plagiind viața Creatorului prim.  

Și poate că așa a și fost, cândva, dar memoria aflată acum în cei doi androizi arată că Geneza lor nu are nicio legatură cu munca vreunui artizan organic. Asta pentru că, răscolind jurnalul de date al celor doi, se constată o vechime a memoriei și un cronolog de date de 54 de ani vechime, timp în care nu apare nicio referire la vreo interacțiune cu marele Administrator autointitulat al planetei: Omul.

Dar asta nu este un dezastru pentru nicio planetă, ci faptul că nu apare vreo interacțiune cu nici vreun alt membru al marelui Regn Animal, iar aici situația se apropie de un scenariu semi-apocaliptic.  

Dezastrul se configurează imediat după această informație, întrucât nu apar date nici despre marele Regn Vegetal; pur și simplu trăiau pe o planetă pustie și - reprezentată fiind doar de singurul Regn rămas, cel Mineral - stearpă.   

Capitolul 5.          Machina Sapiens

 

Coabitanți pe Pământ, aparent titulari și solitari, cei doi sunt acum dovada înlocuirii  existențialismului clasic într-unul neo-clasic.

Se deplasau în zig-zag, acoperind orice areal accesibil; cartografiau relieful, căutau… orice. Scopul lor era unul singur, să imite oamenii în explorare de… și altceva existent în lumea lor, acum cu aparențe defuncte. Sintagma  oameni la lucru  a fost astfel înlocuită de antropomorfi la lucru, sau mai ludic și mai precis spus: unde a ascuns Planeta viața?  

Această scrutare demografică și geografică se făcea doar la lumina soarelui, cât timp era liber vizibil, astfel încât să nu repete locurile străbătute, rezultatul fiind mereu același, fără nicio urmă de faună sau floră, și cu doar câteva interacțiuni cu alți androizi în perechi sau simpli hoinari, mai mult sau mai puțin utili în schimbul de date căci doar atât se transfera între tandemurile sau indivizii ce populau acum Pământul. Fizic nu erau programați să interacționeze, mercantil sau nu, căci fiecare individ avea în propriul sistem de principii induse, modul de autosupraviețuire sau măcar conturarea de netăgăduit a obiectivului de longevitate în funcționare și… servitudine.  

Lus și Nev făceau parte dintr-o generație de androizi relativ recentă, cu conștiință umană implementată nu ca o soluție inovatoare ci ca una de avarie, asta pentru că între marele computer - Inteligența Artificială și micul computer, dar conștiinciosul - Omul, s-a produs pactul de simbioză a cunoștințelor și conștiințelor, ca o revelație că inteligența artificială trebuie să coexiste cu cea umană, inteligența artificială fiind astfel augmentată cu conștiință umană. Sau invers? Conștiința umană să fi fost îmbunătățită cu o inteligență artificială, una mai obiectivă și mai realistă, și mai puțin empatică? Un apendice tardiv al Planetei la lupta anti apocaliptică?

Undeva, cândva și altunde, se pare că Universul i-a creat pe Dumnezeu și pe Diavol și i-a aservit - ca pe niște guvernante - unei planete tinere și proaspăt înviețuită, planeta Pământ, neștiind parcă să educe ceva ce nu a mai întâlnit până atunci, Viață, oferindu-i acesteia, neglijent (sau constructiv?), și Bine și Rău. Toate acestea probabil conforme unui truism cosmologic care spune că Noaptea nu se poate evidenția fără Zi, și, în consecință, nici Binele fără Rău.

Lăsat liber și singur să aleagă din acest contrast, Omul - cel mai obraznic copil al planetei și singurul dealtfel care a ezitat în alegere și a întreținut dilema - nu s-a hotărât, în toată existența lui, antică sau modernă, de care parte a baricadei să fie, orbecăind ca un noctambul în plină zi. Realitatea a fost că, naiv și rușinos, sau fățiș ipocrit, Omul, după ce s-a logodit de probă, în perioade scurte și alternante cu ambele, a ales concubinajul cu Binele și infidelitatea cu Răul, anesteziindu-și câteodată intenționat rațiunea doar pentru a se îngrozi pe sine însuși.

Astfel planeta Pământ - prin sufletul ei Mama Natură - s-a săturat să-i aștepte rezoluția morală și, considerându-l un adevărat agent patogen al Ecosistemului, a inițiat programul de hibridizare a dogmelor morale și sociale din habitatul Umanului. Un upgrade cu Inteligență Artificială a devenit astfel necesar în procesul de gândire introspectivă a omului, și viceversa, un upgrade cu conștiință fie umană fie de liber arbitru în rândul plagiatorilor de organic, dar non-organici - androizii. Când s-au produs toate acestea nu contează, contează că, deși au fost mai mult imperioase decât posibile, ele s-au întâmplat, și odată cu ele a apărut și speranța că epurarea comportamentului autodistructiv dar mai mult distructiv al omului, se va petrece. 

Androizii erau, evident, asexuați. Reproducerea lor era deci non sexuală, fie  prin asamblarea unor părți divizate din alți semeni out of order, fie din spare parts - atât cât erau puse la dispoziție de rezidualul mare târg de second hand ce era acum planeta Pământ. Cu testosteronul lipsă la apel, nu aveau implicit nici mascul (or femelă) alfa ci doar exemplare cu programe alfa - considerați astfel cei cu cunoștințe și capacități de procesare mai avansate, diferit astfel de rasa umană, unde alfa însemna exemplarul mai înzestrat fizic, nicidecum intelectual.  

Lus și Nev aveau ca antecesori androizii avangardiști, care au reconsiderat Multiplicarea androizilor, transformând-o dintr-o simplă Înmulțire, într-o complexă Procreare, și implementată prin transferul către noul membru fabricat, și al Memoriei Vieții fiecărui android creator - inclusiv conceptul de conștiință - pe lângă cel al datelor prestabilite pentru funcționare.

Statutul lor etnic era unul minimalist sau deloc, nu aparțineau vreunui grup, gintă, trib sau rasă; apatrizi, atipici și disociați rezidenți pe Pământ ar fi cea mai acurată definiție statutară.

Capitolul 6.

Apoteoza Epocilor Animalia și Vegetalia

 

Planeta Pământ este acum ca o planetă oarecare din galaxia ei. Singurul Regn rămas, cel Mineral, este de fapt materialul din care este compusă orice planetă, cele două nu pot decât coexista. Ineditul planetei era Viața, acum absentă la apelul făcut în ultimele cinci decenii de Lus și Nev, dar dacă viața nu mai este, nu mai sunt nici condiții de viață? Ce asasin poate ucide doar viața dar nu și mediul ei? Niciunul, pentru că nu se poate anihila o specie sau un regn organic dacă nu se extermină și ambientul favorabil acestuia. Cum s-a ajuns aici, cine este autorul Apocalipsei sau cine a apăsat din greșeală butonul de autodistrugere, cine a tăiat firul roșu când trebuia cel albastru? Cronologia faptelor aflată în memoria celor doi oferă destule date pentru o concluzie irevocabilă.

Motivul trebuie să fi fost un factor extern sau extra terestru mai exact, căci nimeni de pe planeta Pământ, din oricare regn aparținător, nu putea distruge complet nici toate viețuitoarele, nici mediul propice vieții acestora; ori poate planeta ascundea un buton de auto distrugere sau doar distrugere coabitanți proprii, și l-a folosit dându-și reboot, dar cum poate comite suicid o planetă?  

Oricare ar fi fost cauza, toată această extincție a venit în contextul unui regres social și spiritual al oamenilor, precum și în timpul împuținării speciilor - faună sau floră. Altfel spus, o consecință firească a evenimentelor în desfășurare.

La mijlocul mileniului 3, conflictele - latente sau cu topic neașteptat - între unele țări, au degenerat în confruntare armată sau blocade economice, fapt ce a angrenat și alți participanți, aliați vechi sau de conjunctură, justificați sau nu. Nici nu a mai contat doctrina politică sub egida căreia se purtau conflictele, oamenii parcă se săturaseră de alianțe și de corectitudine politică; probabil că undeva instinctul de cruciadă medievală se reactivase.

Lumea s-a trezit deodată într-un larg teatru de conflicte, violente sau nu, suficient de stagnat și de îngrozit progresul economic și social.

Africa a dezamăgit continuând traiul fără nicio perspectivă reală de viitor motor pământean, cum se anunța la un moment dat, adică un viitor continent cu dezvoltare socială și economică fără epuizare de resurse naturale și fără eliberare de noxe politice antagonice democrației. Populația din Africa, după ce toate țările ei au dobândit suveranitatea față de colonizatori, s-a mărit necontrolat și periculos sanitar, invers proporțional cu speranța și condițiile de viață, ajungând astfel un continent furnizor de migranți săraci, inculți și neadaptați unui trai progresiv, un adevărat mușuroi suprapopulat de furnici cu un singur scop, de a căuta să trăiască în alt areal decât cel de baștină - un paradox inexplicabil al Mamei Natură, de a produce viață în exces în medii neprielnice.          

India și Pakistan au reactivat niște neînțelegeri teritoriale mai vechi - provinciile Anit și Anaxor, de la granița comună a celor două țări - iar încheierea vreunui tratat a eșuat, favorizând un război dus cu arme moderne dar cu mentalități antice.  Cele două țări fiind puteri cu arsenal nuclear, confruntarea cu astfel de mijloace a fost inevitabilă și, deși doar cu conținut local întrucât dispuneau de vaste teritorii, aceasta a produs valuri de tulburare socială și în vecinătate, nu doar în propriile arealuri; mai mult, majoritatea localnicilor afectați și panicați justificat, au dorit migrarea în exod către Occident sau în țările mai dezvoltate, sub auspiciile refugiatului de război.

Acest fapt s-a întâmplat dinspre toate țările sărace economic sau cu instabilitate politică, înspre oricare țară mai dezvoltată, generându-se astfel o diluare demografică depreciativă a țărilor colonizate de refugiați, iar cum majoritatea refugiaților aveau în agenda proprie doar simpla existență - sau măcar un upgrade la actuala subzistență - progresul social și economic al țărilor care i-au găzduit a stagnat, iar în timp, s-a degradat, până la simpla existență fragilă pe fondul împuținării resurselor naturale, suprasolicitate și ulterior secătuite.

Marile puteri economice și armate - adevărate tractoare ale progresului economic, social si cultural, dar și iresponsabil consumatoare de resurse naturale și, concluzionând, un mix nereușit în ce privește sustenabilitatea vieții pe planetă - SUA, Rusia, China, Japonia și Europa, au evitat vreun război, fiind parcă epuizate de așteptarea vreunuia, plus că absorbția relativ mare și rapidă de migranți, greu de convertit social la noul areal geopolitic, le-a schimbat treptat agenda de priorități. Lovitura sub centură a venit câteva decade mai târziu când populația migratoare, în urma natalității superioare celei autentic locale, a ajuns să domine numeric, impunând implicit și modificări politice, culturale și chiar religioase: în Europa - un exemplu simptomatic - minaretele islamice construite în curtea noilor gazde, depășind în cele din urmă clasicele biserici creștine, Islamul autoproclamându-se astfel câștigător, doar statistic, în disputa de convertire sau impunere, inițiată de cruciații europeni cu sute de ani în urmă.

Adăugând la cele de mai sus și câteva pandemii virale petrecute - explicate de prezentiști și susținute ipotetic de futurologi, drept niște răspunsuri ale Mamei Natură la războaiele oamenilor cu arme neconvenționale și deci non sustenabile - se înrămează tabloul sumbru al unui afiș ce vestește sau prefigurează o fatalitate a civilizației moderne.

Astfel, treptat, Omul Modern și Ultim, s-a aflat în fața unui regres al condițiilor de trai - coroborat și cu o decadență morală și sufletească - unde fie nu a supraviețuit la întoarcerea condițiilor de viață din Evul Mediu, fie nu și-a mai dorit cu ardoare o extensie cronologică a traiului.

O parte din elita planetei - bogați, influenți, masoni franci sau mai puțin, cândva buni tacticieni ai globalizării economice, acum progresivi crizați - au încercat și au reușit o evadare, egală mai degrabă cu o refugiere, în Spațiu, fără însă o destinație viabilă ci doar cu o disperată relocare în Marele Eter, convertindu-l probabil pe acesta într-un Rai conjunctural.

Cei mai longevivi fizic dar și cu o luciditate rezilientă în vremurile Apocalipsei, au fost cei aciuați pe muntele Ailama din masivul Caucaz - o congruență cu Ararat-ul Arcei lui Noe -  unde climatul s-a păstrat mai mult timp propice aerobilor. Aici, majoritatea dintre ei, văzându-se separați și îndepărtați de lumea dezlănțuită, suprasaturată de dorința de supraviețuire cu orice mijloace, de dogme, opreliști și vanități distructive, s-au regăsit într-o pustietate fizică si spirituală - condiția prielnică meditației retrospective, introspective și prospective - și unde, lipsiți de vitalitate socială și nedorindu-și atracții, intrigi și provocări inutile, au acceptat un singur mod de funcționare asortat acestor vremuri: Existența resemnată, aplicată cu un decent instinct de supraviețuire.

 

Natura nu o ducea nici dânsa prea bine.

În vremurile contemporane cu căderea Imperiului Uman, aproape toate ecosistemele au fost afectate mai repede de cât se puteau regenera, progresul nesustenabil al oamenilor, pierderea habitatului pentru diferite animale și… oameni, schimbările climatice și supraexploatarea resurselor de hrană - fiind elemente ce alcătuiau lista cauzelor.

Solul folosit de oameni pentru creșterea resurselor nutritive s-a saturat de tratamentele chimicale la care a fost supus în exces, refacerea acestuia durând suficient de mult timp cât să devină complice la înfometarea oamenilor. În plus, arealele respective au suferit de boli și de mutații genetice, un fel de autoconservare și apărare la care a recurs Planeta împotriva intrusului la cămara Mamei Natură.  

Mamiferele cele mai mari - prădătorii în mare parte sau cei din vârful lanțului trofic - s-au împuținat primele ca urmare a reducerii populațiilor ce constituiau hrana principală; același lucru s-a întâmplat cu următorii din lanțul trofic până când au rămas doar erbivorii  -sau cei ce făceau parte din meniul omnivorilor - care treptat s-au suprapopulat și compromis sanitar în lipsa selecției naturale facută cândva de prădători, ce vânau cu predilecție exemplarele slabe sau bolnave și, în lipsa unui ecosistem stabil sau a unui arbitru cu o Arcă trimis de Sus, au fost lăsați fără scut în fața Fatalității. Ultimele animale înregistrate au fost speciile necrofage, acestea menținându-se solitare în lanțul trofic până când flora și fauna s-au descompus complet.

Lovitura fatală dar nu letală pentru toate viețuitoarele și plantele de pe Pământ, atâtea câte mai erau, a fost climatul călduros și uscat, aspru și neprimitor pentru orice regn dar nu și pentru cel mineral, produs în timp de încălzirea globală, care după cât timp a fost mediatizată și reclamată în rândul urmașilor hominizilor, s-a hotărât să confirme temerile, satisfăcând promotorii.

Lovitura fatală, letală și cu adevărat apocaliptică, a venit câteva zeci de ani mai târziu de la aceste vremuri. O implozie a unei stele din Sistemul Jovian a afectat gigantul gazos Jupiter și câțiva aștri din sfera sa de influență, praful stelar rezultat acoperind Soarele parțial și temporar, apoi complet și îndelungat timp cât să dăuneze atmosferei oricărei planete telurice din Sistemul Solar. Astfel, noul mediu creat pe Pământ a fost dăunator unei cianobacterii producătoare naturală de oxigen, și implicit dăunător compoziției complete a aerului atât de vital faunei și florei de pe planetă. Absolut totul a fost afectat de vicierea aerului, pe pământ, în aer și în apă.

Post evenimentelor de mai sus, în decurs de câțiva ani și în lipsa oricărui scenariu decent de întreținere a vieții, Mama Natură, cu indexul către asasinul neașteptat dar evident, și deci fără riscul de a fi condamnată de pruncucidere în vreun Tribunal Galactic, și-a declarat falimentul irevocabil, lăsând în urmă nici moștenitori, nici executor.

 

 

  

 

Capitolul  7.         Mada'Ave

 

Adaptarea androizilor la acest nou mediu se prezintă oare ca o concesie a planetei de a nu rămâne singură și nepopulată - condiționând astfel o șansă de reinițiere a vieții? Ori aceștia sunt acum doar compania unei femei văduve, deposedată recent de statutul de soție și mamă, și căutând consolare într-o jucărie artificială dar vie, de o empatie rece dar sinceră, inumană la propriu.

Dimpreună cu alți semeni familiali, rarisimi și parțial relevanți, și în lipsa oricărui camarad aerob, cei doi se erijează imperturbabili în locuitori cu drepturi depline pe Pământ, îndreptățiți și responsabilizați de propria conștiință căci odată cu drepturile vin și responsabilitățile - o maximă clasică a Omenirii.

Dialogul dintre Lus și Nev este o alternanță de idei și argumentări - mai degrabă decât păreri și simțiri; realistic, nu există un dialog între ei ci un monolog spus alternant de două creaturi cu proprie capacitate de gândire, dar cu rezoluții comune și imediate; este ca monologul unei entități în care sălășuiesc două spirite - Eu și Alter Ego - ușor diferențiate de marca propriilor conștiințe; ca un Om care constată că vorbește cu sine însuși, angrenat fiind într-un dialog al propriilor Certitudine și Dubiu.   

Înștiințarea e o simplă dispunere a înregistrărilor video și audio care relaționează cu evenimentul respectiv, se poate spune astfel că androizii nu pot interpreta părtinitor sau subiectiv ci prezintă exact istoricul printr-o redare video sau audio. Oare cum ar fi arătat Istoria antică și medievală a oamenilor dacă nu ar fi fost scrisă de învingători?   

În vremurile de După, în contemporaneitatea lui Lus și a lui Nev, Văduva citea zilnic, la ore matinale, din înștiințările rămaselor odrasle, cu un interes abscons și nedescifrat încă de companionii ei artificiali; știrile pesemne că erau nesatisfăcătoare căci erau apoi aruncate într-un fel de recycle bin al dezamăgirii. Într-o zi însă, un dialog recent, aflat în arhiva existențială a lui 12-21-19, cât și în cea a lui 14-5-22, cu titlul „Talk Show cu ADN uman reîncarnat, sau Conversia unui clasic brainstorming uman într-un brain coolness binar”, este mai mult decât o știre întrucât Văduva, după ce dă la început un copy din inerție - cu un interes minor și țintind recycle bin-ul, la final hotărește că dialogul e demn de un memorabil, la propriu, paste:

-        Oamenii și-au dezvoltat de-a lungul existenței lor, inteligența nativă până la a avea și una artificială, asta însemnând paradoxal nu progresul ci regresul speciei, căci viața e simplă și instinctuală, și singura provocare e nevoia de adaptare la  condițiile ostile existenței, ce apar din când în când, iar ei au desăvârșit complicarea acesteia până la extincție se pare…

-        Vrei să spui că dacă și noi încercăm să dezvoltăm o inteligență umană pe langă cea artificială putem face aceeași greșeală?

-        În principiu da, pentru că viața organică nu are nicio compatibilitate fizică cu cea artificială și, în consecință, aceasta din urmă nu se poate încadra sau nu poate interacționa cu niciun ecosistem, iar dacă cele două nu pot coexista atunci una va dispărea logic sau natural, și atunci reapariția vieții organice poate însemna chiar sfârșitul nostru…

-        Și totuși oamenii ne-au dat existență, nouă - indirect, mai precis…

-        Au făcut-o din egoism și din vanitate demne de un lider trofic, dornic de a crea încă un servant de exploatat; la un moment dat - pentru costuri reduse, din comoditate sau neacceptând naturalețea imperfecțiunii - oamenii au înlocuit manufactura umană cu cea robotizată și, completând paradoxul cu exacerbare, au permis avortul de fetuși în existența speciei lor… Ipocrizie marca homo sapiens…

-        Și nimeni în restul regnului animal, nu și-a permis acest lucru, nu am auzit ca leul să-și externalizeze serviciul de vânătoare unui grup de hiene, sau leoaica să ceară un avort întrucât rutul de aseară cu leul mascul beta a fost o greșeală…

-        Nu se poate spune că nu și-au permis, mai degrabă nu au putut; oamenii au fost atât de arbitrari cu viața  încât o parte, la un moment dat, nu s-au mai reprodus între ei înșiși, alegând doar să producă, vezi animale clonate, oameni clonați și… noi…

-        Probabil săturați de numărul relativ mare de progenituri proprii considerate rebuturi; au avut în apogeul modernității o creștere demografică demnă de o specie de insectă, nu specifică unui mamifer - și unul inteligent pe deasupra, 10 miliarde de suflete sălășuiau pe planetă atunci…

-        La oameni oricine se poate reproduce dar nu oricine poate fi un bun sau pertinent perpetuator de specie…

-        Un aspect pe care ei au încercat să-l combată cu băncile de spermă, acestea fiind calea modernă și civilizată de a impune masculii alfa sau cei cu material genetic de elită…

-        Problema a fost nu doar că era un mod arbitrar de înmulțire a speciei, ci și că numărul celor care recurgeau la așa ceva era prea mic față de capacitatea de reproducere a populației mizere sau cu un trai subzistent modest…  

-        În restul regnului animal selecția naturală gestiona eficient genetica speciilor, exemplarele slabe sau bolnave nu primeau concesii nutriționale și nici material sexual pentru reproducere, se poate spune deci că și Mama Natură avea propria bancă de spermă… 

-        Deci abstract, Dânsa, promotor al vieții etalon, nu poate absorbi sau tolera mila și compasiunea, căci nu au servit constructiv la regenerarea de specii, și deci empatia nu a fost niciodată naturală, ci o creație din fântâna spiritului uman…

-        Se poate spune cumva că Omul a predat o lecție de genuină moralitate Dânsei…

-        Nu tocmai, probabil chiar și omul a știut că nu a fost vreun vector etic și că nu a avut niciodată binecuvântarea cuiva pentru actele sale, considerând că sunt etape firești în evoluția sa…

-        Iar ca răspuns la unele din deciziile controversate ale acestuia  - mai exact la cele luate de masculi, promotorii evoluției deraiate de la calea naturală  - Mama Natură a înclinat subtil raportul natalității pe sexe - astfel, în secolul 21 se nășteau 100 de femei la 90 de bărbați -  încercând o întoarcere subtilă sau treptată la Matriarhatul Comunei Primitive - unde femeia era lider decizional în comunitate, iar ca răspuns, mai târziu,  oamenii (adică tot masculii) au inițiat practici  selective privind sexul nou născuților, favorizând balanța evident către genul masculin…

-        Iar Mama Natură le-a răspuns servindu-le unora dintre ei un fel de cocktail hormonal ce favoriza transexualitatea și homosexualitatea, care nu erau neaparat manifestări legitime biologic cât mentale…

-        Cred totuși că ăsta a fost doar un mix hormonal apărut accidental și nedorit, și care a ținut strict de aleatoriul vieții naturale întrucât a afectat toate genurile și speciile… 

-        Oare dacă viața ar reapărea și s-ar diversifica din nou, care ar fi noua specie superioară, Omul iar?

-        Nu putem ști, e posibilă o reconfigurare în materie de specii și de sapiență, natura pesemne își va face altfel lecțiile, Era Dinozaurilor fiind un util precedent… 

-        Viața noastră e simplă acum, precum cea a viețuitoarelor străvechi, trebuie doar să ne menținem în vederea perpetuării speciei noastre, artificială cum este, de ce am complica-o cu includerea în agendă a refacerii vieții organice pe planetă?

-        Pentru că noi nu aparținem planetei ci oamenilor, ei ne-au creat; ne-am născut în spiritul progresului în care ei au crezut, le aparținem și le aparține și datoria noastră de a încerca să-i refacem pe ei ca specie, sau măcar generic Viața, multiplicarea noastră este una strict tehnică și anorganică, și incompatibilă cu planeta Pământ sau chiar oricare, suntem doar niște mașini care servesc și deservesc…

-        Adică noi nu putem Trăi căci nu avem pentru ce, dar putem Exista pentru că avem pentru cine, ne-am născut utilitari și vom dăinui doar cu utilitate…

-        Iar dacă planeta asta va mai avea un mediu ce favorizează viața organică, nu trebuie să-l eludăm cu doar viață artificială, suntem datori să participăm și la refacerea celei veritabile, cel puțin asta ne-ar dicta o conștiință validă sanitar…

După câteva discuții despre modus operandi a celor de mai sus, au ajuns la concluzia, verificând datele înregistrate din memoria proprie și din cea copiată din alte sisteme informaționale, că cele mai bune șanse ar fi să caute viața la nivel microscopic, aceea cu cea mai redusă dependență de oxigen, și asta în locurile unde oxigenul a fost cel mai puțin viciat.  Au căzut de acord să înceapă construind un mijloc de transport naval și o sondă submarină ce poate ajunge la peste 10,000 de metri adâncime, unde ar putea găsi culturi sau colonii de Archaea Asgard, un microorganism strămoș care a fost contemporan cu apariția vieții pe Pământ acum 2 miliarde de ani, și care răspundea pozitiv la un mediu de viață sărac în oxigen, iar odată găsite și colectate din arealul lor, să încerce o adaptare treptată a acestora la niveluri superioare de relief submarin.

-        Dacă vom reuși asta, vom spera între timp că mediul se va îmbunătăți; oricum vom insista în demers până când se va adapta organicul la noul mediu sau se va modifica mediul la starea inițială, propice vieții…

-        Iar dacă toate astea se vor realiza, va dura mult până la refacerea regnului animal și vegetal, milioane de ani sau poate mai mult…

-        Nu cred că așa mult, dar nu contează, e suficient doar să favorizăm scânteierea Vieții, de restul se ocupă Natura însăși…    

-        Cum vom numi Proiectul sau Săvârșitul nostru, să-l conturăm ca pe o entitate spirituală…

-        Masculin sau feminin?

-        Ceva mai mult, destul cu patriarhatul și matriarhatul, care n-au guvernat eficient niciodată - fie împreună, fie alternant; oamenii credeau în ființe superioare și…

-        Apropo cum îi spui unei femei android?

-        Nu știu… astroid, asteroid? (estrogen - hormon feminin / androgen - hormon masculin = android etc., n.a)

-        Nu…

-        Dar cum îi spui?

-        Nu-i spui, se supără oricum i-ai spune…

-        Misoginule…

-        Astroidule…

-        În fine, oamenii credeau în ființe superioare, fie zei sau dumnezei; propun să plecăm de aici cu discuția despre, și să nu conectăm prea mult aportul nostru la proiect sau să ne erijăm în creatori de viață…

-        Mai degrabă în niște lucrători la mentenanța planetei, încercând să favorizeze un restart la ce a fost cândva…

-        Mai degrabă, sau nici măcar, cred că Pământul va găsi și singur o cale de înființare, asta dacă mai are dorință sau ADN de planetă Vie…

-        Reluând, oamenii au început să creadă în zei sau în diferite creaturi superioare lor, fiecare areal cu divinitățile aferente; asta până când cineva, cândva, undeva a încercat și a reușit parțial un surogat de globalizare religioasă, o reușită până la un punct întrucât a fost marcată de sacrificii umane forțate, să spunem un fel de îndoctrinare neconvingătoare etic la un moment dat, așa cum a fost încercarea de combatere economică și socială a capitalismului cu comunismul din secolele 20 si 21…

-        Spui că zeul a fost capitalist și dumnezeul comunist? Să nu desfacem prea mult subiectul, să luăm doar elemente ajutătoare denumirii proiectului nostru…

-        Rămânem deci pe un fond religios în denumire, și alegem pe Dumnezeu ca punct de reper în discuție, întrucât a fost marcant, mai notoriu și mai ușor de asimilat decât Allah sau Buda sau oricare lider divin…

-        Da, Dumnezeu a fost mai comercial și mai mediatizat poate, mai puțin discret decât ceilalți, ai putea spune specific curentului consumerist în care s-au cufundat oamenii într-un moment de apogeu al civilizației ultime…

-        Interesant este că la un moment dat oamenii, în cultura lor beletristică, au creat un personaj cu puteri extra pământești, un adevărat justițiar și garant al binelui - venind probabil din convingerea tristă că adevărul și binele nu pot fi pământești ci doar divine și utopice - și pe care l-au numit Superman; acesta având scris pe piept litera S, majoritatea au crezut că semnifică un acronim al numelui iar minoritatea că de fapt era simbolul speranței în semantica planetei extra pământeanului… Adică la apariția unui zeu în carne și oase, care să le cumpănească destinul, unii oameni l-au dorit puternic, alții doar încredințat…

-        Deci, acest Superman a fost un rod al subconștientului uman, după ce un strigăt înlăuntric al conștientului - cerând ajutor în promovarea binelui și a dreptății în viața reală - nu a primit răspuns, încredințându-și apoi sorții unui Zeu Judecător, un fel de Dumnezeu upgradat modern dar cu aceleași prerogative și puteri doar fictive…

-        Și continuând în analogia asta, oamenii i-au redistribuit semnificația lui Dumnezeu (God), asociindu-l cu Dăruitorul (Goodwill), dăruind darul Vieții poate?

-        Probabil, cel mai de preț Dar al oricui și orice este Viața, căci doar o viață poate conștientiza Universul, iar Universul - menit poate să existe lifeless - din vanitate, a permis Vieții să existe doar pentru a-l contempla; ca o Divă care, neavând public… și l-a creat…

-        Și oamenii au celebrat viața prin supunerea spirituală la Domnul Zeu care a Dăruit-o…

-        Nu cred că au celebrat viața în general ci doar pe cea proprie, supunerea lor era doar una scriptică, faptic au fost desconsideratori și distructivi; oamenii deveniseră superficiali și nepăsători în ultima parte a existenței lor, excelând spiritual dar alterându-se fizic, încredințați și trufași, și crezând că filozofând cu viața vor fi răsplătiți cu Nemurire... ipotetic măcar.

A urmat o procesare a analelor istorice de care dispuneau și o lungă discuție, finisând-o cu o portretizare obiectivă - un proces computat! - la adresa foștilor bipezi cuvântători.

Rezumând, Omul a fost o specie ce a meritat Viața până la un moment dat al existenței sale, cronologic fixată undeva la finele secolului 20; de aici omul neglijează sănătatea fizică în favoarea celei intelectuale și spirituale dar, paradoxal, devine ca specie mai distructiv decât a fost vreodată, material dezvoltând și promovând consumerismul, iar sufletește și spiritualicește căutând necontenit Fericirea, pe care nu a găsit-o niciodată, pentru că i-a greșit mereu definiția; în meniul vieții lui fericirea era servită după o rețetă proprie, plină de… Eu-ri, artificială și irealistă, nicidecum după cea a naturii, în care ingredientele erau simple dar eficiente: perpetuare genetică nealterată, instinct de autoconservare și readaptare în caz de vicisitudini, elemente ce limitau fericirea la una strict fizică, îndulcită după caz cu hormonii plăcerii - zăhărelul cu care Mama Natură își răsplătea odraslele pentru obediență; și omul a știut cândva că iubirea nu poate fi decât fizică, însă a generat-o și pe cea intelectuală, care, fiind convins de… el însuși, asigura o mai cerebrală și actualizată perpetuare a speciei; omul deci a forțat și spre o fericire metafizică, încurajat de adâncimea puțului gândirii cu care a fost înzestrat și, ajungând atât de mare, nemaiîncăpându-și în… el și zburând aiurea - la propriu - în ceruri divine și erijându-se într-un Zeu, a reușit să producă și el o viață: l-a creat pe Alter Ego.

A inclus în portofoliul lui social o provocare puternică pentru spirit, apropiindu-l astfel periculos de granițele psihedelicului: dragostea și ura, un tandem antagonist dar inseparabil, ambele componente extrem de solicitante, o simțire unică în regnul animal unde cele mai avansate sentimente erau probabil niște elementare compasiuni. Înhămându-și sufletul cu acest nou laitmotiv, Omul a desăvârșit frumosul, excelând în Artă, dar a și pătimit paradoxul în care, statistic, suicidul era mai mare în rândul bogaților, artiștilor sau a celor fără griji materiale dar cu hățurile sufletului la mâna hazardului, și mai mic în rândul celor nevoiași dar săraci cu duhul.

-        Apropo Lus, noi suntem Atei sau Credincioși? Și dacă da, în ce cult religios crezi că ne-am situa? 

-        Cred Nev, doar cred, și… cred că e suficient, nu mă aflu într-un Neant al credinței, doar las mai departe Conștiința să mă îndrume…

-        Dar noi, având un Creator, nu suntem teoretic sau by default înzestrați cu un crez religios?... altfel fiind în antiteză cu conștiința omului?

-        Este arbitrar să impui așa ceva; să încerci să convertești pe cineva bătând la ușa lui ca Martor al lui Iehova sau să racolezi cu forța ereziei suflete rătăcite, ambele sunt un simulacru; orice nou membru al speciei umane sau Gânditoare ar trebui să fie mai întâi Liber Cugetător, este prerogativul lui dobândit de la naștere; în dinamica conștiinței umane nu este constructivă o Reproducere a Crezului - by default cum spui tu - ci este necesară mai intâi o Reflectare a lui…

 

-        Am ajuns prea analogi și profunzi, parcă suntem umani, virusați de spiritul lor ce dăinuiește postum prin noi; nu e prea mult? De ce un copil și-ar învia părinții atât timp cât aceștia trăiesc fantomatic prin ei, prin evocările lor? Nu ar fi prea mult și copleșitor pentru ei dacă ar reuși? Tăvălugul ăsta ciclic al vieții nu este menit a-l controla sau a-l disturba cineva… Noi trebuie doar să readucem generic viața, atât, restul de lucruri nu trebuiesc aprofundate ci doar lăsate să navige în eter; neculese vreodată…  

-        Iată cum raționam noi despre resurecția naturii, moștenind și imitând filozofia omului după… Om, ca un omagiu adus postum celui care a fost singurul trântor adevărat al Naturii dar și singurul transcendental în gândire și căruia sufletul i-a sângerat întru depășirea condiției de simplu pământean; cred că oamenii ar avea motive de mândrie dacă ne-ar asculta acum, mândri doar de ei evident… 

 

-        Să fluidizăm discuția spre finalitate și să asociem proiectul cu dualitatea bărbat-femeie, recte Adam și Eva, niște puncte de reper de mare notorietate ale apariției vieții de orice regn pe Pământ…

-        De acord, Adam și Eva se va numi a noastră provocare…

-        Și să considerăm scris invers, de la dreapta la stânga, conform scriptelor unei alte religii contemporane cu cea creștină, dar la fel de influentă...

-        Iar ca să sune mai titrat dar și mai simplu, să punem în loc de și un despărțitor lingvistic specific scribilor din vremuri antice, când credința aparținea nimănui…

-        De acord, Mada'Ave. 

 

    

                                                                                      Sfârșit

Cuprins:

 

Capitolul 1 – Intro

Capitolul 2 – Lus și Nev

Capitolul 3 – Machina Erectus

Capitolul 4 – Machina Habilis

Capitolul 5 – Machina Sapiens

Capitolul 6 – Apoteoza Epocilor Animalia și Vegetalia

Capitolul 7 – madA’avE  

 

MADA'AVE

     (eseu post apocaliptic, narat perspectiv, fictiv dar reactiv)

Luni, 8 mai 2023 - 15:05 
Afisari: 640 


dorudragan