Iubire

       Au trecut doua luni, doua luni udate de lacrimile mele calde. Lacrimi de durere, de impacare, de liniste si din nou de durere. Suferinta si calmul s-au imprietenit ca sa se joace cu sufletul meu sau sufletul meu se juca cu mine? Trebuia sa vin sa te vad, trebuia sa stiu pentru ce te iubea atat de mult incat sa iti daruiasca mai mult timp decat imi daruia mie, voiam sa incerc sa desfac nodul sentimentelor mele fata de tine si sa aleg doar unul. Am avut imboldul de a pleca exact in acel moment, aruncand pe mine primele haine pe care le-am gasit in dulapul care inca ii pastra mireasma. Intr-un colt al oglindei de pe hol, mi-am zarit chipul ravasit de tot ce se intamplase, atins de vantul nemilos pornit de miscarile sufletului meu. Nu am mai putut sa stau sa ma privesc.   

      Nu stiu daca din cauza faptului ca pentru prima data in viata mi s-a intamplat sa nu-mi recunosc chipul sau pentru ca nu imi mai pasa de partea mea fizica. Uneori, sufletul striga prea tare sub chinul zgarieturilor provocate de simtaminte, iar singura grija este de a-ti netezi interiorul, de a-l pudra pentru a arata mai putin salbatic. Poate uitasem de mine pentru a-mi aminti de el.  

       Am iesit in graba si am alergat spre gara. Nu-mi aminteam daca am incuiat usa, dar nu-mi mai pasa. In cateva ore urma ca sufletul meu sa decida asupra viitorului. Eram intr-o stare de prostratie adanca, asa ca nu as putea spune cum am ajuns la gara si cand am urcat in tren. Nu stiu nici macar daca aveam un bilet.

      Lipita de geam, priveam de-a lungul drumului copacii care se succedau si-mi parea ca fiecare ma paraseste prea repede. Sinaia, Poiana Tapului, Busteni. Urma sa cobor. Simteam bataile inimii in orice punct al corpului. Pentru cateva secunde mi-am zis ca totul e in zadar, ca nu te voi gasi in locul asta larg unde voi va intalneati de atatea ori. Fel de fel de ganduri imi impanzeau mintea. Era bine ce faceam ? Nu ar fi trebuit oare sa respect acest loc in numele iubirii voastre si sa nu vin nicioadata aici ca sa te infrunt? Prezenta mea nu era oare o dovada a egoismului meu, care inca se zbatea sa-si faca loc printre sentimente ? Nu. Veneam sa ma infrunt pe mine si prezenta mea era impusa de atrocitatea in care traisem in ultimele doua luni.

       Nesigura,am pasit pe peronul garii. Ezitam sa pornesc spre tine, desi mintea mea era deja acolo. M-am oprit. Aveam nevoie de o incurajare, de un cuvant care sa potoleasca sirul indoielilor mele. Manata parca de ceva strain de mine, mi-am inaltat privirea spre cer si am vazut soarele. Am simtit imediat o bucurie, impinsa inauntrul meu de razele stralucitoare. Am respirat lacom aerul de munte de parca as fi vrut sa imi patrunda in toti porii. Imi amintisem de zilele de mai petrecute in stramsoarea bratelor lui si am zambit. Doua secunde, atat. Apoi gandurile sfasietoare au facut baricada in jurul gandurilor dulci, caline.

       Am plecat repede, incercand parca sa scap de ele, pasind intr-un ritm alert, fara sa stiu exact unde merg. Stiam ca undeva trebuie sa te gasesc si sa iti vorbesc, indiferent cat ar dura cautarea. Trecusera trei ore, incepusem sa obosesc, iar oboseala se impletise imediat cu o stare de marasm. Nu ma mai puteam gandi la nimic, dar continuam sa te caut si sa caut locul ultimei voastre intalniri. Firicele de sudoare imi mangaiau tamplele si din cand in cand o adiere de vant imi facea parul sa se joace in aer. Ascultam cantecul frunzelor recent inverzite si deveneam tot mai geloasa pentru ca nu cu mine, ci cu tine petrecuse clipe fericite in acest cadru rupt parca din realitate.          Mersul imi devenise robotizat, iar iarba scartaia sub greutatea bocancilor mei prafuiti. Era ciudat cum imi devenise placuta aceasta plimbare si cum incepusem sa ma atasez de acest loc al vostru, cu toate ca pana atunci respinsesem cu hotarare orice incercare a lui de a ma convinge sa ne traim iubirea si intr-un astfel de spatiu. Stiam ca existi, stiam ca uneori sunt pusa pe locul doi pentru ca tu sa devii prioritatea lui, dar m-am complacut in aceasta situatie pentru ca il iubeam prea mult. Poate ca locul incepuse sa imi placa acum tocmai pentru ca era legat de el, poate ca toate potecile din jurul meu fusesera batatorite si de boncacii lui, poate ca as fi putut sa te intalnesc si sa imi vorbesti despre el, poate ca…

       Trebuia sa imi continui drumul, asa in nestire. Ma obisnuisem si ma imprietenisem cu copacii, cu florile, cu pietrele, cu stancile. Brusc, am zarit in departare luciul unui obiect metalic, invelit in razele tot mai slabe ale soarelui. Am tresarit si pulsul a luat-o razna. Am inceput sa alerg, impiedicandu-ma mereu de tot ce imi statea in cale si lovindu-ma de crengile copacilor. Nu puteam sa-mi indrept privirea spre nimic altceva pentru ca stiam ca acum alergam spre el. O clipa m-am gandit ca si tu esti acolo, dar am continuat sa alerg spre el, nu spre tine. Sufletul meu ma intrecuse, era deja langa el si-mi astepta trupul pentru a se contopi in fiinta mea. Lacrimi se rostogoleau pe obrajii infierbantati, iar mainile tremurau, fara sa le pot controla. Am cazut langa el si i-am imbratisat crucea invaluita de caldura. Am udat cu lacrimile mele pamantul udat nu demult cu sangele lui. Am sarutat fiecare coltisor al crucii si am citit de zeci de ori inscriptia de pe placuta. Am cuprins cu palmele pamantul, incercand sa cred ca asa il cuprind pe el.   

     Am stat asa zeci de minute pana cand mi-am amintit si de tine. Au urmat alte zeci de minute in care nu am avut curajul sa imi ridic privirea spre tine. Iti simteam prezenta alaturi de mine, te vedeam fara sa vreau inaltandu-te langa mine. Imi reveneau in minte, intr-o completa invalmaseala, vorbele lui despre tine, spuse fara sa banuiasca cat rau imi faceau, cat ma simteam de inselata. Ca mai toti oamenii care te vad, te indragesc, ca prezenta ta in acest cadru slefuieste intreaga imagine a naturii, ca plantele, cerul, pamantul iti sunt cei mai vechi si cei mai buni prieteni. Toate aceste lucruri le auzeam atat de des si imi impresurau mintea zile intregi. Vorbele lui deveneau umbra mea pana cand iubirea lui se rasfrangea si asupra-mi si ma facea sa uit tot.

       Te-am privit. Da, ti-am privit chipul semet. Am incercat sa-mi inving repulsia fata de tine, izvorata din puternica mea credinta ca ai fi putut face ceva pentru el, ca l-ai fi putut ocroti atunci cand s-a stins langa tine si ca astfel, ar fi fost aici, cu noi. Credeam ca o sa incep sa iti reprosez galagios tot ceea ce m-a macinat pana acum, dar te-am vazut si n-am putut sa scot niciun sunet. Aveai o imagine prea blanda, prea binevoitoare. Era oare o modalitate prin care doreai sa ii atragi pe toti sau erai intr-adevar TU ? Privirea imi era impietrita. Am crezut ca iti voi spune atatea lucruri si totusi nu am fost in stare sa articulez niciun cuvant. Imi dadusem seama ca toate cuvintele lui despre tine, care mi se infigeau in suflet ca niste sageti, nu au avut niciodata puterea pe care eu o percepusem la momentul respectiv pentru ca tu esti mai mult de atat.   

      Ai fost aici dintotdeauna, pentru fiecare drumet, pentru fiecare alpinist care dorea sa te cucereasca. Ai fost tu, muntele tuturor, prieten cu ei, prieten cu pasarile, prieten cu florile, prieten cu iarba, prieten cu ploile si fulgerele, prieten cu zapada si acum prieten cu…mine…

Vineri, 12 martie 2010 - 16:40 
Afisari: 1,404 


granjua