Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Aprilie 2021
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930

Mai 2021
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Online

Vremea
Varful Rusu
Muntii Baiului

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Fratele lui Vova


   Mă suna pe seară, când era sigur că am ajuns acasă:

   ,,Gașpere, ce faci duminică?”

   ,,Hai,treci peste protocoale! Spune, la ce traseu te-ai gândit!...”

   ,,Hai să căutăm intrarea în Gălbinele (ori, după caz, în Circuri, în Brâna Portiței etc)!”

   Toate turele noastre erau doar pentru a descoperi intrarea... Dar toate se încheiau cu parcurgerea respectivului traseu.

 

   Pe la 11,30 ieșeam pe Faleză, la ,,Fructul Soarelui”, însoțit de toți prietenii cu codiță din fața blocului: ,,Păpușa”, ,,Botosu”, ,,Puița”, ,,Sageată”, ,,Blănosu”...

   Hămăiala începea decum Vova oprea mașina în drepul turmei mele:

  ,,Nie, la oi!... Ce dracu nu-i lași la stână?...”

   Mă duceam cu rucsacul spre spatele mașinii uitând de fiecare dată că Scodița lui avea motorul în spate.

   Plecam ca nunta de la casa mirelui, harmalaia propagându-se și la ceilalți câini care vegheau vigilenți în noapte.

 

   La gară Vova lăsa mașina într-un colț mai retras al parcării știind că în cele două zile în care noi eram la munte nimeni nu găsea de interes să priveasca măcar la bunicuța lui cehească.

   Ne căutam locuri în primul vagon, chiar mai spre locomotivă, pentru ca ,,Drumul Oaselor” pleca exact la ora 12 și avea să oprească prin toate gările și haltele întunecate din Barăgan, de prin care se vânzoleau tot felul de oameni ai nopții.

   Apoi, după un ritual extrem de scurt, Vova își punea rucsacul căpătâi și concluziona metafizic:

   ,,Fiecare clipă e prețioasă. Doarme-o!”

   Rămâneam să privesc singur în noapte. Iar lucrul ăsta îi făcea lui Vova somnul și mai liniștit.

 

   La 4,16 ajungeam la Ploiești Sud și coboram înfrigurați pe peron, la linia 4.

   ,,De-aia îmi place mie ,,Drumul Oaselor”, că are mers de rapid. Iată, deodată am ajuns la Ploiești.”

   La linia 5 urcam în personalul de Brașov, de data asta în ultimul vagon, căci era tren de navetiști și vânzoleala era de nedescris.

   În două ceasuri ajungeam în Bușteni și aterizați în aerul tare al munților priveam vrăjiți abruptul pictural al Bucegilor.

   Era absolut incredibil că poate exista ceva așa de măreț...

 

   Găsisem Refugiul Coștila cu ușa prinsă doar cu un cârlig de sârmă.

   Mai ușurei, fară rucsaci, trecusem prin punctul de belvedere numit ,,La Pândă”, unde nu te chituleai decât ca sa surprinzi măreția ,,Albișoarelor” din Caraiman.

   Ajunși în ,,Circurile Văii Albe” am trăit acut spaima de a rămâne mut. ,,Anturajul” nostru plin de veselie și optimism se destrăma în fața pereților impunători care ne apăsau cu masivitatea lor.

   Mai întâi am vrut să vedem până unde putem înainta prin poienițele astea spânzurate la 200m deasupra ,,Văii Albe”: Circul Mare, Circul de Sus și Circul Pietros, de sub ,,Blidul Uriașilor”...

   Apoi am revenit sub verticala ,,Fisurei Albastre”. ...Și am început să culegem carabinierele cazute la baza traseelor de alpinism. Vreo trei ,,Bonatti” italiene, de dural.

   ,,Băi, tui papagalul măsii, ia să facem și noi ,,Albastra”!”

   Și îi făcusem lui Vova o ,,piramidă”, atstfel ca uract pe mine să poată ajunge la primul piton al celui mai celebru traseu de alpinism din Carpați.

   Inversasem rolurile în piesa noastra autoironică, pentru a mă declara și eu alpinist din familia exclusivistă a celor care urcaseră ,,Fisura Albastră”.

 

   Noptea la refugiu ne vizitase ursul. Îl auzeam cum pufăie printre cutiile de conserve din spatele peretelui lângă care dormeam noi. Eram cu gândul doar la cârliguțul de sârmă cu care zăvorâsem ușa.

   La ziuă trebuise să alungăm ursanul spre bălăriile de sub platforma refugiului și să plecăm spre Valea Gălbenele într-un ritm mult mai alert decât ar fi fost normal...

 

   Altădată s-a luat după noi un cățeluș, pe poteca de pe Jepii Mari.

   Când am intrat pe Brâul lui Raducu se vedea clar cum cățelului îi era frică la pasajele mai expuse, astfel că de la Claia Mare Vova a scos o sacoșă maronie de fâș și a băgat în ea pe micul nostru prieten mai temător.

   Ne amuzam când Vova trecea sacoșa în mâna dinspre prăpastie și cățelul dispărea cu totul, îngrozit de hăul de dedesupt.

   În Valea jepilor Mici îl încredințasem unei familii care cobora în Bușteni

 

   Anul 1990 a fost anul ,,totalei democrații populare”. Fiecăruia i se permitea orice și orice om încerca să profite din plin de noua ordine socială din țară.

   Vova promisese că vom merge pe un traseu din Bucegi pe care nu mai trecuse nimeni de jumatate de veac... Piciorul Pietrei Arse.

   Cum la Poiana Stânei era cabana de vânătoare a lui Ceaușescu, în cladirile fostei ,,Stâne Regale”, traseul ce cobora din Platou era închis circulației și de aceea, în vara lui 1990 era total napadit de vegetație.

   L-am coborât cu Vova plini de bucuria ineditului, parcă fiind primii oameni care ajungeam prin acele locuri.

   Atunci traseul lua sfârșit în curtea Castelului Peleș. Aici era puhoi de lume, de parcă venise tot Bucureștiul...

   Aglomerația a fost o dezamăgire pentru noi, obișnuiți cu solitudinea unui traseu încă nedescoperit de muritorii de rând.

   ...Așa că ne-am oprin mai sus, la ,,Gradinile Regale” și ne-am dedulcit cu căpșunile dintr-un solar dezvelit pentru a respira și fructele aerul de munte.

   Ne-am amintit de Marin Preda, care se plimbase aici cu sania regelui.

 

   Singurul traseu care nu ne-a ieșit a fost Valea Malinului.

   Cotlonisem mult prin Vâlcelul Poieniței și când am dat de Hornul Pământos ne-am declarat oarecum învingatori.

   Doar că la baza hornului,chiar când pășisem în talvegul Văii Mălinului, am descoperit trupul contorsionat, greu de înțeles, al unui tânăr.

   Nu era cazut să vedem dacă este lipsit de viață, căci se vedea ca accidentul avusese loc înaintea iernii, iar acum topirea zapezii scosese la vedere grozăvia.

   Am ieșit prin horn împietriți de frică. Pe drum ne-am mai liniștit, iar la Bușteni am căutat postul de miliție și am anunțat despre accidentul descoperit de noi în Valea Mălinului.

 

   Vova mi-a dezvăluit măreția de piatră a abruptului prahovean al Bucegilor. Valea Seacă dintre Clăi, Brâul Portiței, Vâlcelul Mortului, Valea Albă, Valea Morarului, Creasta Balaurului, Brâna Caprelor.

   Și totuși, de ce mă alegea pe mine la fiecare din aceste ture?

   Poate că simțea la mine aceeași chemare pentru verticalele de piatră.

   Și pentru că niciodată nu m-am plâns de situațiile de criză prin care mai ajungeam uneori. Ca atunci când furtuna ne-a rupt supratenda cortului, pe la miezul nopții, și a trebuit să ne îmbrăcăm și să ne punem pelerinele de ploaie ca să coasem fâșia de pânză, prin ploaie și întuneric...

   Pentru că trebuia ă împărtășească bucuria descoperirii cu cineva care să poată da o valoare reală lucrurilor.

   Pentru că știa că îl iubesc ca pe un frate mai mare...

 

   Când murim, odată cu noi mor toți morții noștri...

   Când Vova a plecat spre locurile acelea fără de prăpăstii am crezut că muntele va muri și el în sufletul meu.

   Am plâns cu durerea lui Ghilgameș de acum 5 000 de ani:

   ,,A murit Enkidu, cu care am vânat lei!...”

   E greu să accepți disperiția unui om care odată a fost atât de puternic și de neînvins!

 

   Dar nu, căci mare mi-a fost bucuria când Bucegiul m-a recunoscut, fără tăgadă, ca fratele lui Vova.

 

 

 

 

 

 

 

 



Sâmbătă, 14 ianuarie 2017 - 09:46 
Afisari: 1,028 


Comentariile membrilor (6)

victoranica
victoranica
Coarda
 
1
Ma gandeam de pe la început ca e vorba de un "in memoriam" . Minunat surprinse crampeiele de amintiri care rămân cand cei cu care ni le-am făurit se duc spre alte depărtări . Iar comparația tacită intre Bucegii de astăzi si ăi de altădată , ca si emoția descoperirilor in abrupt .. de-a dreptul inegalabile

Mulțumesc !


Comentariu modificat de autor!

Duminică, 15 ianuarie 2017 - 04:41  

zentai
zentai
Coarda
 
2
De prisos sa mai zic ceva de bine... ce de atatea ori am zis!
Doar ca printre ani ne pierdem prietenii si locurile, prin care cu ei am fost, incep sa ne doara!

Cred ca Vova a ales bine!

Inima buna si ture la max!


Duminică, 15 ianuarie 2017 - 14:43  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
3
Cu ce am venit eu aici poate că s-au mai întâlnit și alții și se vor mai întâlni și în altă vreme. Pentru că muntele leagă prietenii foarte puternice, dar și acestea sunt sortite să se destrame, poate doar așa, la suprafață.
Mulțumesc și eu și inimă bună!


Luni, 16 ianuarie 2017 - 12:38  

monycata
monycata

 
4
După splendoarea jurnalului Laurei Matei cu Husky, după memorialul impresionant despre Carol Lehman, vine culturalul sensibil de față. Da' totuși ceva mai vesel?

PS: Scuze dacă am deranjat, dar prea multe emoții într-un termen scurt.


Joi, 19 ianuarie 2017 - 08:12  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
5
Catalin, ce-ai zice de o povestire intr-un astfel de registru?...

Povestiri de iarnă (2): Renașterea italiană, venită din alte lumi


Îmi plac zilele luminoase de iarnă, zile în care fulgii de zăpadă se aleargă între ei, parcă nedorind să-și sfârșească jocul căzuți cu nasul în maldurul de nea cu forme rotunjite și deabia conturate în peisajul cu totul alb.
În schimb nu înțeleg graba din alte zile, când ninsoarea cade din ce în ce mai apăsat, fulgii înșirați părând că accelerează tot mai mult spre sfârșitul lor inevitabil.
Nu înțeleg hotărârea asta a naturii de a se îndrepta spre potop, știind că de obicei lucrurile care se petrec ca de la sine nu urmeaza un plan dinainte stabilit, nu au un scop declarat.
Sunt zile întregi în care ninge fără nicio noimă și la sfârșit, când totul e îngropat sub un strat gros de zăpadă, natura parcă își pune și ea mâinile în brâu și se miră, cu parere de rău, de ce a fost în stare să facă.
Peisajul poate părea feeric, iar ochiul să se bucure pentru o clipă, dar repede vei înțelege că de acum mersul prin zăpada mare devine o corvoadă grea pentru fieșcare.
Acum mersul plin de trufie al cerbului devine o jalnică târâre. Și e lesne de înțeles această nouă atitudine a lui, pentru că bietul ,,Rege Lear” al codrilor nu-și poarta cu greutate doar podoaba coarnelor, ci își târă prin zăpada mare și cealaltă podoabă, podoaba ajunsă să fie acum înghețată bocnă.
Și apoi să vezi ce balet, ce figuri contorsionate, în speranța că își va putea încălzi cumva ,,desaga”, dacă nu cu limba, măcar cu o respirație aburindă...
Acum toata vietatea din pădure are cel puțin picioarele și burțile înghețate. Iar ,,tubulatura” goală și înghețată ghiorăie o muzică stranie, ca de auroră boreală, cu tonalități din cele mai înalte, ca de cristale limpezi atinse de o baghetă magică...

Cum zăcea așa inert, pe jumătate îngropat în zăpada mare din margine poienii, obiectul de metal era asemenea unui buldozer puternic, dar căruia i se înfundase și lui până la urmă.
Am recunoscut pe dată ,,farfuria zburătoare” cu care mai avusesem de-a face mai prin toamnă și un gând malițios veni să-mi înflorească pe față ca un rânjet: ,,...ți ai dracu de bagabonți!... Iaca, vi s-a înfundat și vouă, v-ați înzăpezit!...”

Eram în livada cu meri a CAP-ului, unde, după temerile lui tata, dacă luam ceva riscam să ajung cu pulanele Miliției la cur, dar unde, după îndemnurile lui ăl batrân, aveam tot dreptul din lume să culeg din merii plantați și altoiți de el și ajunși acum pe mâini străine.
,,Caută mai prin mijloc, îmi spunea el, și ai să găsești un măr din soiul ,,Bot de iepure”, unul care un an face mere multe, dar mai păduchioase, iar în celălalt an mai puține, dar mașcate și roșii ca focul!”
Acum era anul cel bun, dar până să ajung eu la marul lui bunicu, numai ce văd o ,,farfurie zburătoare” care levita ușoară pe deasupra livezii CAP-ului. M-am oprit interzis și am urmarit-o cum se așeza deasupra câte unui măr plin de roadă și aspira doar câte un fruct, așa doar să-l guste, ca un fluture pretențios cu nectarul florilor...
Apoi se oprise taman deasupra ,,Botului de iepure” al lui bunicu, zabovi o clipă mai mult, dar îndeajuns să se lămurească de bunătatea merelor altoite și să le aspire pe toate cele 15-20 pe care le făcuse anul acesta.
Mi s-a ridicat sângele la cap de draci și ca iesit din minți m-am dus întins până sub mastodontul greu, dar care plutea ușor ca fulgul.
Deodată se deschise un orificiu circular în burta de metal și eu privii în sus ca printr-un tub de cristal, pâna în înaltul cerului, dar nu distinsei mare lucru înăuntru.
Și cum priveam eu, cu ciudă dar și cu admirație, deodată se varsă prin gaura aia largă toate cotoarele merelor aspirate cu puțin mai înainte, iar coroana de beculețe de pe margine începu să sclipească în toate culorile.
La bătaia asta de jos am reacționat în cel mai primordial mod, apucând de pe jos un darab de bolovan și ochind cu el șirul de beculețe sclipitoare.
Săriră țăndări dintr-un șirag de becuri, apoi se auzi un țiuit lung și toate luminile se facură albastre...
,,...ți ai dracu de ciorditori!... Din tot Universul vă găsiră-ți să furați ,,Botul de iepure” al lu ăl batrân?... Jaua la căruță!... și mai zvârlii cu un bolovan, du-vă-ți învârtindu-vă!...”

Acum priveam obiectul zburător înzăpezit și mă gândeam cu satisfacție ce o fi la gura piloților dinăuntru, care nu estimaseră bine suprafața nesustenabilă a zăpezii afânate.
Dar îi recunoscusem și îmi aminteam și de episodul cu cotoarele de măr turnate în capul meu, așa că strânsei îndelung un bulgare de zăpadă până ce acesta se făcu tare ca piatra.
Lovitura sună a gol, iar lucrul acesta îmi aminti de jocul nostru din copilarie la niște rezervoare metalice imense abandonate la o sondă părăsită.

Atunci scosesem piulițele de la prezoanele unei guri de vizită din capul rezervorului (piulițe pe care le floseam când jucam ,,Țoanca la perete”Carpati.org și așa fară capac, hudubaia metalică căpăta o rezonanță de nedescris.
Ne așezam mai mulți în fața gurii de rezervor, iar unul arunca o piatră babană după ce s-a urcat cu ea până deasupra râpii în care zăcea rezervorul.
Ne băgam noi degetele în urechi, dar zgomotul puternic scotea aerul din rezervor și făcea să ne joace toate măruntaiele în capul pieptului, la lingurică.
Apoi am aranjat să aruncăm, toti câți eram, cu câte o piatra în rezervor, toți odată... A fost ca la război, o frumusețe de canonadă ca de baterie de artilerie... Ce tari eram, frate!...

Ehe, să fi fost acum cu toți pretenarii de la sondă!...
Deodată în partea laterală a ,,farfuriei” se deschise o fantă îngustă și prin ea apărură două ocheane care se mișcau cu un zgomot hârșit, cum face lanțul de la bicicletă când ridici roata din spate și dai la pedale în gol...
Deci cei dinăuntru mă priveau...
Foarte bine! M-am întors cu spatele și mi-am dat jos pantalonii, dintr-odată cu chiloți cu tot și mi-am lipăit bucile cu palmele: ,,Curi, curi, pasarela!”
Era și acesta un mod de relaționare... Unul pentru neamuri-proaste.
Am simțit o arsură pe fund și din reflex m-am trântit în zăpada rece. M-am sucit și am vazut că-mi facuseră un stigmat pe cur asemeni cicatricii pe care o are Mike Tisson pe obraz și cu care își impresionează adversarii.
La vară și eu o să trec drept un dur pe plaja de nudiști de la Vadu, iar lumea o să doreasca să mă privească și din față, să se îngrozească la fel și de șerpălău...

Nu mi-a fost nicio clipă teamă, nici când dintr-o altă deschizatură a ieșit, lungindu-se spre mine, un fel de bandă rulantă.
Mi-am tras pantalonii și m-am apropiat să văd... iată... una, două... patru cărți groase înșirate una după alta, apoi, din senin, aranjate frumos în teanc suprapus.
Am înțeles mișcarea asta ca pe un dar oferit mie și m-am apropiat să citesc pe cotoarele cărților, cu capul într-o parte:,, Enciclopedia delle arte”, patru volume groase cât palma.
Le-am luat în brațe și am mulțumit în limba pe care se vedea că o propuneau extratereștrii:
,,Grație!”
Apoi tot eu: ,,Aspeta un poco!”

Mă repezii până acasă de luai o lopată și un cazan cu nisip, să dau o mâna de ajutor, să-i scot din necaz pe goaspodarii ăștia picați din cer.
Am rânit zăpada jur-împrejurul farfuriei de aluminiu, am zvârlit din loc în loc și câte o lopată de nisip, după care m-am tras mai într-o parte:
,,Gata, acuma ia dă-i o cheie!”
La început se auzi scrâșnetul de nisip frecat de fundul de metal, apoi păru că se face tot mai ușoară și începu să urce în aer învârtindu-se încet.
Beculețele prinseră a sclipi în toate culorile, iar după ce se depărtară la câțiva metri buni, mă salutară legănându-se într-o parte și în cealaltă.
,,Bun așa! Hai noroc și du-vă-ți învârtindu-va, sănătoși!”
Ce vrei mă, toți suntem oameni, fiecare cu necazurile lui...

Abia dupa ce am răsfoit cărțile primite în dar mi-a părut rău cănicio clipă nu i-am luat în serios pe ,,oamenii” aceia...
Dacă primul volul cuprindea celebrele schițe tehnice cu costume de scafandrii, șurubul aerian, cu avioane și elicoptere ale lui Leonardo da Vinci, în cel de al doilea volum am recunoscut printre altele sculpturile ,,Pietta” și ,,David” ale lui Michelangelo Buonarroti, apoi ,,Moise” și ,,Sclavul orb” și iar ,,David” al lui Donattelo...
Și pânzele lui Raffael Sanzio, Caravaggio, Sandro Botticelli, Tiziano Vecellio, Giovanni Bellini, Giotto di Bondone, Lorenzo Lotto, Giorgio Vasari...

Surprinzător era faptul că lângă imaginile din carte nu era trecut niciunul din aceste nume de opere ori de autori, în schim eu parcă le știam de când lumea, cu toate că niciodată nu deschisesem o carte de istoria artei...


Luni, 23 ianuarie 2017 - 12:00  

monycata
monycata

 
6
Frumos, ca de obicei. Te pricepi să mânuiești tastele condeiului.


Luni, 30 ianuarie 2017 - 12:36  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0808 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org