Drum de iarna- partea II - fragment din cartea Pr C. Matase "Palatul Cnejilor"

Drum de iarna – Partea II

Fragment din cartea parintelui Constantin Matase "Palatul Cnejilor" ,aparuta in 1938 la Editura Cartea Romaneasca , Bucuresti

Da cum se cheama claia ceea de piatra, il intrebam noi aratandu-i o coscogeamite stanca in mijlocul Bistritei? Hei! Langa stanca asta s-au petrecut multe grozavii si intamplari; multi plutasi si-au pierdut zilele izbindu-si pluta in ea. O vedeti? Sta inchincita chiar in sfoara apei, unde suvoiul clocoteste parca ar fi gura iadului.

Un flacau din Dorna, mandru si voinic cum nu era altul pe plaiurile noastre, oblicise de o fata din Borca deopotriva de chipesa si bogata, stup. Intr-o buna zi numai ce soseste in sat la Borca sa cunoasca fata si, de s-or placea sa se logodeasca.

Flacaul cu petitorii ce-l insoteau, dupa ce si-au spus necazul ce-i manase devale, au fost poftiti la o masa gospodareasca unde parintii fetei chemase si neamurile mai deaproape. Dupa datina veche, aici in munte, inainte de a se aduce bucatele, s-au pus pe masa: o naframa cusuta de fata si un galben dat de flacau. Daca flacaului nu i-ar fi placut fara, nu-i spunea in fata, era deajuns sa nu puna mana pe naframa, sa nu o ia. Daca fetei nu-i placea flacaul nu punea mana pe galben sa o fi pus pe foc.

Aici insa Toader, caci asa il chema pe flacaul din Dorna, n-a mai fost nevoie sa chibzuiasca mult si indata, cu mare dragoste, si-a si pus naframa la brau, dupa cum nici fata n-a lasat sa zaboveasca pe masa banul stralucitor.

Placandu-se tinerii a urmat logodna cu obisnuita petrecere dupa care Toader, in culmea fericirii, si-a luat drumul catre casa avand sa pregateasca cele trebuitoare pentru nunta.

Apropiindu-se ziua sorocita pentru cununie, flacaul isi injgheba de pe razasia lui o pluta zdravaana, ca era din oameni cuprinsi, si punandu-si la cale toate treburile se gatise si de plecare pe drumul de apa, bine cunoscut de el, era doar carmaciu mester si stia mai bine decat oricare altul strunga apei si toanele ei.

Flacaul nostru avusese prietenie cu un pacat de fata din satul lui care-i tragea nadejde. Ea a staruit mult pe langa Toader sa nu se mai duca la Borca, dar flacaul a ramas neinduplecat. In ziua plecarii, inainte de a-si desprinde Toader pluta de la mal, iaca vine si fata si nu stiu cum s-a lipit de jchelea lui ca i-a pus in traista ceva, se zice ca un soarece si niste farmece facute de o striga de baba, din partea locului, mare mestera la astfel de treburi si veche prietena cu necuratul.

Toader, plin de voie buna, deslega pluta de la mal, isi facu cateva cruci si se lasa pe apa in jos, suerand un duios cantec voinicesc.

Trecu el de Coltul Acrei, ocoleste genunea din Caldare, se strecoara ca o naluca printre Chei; mai avea de trecut Toancele si pluta scapa ala apa linistita. Toancele pe atunci erau ca o gura de iad. Apa clocotea stransa intre colturi de stanca, suvoiul infricosat si iute si , la fiecare pas, te pandeau dintre nahlapi zimti ascutiti de piatra.

De stanci a scapat el ocolindu-le cu ghibacie, dar tocmai cand pluta era in vartejul aprig al apei, Toader vede cu groaza, nu departe in fata lui, un catarg pus – pareca anume- de-a curmezisul Bistritei, prins intre stanci. Se sfaramase, se vede, o pluta mai inainte si lemnele se ratacise oprindu-se pe unde s’au putut agata.

Voinicul vrand sa ocoleasca lemnul , pluta care mergea ca sageata s’a isbit in stanca ce o vedeti, facandu-se tandari, si ea si omul.

De atunci toanca asta se numeste Piatra lu Toader.

Toancele nu mai sunt in vremea noastra asa de primejdioase ca altadata; sporind plutaritul, stancile au fost sfaramate cu dinamita si acu pluta merge in voie pe locurile unde odinioara si-au gasit peirea atatia oameni.

De ce inaintam mai adanc in stramtura, drumul se tot ingusta acatandu-se pe spranceana unei prapastii ce se casca naprasnic sub noi. Eram in dreptul Dealului Ursului.

Intamplarile povestite ni se infipse in minte, pare ca fusesem si noi partasi la ele si cand mai vedeam apoi si rapa infioratoare ce ne pandea dedesupt, la cea mai mica abatere din fagas a saniei, grija primejdiei ne cuprinsese adanc tinandu-ne o bucata de loc intr-o incordare greu de uitat.

E drept , ca mai tarziu, am socotit si aceste clipe de groaza printe placerile drumului nostru.

De la o vreme valea a inceput sa se lumineze iaraasi, largindu-se spre un sat apropiat, care ni se vestea prin gradini cu garduri de razlogi, insirati in zig-zag, asa cum se obisnuieste numai in munte. Incep apoi a zari casutele albe pe asezatura mai larga a vaii; ajunsesem la Cruce.

Doua paraiase, varsandu-se unul pe o parte si unul pe cealalata a vaii, pare ca se incruciseaza cu Bistrita. Satul acesta ni se arata, intr-un loc asa de retras si de pustiu, ca o adevarata insula de viata omeneasca. Nicaieri, poate, nu se gaseste omul mai ferit de inraurirea oraselor ca aici, unde mai poti vedea pastrandu-se curate si frumoase, stramosestile datine, culoarea veche a limbii si felul portului. Aici si cu deosebire pe Chiril , un satisor mai razlet, vezi oameni batrani incinsi cu chimire late batute in tinte, cu traistute deasoldul avand aceleasi podoabe stravechi, purtand parul in plete ratezate in frunte, cu glugi mari din suman alb, cu cojoace lungi pe cap cu un fel de cumanace cusute din suman negru. Chipurile acestea iti aduc usor in minte icoana lui Decebal de prin cartile de scoala.

Dupa un scurt popas de intremare pentru cai si oameni ne asternem iarasi la drum, mai aveam de facut doar o bucata buna pana la Chei si pe urma, in aceeas zi, indarat la Brosteni.

De data aceasta drumul continua chiar pe albia Bistritei, pe o poteca batuta de localnici, care merg la Dorna pe ghiata.

Drum minunat pentru sanie si de o negraita frumusete pe tot intinsul vaii.

Ceea ce ne-a atras luarea aminte pe acest drum, cat am trecut prin sat, erau niste ochiuri-produvuri-facute anume in ghiata, unde vin oamenii sa-si adape vitele si sa ia apa pentru casa. La mai fiecare din aceste produvuri era facuta si cate o cruce de ghiata, impodobita frumos cu flori si busuioc.

Acestea-s “Iordane” ne spune calauza noastra. De Boboteaza, oamenii de aici, obisnuiesc sa-si faca la produvurile de unde isi iau apa, cruce de ghiata si stropesc locul cu aghiazma luata de la Biserica spre a avea apa curata. S-au botezat in aceste ochiuri de ghiata si copii, nascuti in preajma acestei Sarbatori. Traiesc si azi si sunt oameni voinici. Bine, spunem noi, dar apa, mai ales iarna, e curata peste tot in valea Bistritei, aici in munte. Nu de oameni ne temem noi ca vor strica apa, adauga mos Barsan, ci de necuratul, care-i deajuns sa sufle asupra unui isvor sa nu mai poti bea din ele fara sa te imbonavesti. De n-ar pune crestinul cate o Sfanta Cruce pe la isvoarele din padure, la locuri pustii si dosnice, o gura de apa ti-ar fi spre primejdie. Iaca, bunoara colo pe Paraul Fagului, cine nu stie ca nu-i loc curat.

Daca cumva te sileste nevoia sa calci pe acolo, numai vezi ca-ti este inainte un strain cu chip cuvios de ai crede ca-i pustnic, ori iti taie drumul un tap, care ti se arata bland si desmerdator de te minunezi; cum iti faci insa semnul crucii, indata ti-au perit din ochi si pusnicul si capra.

Ascultand povesti ciudate cu fel de fel de intamplari si credinti din partea locului, sania sbura de mai mare dragul pe luciul sticlos al ghetei. Din loc in loc valea se ingusta intre pereti uriasi de stanca cu creste semete si zimtuite adanc de vreme, dand privelistii o culoare de adanca maretie.

Cel din urma satisor cu care se incheie Crucea, inainte de a ne apropia de Chei, este Chirilul cu cele cateva casute ale lui, agitate pe luminis de munte sau ascunse intre perdele de codru. Doar fumul, care se ridica in rotocoale lungi si molatece, ti le poate descoperi ochilor.

Bietii Chirileni, intr’o vreme, nu ardeau in casa decat lemn de arin, de care se gaseste destul pe parae; alt lemn, fag sau brad, nu aveau voie sa ia, fiind mai de pret. Lemnul de arin e bun de foc, nu-i vorba, arde linistit. Da caldura, dar are un cusur, fumul e inecacios si miroase urat, neajuns mare cand stim ca aici in munte focul nu se face in soba, ci in hoarna, cu vatra deschisa. Din acest necaz al bietilor oameni, cei din satele vecine le-au si scos cantecul: „cum intri in Chiril, pute-a prost si-a fum de arin“.

Drumul nostru alearga mereu pe luciul de ghiata al apei ocolind, in cotituri scurte, stanci cu chipuri ciudate si coame ascutite si goale de deal.

O ciudatenie a acestor locuri sunt muntii ce-si trimit de la o mare departare, cand pe dreapta cand pe stanga vaii, un sir de spinari joase si ascutite, care se prelungesc pana in Bistrita. Coamele acestea de deal cu boturile lor ti se par de departe ca niste fapturi apocaliptice, care au ingenunchiat pe malul apei ca sa-si astampere setea.

De la un loc casele se raresc din ce in ce si satul ramane departe in urma. Pe albul nesfarsit al vaii, mica noastra caravana pare un sirag de gaze negre ce se se strecoara printer ziduri de stanci prapastioase cu varfurile in albastrul cerului. Suntem in Chei.

Rostogolindu-se peste un piept de munte, apa paraiasului Bogolinul coboara furios peste fruntea unei stanci ca o panza scantaietoare, careia frigul ii inghetase viata. Caderea de apa poarta numele prea bine cunoscut de plutasi, Moara Dracului. Lasand moara pe stanga cu stapan cu tot, drumul trece pe langa Scaricica, loc primejdios pentru plute.

Apa furioasa trece in clocot printre sloiuri inalte de piatra si daca pluta se sfarma, omul nu poate sari decat intr-un singur loc- la Scara- unde un brad urias ii poate sluji sa se urce sus pe creasta prapastiei si sa iasa astfel la luminis.

Raman in urma zimtii de argint al Bogolinului si poteca de ghiata ne poarta inainte prin fata unei pesteri scobite in maruntaiele muntilor, adanca si fioroasa, ca o genune.

E pestera Coifului.

Incet,incet, muntii Bogolinului si Geamalaul se retrag ca o perdea uriasa, lasandu-i apei loc mai deschis. Maretia privelistii pierde astfel tot mai mult din salbaticia de pana aici.

Cheile au ramas departe.

Minunata priveliste a Cheilor, mergand spre Dorna, se incheie cu cel mai primejdios loc pe tot intinsul Bistritei, Coltul Acrei.

Apa isbeste intr-un pinten urias de stanca, pe care Bogolinul i-l trimite in cale fiind astfel nevoita sa faca un cerc aproape complet panace vine iarasi in axa ei. De altfel, Coltul Acrei, putina vreme se va mai impotrivi apei, care-l sugruma vazand cu ochii pana ce –l va taia de istov, urmarindu-si astfel calea in linia ei fireasca.

Colbul si Coltul Acrei infatiseaza lupta apriga dintre apa si munte in cea mai cumplita a ei incordare; aveam inaintea ochilor o vedenie dintr-o lume de basme.

Ajunsesem aici la tinta straduintelor noastre, astfel ca bucuria unui scurt si prea meritat popas ne-a ingaduit sa gustam in liniste poezia nespusa, care stapanea aceasta incantatoare priveliste, o cununa vrednica peste tot ce vazusem.

Gerul sec, ce depasise 22 de grade, ne era singura grija mai de temut la inapoiere, silindu-ne sa ne tinem cat mai stranse pe langa noi blanurile in care eram incotosmanati. Aveam de facut, mai mult noaptea, un drum lung si neobisnuit de greu.

Daca iarna, Cheile Bistritei nu intrec maretia Cheilor Bicazului, vara insa pe pluta, cand vajaie apa si trosnesc lemnele sub picioare, Cheile acestea par negresit fara pereche.

Luni, 9 februarie 2009 - 23:48 
Afisari: 1,565 


claudiuiasi