Drum de iarna- partea II - fragment din cartea Pr C. Matase "Palatul Cnejilor"
Drum de iarna –
Partea II
Fragment din cartea
parintelui Constantin Matase "Palatul Cnejilor" ,aparuta in 1938 la Editura
Cartea Romaneasca , Bucuresti
Da cum se cheama claia ceea de piatra, il intrebam noi
aratandu-i o coscogeamite stanca in mijlocul Bistritei? Hei! Langa stanca asta
s-au petrecut multe grozavii si intamplari; multi plutasi si-au pierdut zilele
izbindu-si pluta in ea. O vedeti? Sta inchincita chiar in sfoara apei, unde
suvoiul clocoteste parca ar fi gura iadului.
Un flacau din Dorna, mandru si voinic cum nu era altul pe
plaiurile noastre, oblicise de o fata din Borca deopotriva de chipesa si
bogata, stup. Intr-o buna zi numai ce soseste in sat la Borca sa cunoasca fata
si, de s-or placea sa se logodeasca.
Flacaul cu petitorii ce-l insoteau, dupa ce si-au spus
necazul ce-i manase devale, au fost poftiti la o masa gospodareasca unde parintii
fetei chemase si neamurile mai deaproape. Dupa datina veche, aici in munte,
inainte de a se aduce bucatele, s-au pus pe masa: o naframa cusuta de fata si
un galben dat de flacau. Daca flacaului nu i-ar fi placut fara, nu-i spunea in
fata, era deajuns sa nu puna mana pe naframa, sa nu o ia. Daca fetei nu-i placea
flacaul nu punea mana pe galben sa o fi pus pe foc.
Aici insa Toader, caci asa il chema pe flacaul din Dorna,
n-a mai fost nevoie sa chibzuiasca mult si indata, cu mare dragoste, si-a si
pus naframa la brau, dupa cum nici fata n-a lasat sa zaboveasca pe masa banul
stralucitor.
Placandu-se tinerii a urmat logodna cu obisnuita petrecere
dupa care Toader, in culmea fericirii, si-a luat drumul catre casa avand sa
pregateasca cele trebuitoare pentru nunta.
Apropiindu-se ziua sorocita pentru cununie, flacaul isi
injgheba de pe razasia lui o pluta zdravaana, ca era din oameni cuprinsi, si
punandu-si la cale toate treburile se gatise si de plecare pe drumul de apa,
bine cunoscut de el, era doar carmaciu mester si stia mai bine decat oricare
altul strunga apei si toanele ei.
Flacaul nostru avusese prietenie cu un pacat de fata din
satul lui care-i tragea nadejde. Ea a staruit mult pe langa Toader sa nu se mai
duca la Borca, dar flacaul a ramas neinduplecat. In ziua plecarii, inainte de
a-si desprinde Toader pluta de la mal, iaca vine si fata si nu stiu cum s-a
lipit de jchelea lui ca i-a pus in traista ceva, se zice ca un soarece si niste
farmece facute de o striga de baba, din partea locului, mare mestera la astfel
de treburi si veche prietena cu necuratul.
Toader, plin de voie buna, deslega pluta de la mal, isi facu
cateva cruci si se lasa pe apa in jos, suerand un duios cantec voinicesc.
Trecu el de Coltul Acrei, ocoleste genunea din Caldare, se
strecoara ca o naluca printre Chei; mai avea de trecut Toancele si pluta scapa
ala apa linistita. Toancele pe atunci erau ca o gura de iad. Apa clocotea
stransa intre colturi de stanca, suvoiul infricosat si iute si , la fiecare
pas, te pandeau dintre nahlapi zimti ascutiti de piatra.
De stanci a scapat el ocolindu-le cu ghibacie, dar tocmai
cand pluta era in vartejul aprig al apei, Toader vede cu groaza, nu departe in
fata lui, un catarg pus – pareca anume- de-a curmezisul Bistritei, prins intre
stanci. Se sfaramase, se vede, o pluta mai inainte si lemnele se ratacise oprindu-se
pe unde s’au putut agata.
Voinicul vrand sa ocoleasca lemnul , pluta care mergea ca
sageata s’a isbit in stanca ce o vedeti, facandu-se tandari, si ea si omul.
De atunci toanca asta se numeste Piatra lu Toader.
Toancele nu mai sunt in vremea noastra asa de primejdioase
ca altadata; sporind plutaritul, stancile au fost sfaramate cu dinamita si acu
pluta merge in voie pe locurile unde odinioara si-au gasit peirea atatia
oameni.
De ce inaintam mai adanc in stramtura, drumul se tot ingusta
acatandu-se pe spranceana unei prapastii ce se casca naprasnic sub noi. Eram in
dreptul Dealului Ursului.
Intamplarile povestite ni se infipse in minte, pare ca
fusesem si noi partasi la ele si cand mai vedeam apoi si rapa infioratoare ce
ne pandea dedesupt, la cea mai mica abatere din fagas a saniei, grija
primejdiei ne cuprinsese adanc tinandu-ne o bucata de loc intr-o incordare greu
de uitat.
E drept , ca mai tarziu, am socotit si aceste clipe de
groaza printe placerile drumului nostru.
De la o vreme valea a inceput sa se lumineze iaraasi,
largindu-se spre un sat apropiat, care ni se vestea prin gradini cu garduri de
razlogi, insirati in zig-zag, asa cum se obisnuieste numai in munte. Incep apoi
a zari casutele albe pe asezatura mai larga a vaii; ajunsesem la Cruce.
Doua paraiase, varsandu-se unul pe o parte si unul pe
cealalata a vaii, pare ca se incruciseaza cu Bistrita. Satul acesta ni se
arata, intr-un loc asa de retras si de pustiu, ca o adevarata insula de viata
omeneasca. Nicaieri, poate, nu se gaseste omul mai ferit de inraurirea oraselor
ca aici, unde mai poti vedea pastrandu-se curate si frumoase, stramosestile
datine, culoarea veche a limbii si felul portului. Aici si cu deosebire pe
Chiril , un satisor mai razlet, vezi oameni batrani incinsi cu chimire late batute
in tinte, cu traistute deasoldul avand aceleasi podoabe stravechi, purtand
parul in plete ratezate in frunte, cu glugi mari din suman alb, cu cojoace
lungi pe cap cu un fel de cumanace cusute din suman negru. Chipurile acestea
iti aduc usor in minte icoana lui Decebal de prin cartile de scoala.
Dupa un scurt popas de intremare pentru cai si oameni ne
asternem iarasi la drum, mai aveam de facut doar o bucata buna pana la Chei si pe
urma, in aceeas zi, indarat la Brosteni.
De data aceasta drumul continua chiar pe albia Bistritei, pe
o poteca batuta de localnici, care merg la Dorna pe ghiata.
Drum minunat pentru sanie si de o negraita frumusete pe tot
intinsul vaii.
Ceea ce ne-a atras luarea aminte pe acest drum, cat am
trecut prin sat, erau niste ochiuri-produvuri-facute anume in ghiata, unde vin
oamenii sa-si adape vitele si sa ia apa pentru casa. La mai fiecare din aceste
produvuri era facuta si cate o cruce de ghiata, impodobita frumos cu flori si
busuioc.
Acestea-s “Iordane” ne spune calauza noastra. De Boboteaza,
oamenii de aici, obisnuiesc sa-si faca la produvurile de unde isi iau apa,
cruce de ghiata si stropesc locul cu aghiazma luata de la Biserica spre a avea
apa curata. S-au botezat in aceste ochiuri de ghiata si copii, nascuti in
preajma acestei Sarbatori. Traiesc si azi si sunt oameni voinici. Bine, spunem noi, dar apa, mai ales iarna,
e curata peste tot in valea Bistritei, aici in munte. Nu de oameni ne
temem noi ca vor strica apa, adauga mos Barsan, ci de necuratul, care-i deajuns
sa sufle asupra unui isvor sa nu mai poti bea din ele fara sa te imbonavesti.
De n-ar pune crestinul cate o Sfanta Cruce pe la isvoarele din padure, la
locuri pustii si dosnice, o gura de apa ti-ar fi spre primejdie. Iaca, bunoara
colo pe Paraul Fagului, cine nu stie ca nu-i loc curat.
Daca cumva te sileste nevoia sa calci pe acolo, numai vezi
ca-ti este inainte un strain cu chip cuvios de ai crede ca-i pustnic, ori iti
taie drumul un tap, care ti se arata bland si desmerdator de te minunezi; cum
iti faci insa semnul crucii, indata ti-au perit din ochi si pusnicul si capra.
Ascultand povesti ciudate cu fel de fel de intamplari si
credinti din partea locului, sania sbura de mai mare dragul pe luciul sticlos
al ghetei. Din loc in loc valea se ingusta intre pereti uriasi de stanca cu creste
semete si zimtuite adanc de vreme, dand privelistii o culoare de adanca
maretie.
Cel din urma satisor cu care se incheie Crucea, inainte de a
ne apropia de Chei, este Chirilul cu cele cateva casute ale lui, agitate pe
luminis de munte sau ascunse intre perdele de codru. Doar fumul, care se ridica
in rotocoale lungi si molatece, ti le poate descoperi ochilor.
Bietii Chirileni, intr’o vreme, nu ardeau in casa decat lemn
de arin, de care se gaseste destul pe parae; alt lemn, fag sau brad, nu aveau
voie sa ia, fiind mai de pret. Lemnul
de arin e bun de foc, nu-i vorba, arde linistit. Da caldura, dar are un cusur,
fumul e inecacios si miroase urat, neajuns mare cand stim ca aici in munte
focul nu se face in soba, ci in hoarna, cu vatra deschisa. Din acest necaz al
bietilor oameni, cei din satele vecine le-au si scos cantecul: „cum intri in
Chiril, pute-a prost si-a fum de arin“.
Drumul nostru alearga mereu pe luciul de ghiata al apei
ocolind, in cotituri scurte, stanci cu chipuri ciudate si coame ascutite si
goale de deal.
O ciudatenie a acestor locuri sunt muntii ce-si trimit de la
o mare departare, cand pe dreapta cand pe stanga vaii, un sir de spinari joase
si ascutite, care se prelungesc pana in Bistrita. Coamele acestea de deal cu
boturile lor ti se par de departe ca niste fapturi apocaliptice, care au
ingenunchiat pe malul apei ca sa-si astampere setea.
De la un loc casele se raresc din ce in ce si satul ramane
departe in urma. Pe albul nesfarsit al vaii, mica noastra caravana pare un
sirag de gaze negre ce se se strecoara printer ziduri de stanci prapastioase cu
varfurile in albastrul cerului. Suntem in Chei.
Rostogolindu-se peste un piept de munte, apa paraiasului Bogolinul
coboara furios peste fruntea unei stanci ca o panza scantaietoare, careia
frigul ii inghetase viata. Caderea de apa poarta numele prea bine cunoscut de
plutasi, Moara Dracului. Lasand moara pe stanga cu stapan cu tot, drumul trece
pe langa Scaricica, loc primejdios pentru plute.
Apa furioasa trece in clocot printre sloiuri inalte de
piatra si daca pluta se sfarma, omul nu poate sari decat intr-un singur loc- la
Scara- unde un brad urias ii poate sluji sa se urce sus pe creasta prapastiei si
sa iasa astfel la luminis.
Raman in urma zimtii de argint al Bogolinului si poteca de
ghiata ne poarta inainte prin fata unei pesteri scobite in maruntaiele
muntilor, adanca si fioroasa, ca o genune.
E pestera Coifului.
Incet,incet, muntii Bogolinului si Geamalaul se retrag ca o
perdea uriasa, lasandu-i apei loc mai deschis. Maretia privelistii pierde
astfel tot mai mult din salbaticia de pana aici.
Cheile au ramas departe.
Minunata priveliste a Cheilor, mergand spre Dorna, se
incheie cu cel mai primejdios loc pe tot intinsul Bistritei, Coltul Acrei.
Apa isbeste intr-un pinten urias de stanca, pe care
Bogolinul i-l trimite in cale fiind astfel nevoita sa faca un cerc aproape
complet panace vine iarasi in axa ei. De altfel, Coltul Acrei, putina vreme se
va mai impotrivi apei, care-l sugruma vazand cu ochii pana ce –l va taia de
istov, urmarindu-si astfel calea in linia ei fireasca.
Colbul si Coltul Acrei infatiseaza lupta apriga dintre apa
si munte in cea mai cumplita a ei incordare; aveam inaintea ochilor o vedenie
dintr-o lume de basme.
Ajunsesem aici la tinta straduintelor noastre, astfel ca
bucuria unui scurt si prea meritat popas ne-a ingaduit sa gustam in liniste
poezia nespusa, care stapanea aceasta incantatoare priveliste, o cununa
vrednica peste tot ce vazusem.
Gerul sec, ce depasise 22 de grade, ne era singura grija mai
de temut la inapoiere, silindu-ne sa ne tinem cat mai stranse pe langa noi
blanurile in care eram incotosmanati. Aveam de facut, mai mult noaptea, un drum lung si neobisnuit de greu.
Daca iarna,
Cheile Bistritei nu intrec maretia Cheilor Bicazului, vara insa pe pluta, cand
vajaie apa si trosnesc lemnele sub picioare, Cheile acestea par negresit fara
pereche.
Luni, 9 februarie 2009 - 23:48
Afisari: 1,709
claudiuiasi
Marți, 10 februarie 2009 - 15:45