Drum de iarna- partea I - fragment din cartea Pr C. Matase "Palatul Cnejilor"

­Drum de iarna – Partea I

Fragment din cartea parintelui Constantin Matase "Palatul Cnejilor" ,aparuta in 1938 la Editura Cartea Romaneasca , Bucuresti

Un drum cu pluta de la Dorna la Brosteni e o rara si aleasa placere.( “Calatorii straini care strabat Bistrita pe plute, din Dorna pana la Piatra, o pun cu drept cuvant printre cele mai frumoase ape din lume” Al Vlahuta.”Romania Pitoreasca”).

Sa vezi insa Toancele si Cheile Bistritei, in vreme de iarna, mergand pe pod de ghiata ceasuri intregi, este un lucru cu totul neobisnuit; doar localnicii din satele Crucei daca se incumeta pe aceasta cale manandu-i nevoile unei vieti traite greu in aspra pustietate a muntilor. Cea mai apropiata legatura pe care crucenii o au cu un targ, cu Dorna, nu le e ingaduita decat iarna, cand apa e inghetata, formand un pod urias de zeci de kilometri.

Manati de ispita unei calatorii despre care auzisem doar povestindu-se, cativa indragostiti ai privelistilor de munte, ne-am hotarat la drum. Crapau ouale corbului, asa era de frig.

Dupa vreo cinci ceasuri de drum , de la Piatra, ajungem pe seara la Brosteni; lumina soarelui, in asfintit, mai inpurpura inca varful muntilor. O scurta colindare prin “centru” ne desmorteste picoarele si ne arata locurile de gazduire pentru noapte, pe care le-am luat in primire cu o insufletire nespusa. Nu-i nimic mai de pret, cand poposesti la un drum de iarna, decat o camera calda si curata.

Nu se facuse inca ziua si eram in talpi, trebuia sa-i starnim si pe cei mai somnorosi spre a putea sa plecam mai devreme. Aveam de facut cu saniile un drum greu si lung, de aproape sase zeci de kilometri; de la Brosteni in cheile Bistritei si inapoi, intr-o singura zi si ziua mica de iarna.

Adunarea tuturor, la vremea hotarata pentru plecare, e cea dintai nota placuta intr-o calatorie. In faptul zilei saniile erau la locul dinainte ales, randuite de stapanii lor, niste brostenari vrednici, cu tot dechisul trebuitor pentru vreme aspra; drumetii insa, oameni de targ, nu se indurau –unii – sa-si lase bucurosi asternutul cald, asa de dimineata.

Cate trei-patru in sanii, inbolditi in blani, de pe o turma intreaga de oi, cu niste caciuli cat lumea, adunate de prin sat si inveliti in paturi calde, socoteam ca vom infrunta usor frigul polar ce facea sa crascaie omatul sub picioare.

Un vantulet subtire, care suera in lungul Bistritei, impungea cu mii de ace obrazele imbujorate si pline de veselia cea mai curata si sanatoasa a plecarii de dimineata. Caii de munte, pietrosi si iuti, depanau in mers vioi drumul ingust si plin de hartoape, pe care nu le vedeam in luciul alb al omatului, dar le simteam adesea din scuturaturile saniei, gata-gata san e smunceasca din cuibarul caldut ce ni-l facusem. Fanul din fundul saniei ne prindea minunat de bine.

Esisem din Brosteni cand geana de foc a unui soare cu dinti incepuse a aprinde coama padurilor din fata noastra, zambind pe varfuri de stanca.

Urmarind liniile, pe care culmile de muntele urzeau in rotocoale fantastice pe albastrul cerului, priveam in jurul nostrum uimiti de privelistea fermecatoare a codrilor nesfarsiti de brad, care pe alocuri se scoborau pana in albia apei, aplecandu-si la pamant poalele de cetina sub povoara sclipitoare a zapezii.

Cand intr-o calatorie te atrage poezia deosebita a unor locuri si te robeste farmecul lor, uiti sa mai vorbesti cu tovarasii de drum. Mergeam asa, sorbind cu lacomie frumusetea privelistilor ce ni se perindau pe dinaintea ochilor , cand deodata huruitul scurt al saniei si o zguduitura sdravana ne smulge din vraja visuilor noastre si ne pomenim gramada, cu totii la pamant. Caii slobozi fugeau de rupeau pamantul cu sania goala, pe cand noi incercam-greoi- sa ne descurcam din tarhatul cu care eram inveliti.

Imbracati gros, colturile de piatra de sub noi, nu se facuse din fericire destul de simtite de spatele noastre.

Un paraias nebunatec scoborand de sus, din munte, si-a ridicat pat gros de ghiata, naboind in curmezisul drumului. Sania lunecand peste pieptul de ghiata, ce-i sta in cale, se hartoiase.

Dupa ce ne-am cercetat coastele intrebandu-ne de sanatate unii pe altii si ne-am refacut cuibarul in sanie, ne-am asezat iarasi rugandu-l pe Dumnezeu sa ramanem numai cu atata. De altfel, intamplarea ne-a facut numai cu o spaima buna; ceea ce ne ingrijea mai mult era sa nu rada de noi saniile din urma.

Ajungand la Barnar, un popas dupa doua ceasuri de drum, ne-am strans cu totii si povestindu-ne unii altora din cele intamplate am inteles ca nu putea rade nimeni de noi, celelalte sanii patimise acelas lucru cu ghetusul buclucas.

Aveam norocul unei senine si frumoase zile de iarna. Soarele se ridicase sus, scaldand muntii si vaile intr-o lumina orbitoare; vremea nespus de frumoasa ne indemna sa scurtam popasul.

Dupa o buna bucata de mers prin locuri pe unde nu zaresti tipenie de casa omeneasca ne apropiem de Toance. Stanci plesuve isi ridica capul din desisul de brad al codrului, pe o parte si de alta a Bistritei; ba de la o vreme, stanci de acestea rasar. Ca niste stafii inghetate, chiar din albia apei, dand mult de furca bietilor plutasi. Mogaldetelor acestora de piatra, oamenii de la munte le zic boambe si toance, de aici si numele locului.

Toancele au iarna o infatisare trista si mai pustie ca vara. Cand apa e inghetata, rari sunt drumetii care intarzie pe aici: crucenilor, gospodari din satul cel mai izolat de aici din creierul muntilor, le vine mult mai indemana sa se duca in sus, la Dorna, folosind podul de ghiata al Bistritei.

Meleagurile acestea pustii, pe vreme de iarna, sunt mai mult in stapanirea fiarelor salbatice. De altminteri nici nu le era greu calauzelor noastre, sateni din Brosteni, san e arate pe invelisul proaspat de omat, al pamantului, urmele feluritelor jivine, care alearga in taina noptii in deal si in vale cautandu-si hrana.

Mos Barsan, un gospodar talcuros, ne povestea multe intamplari de pe aceste locuri. Sa vedeti, ne spunea el, codrul aici este plin de jivini, dupa cum singur puteti baga de seama dupa urmele lor asa de dese. Dintre toate insa cele mai numeroase sunt cerbii si caprioarele. Singurul lor vrasmas mai de temut e lupul. Vara, lupul nu e primejdios, dar iarna le strica rau, pentru ca-i mai dibaciu la vanat ca omul. Cand o haita de lupi da de urma capriorilor, sa iau dupa ei pana ce-i razleteste si apoi il urmaresc pe cel stingher, ceasuri intregi. Lupii nu alearga gramada, ci imprastiati, asa fel ca bietul caprior sau cerb, cand osteneste sau da de vreo piedica, se gaseste deodata inconjurat si dihaniile intr-o clipa sunt cu laba pe el.

Dar capriorul cade prada usor si atunci cand da, la un dos de padure, de omat mai gros si inghetat pe deasupra. Pojghita de ghiata nu-l tine pe caprior , cu copitele lui mici si ascutite; asa ca aici el nu mai poate fugi repede, pe cand lupul merge usor fara sa i se scufunde picioarele.

Lupul il ajunge pe caprior sau pe cerb si cand poate sa-l scoata in valea Bistritei, pe ghiata, unde capriorul luneca si n’are spor la fuga. E stiut doar ca lupii cand urmaresc un caprior iarna, anume cauta sa-l scoata in vale spre a-l fugari pe ghiata. Adeseori capriorii si cerbii, urmariti de lupi, cauta scapare in sat si intra in ograzile oamenilor mai marginasi.

Iaca colo, langa stanca cea mare, ne arata mos Barsan, o mogaldeata cat toate zilele de mare esita chiar in albia apei, cat de multe urme se vad de vidra. Vicleana fiara si asta, nu-i chip s-o prinzi, fereasca Dumnezeu si Doamne, mult peste mai strica, mananca mai multa lostrita decat domnul Prefect.

(va urma)

­

Vineri, 6 februarie 2009 - 00:24 
Afisari: 2,171 


claudiuiasi