Diamante pentru suflet

de cele mai multe ori trecem prin viaţă ca pe o potecă de munte, ne strecurăm printre crengi de jnepeni şi păşim prin frunze moi sau printre colţuri de stânci.

urcăm spre vârfuri, visăm pe creste, facem alegeri la fiecare indicator de marcaje, şi ne bucurăm când deasupra norilor tremurăm tăcuţi la atingerea vântului

ne îngăduim un surâs uimit când trupul istovit prea devreme îşi află odihna în urcuşul treptelor înalte de piatră rece

ne reamintim să fim copii, să prindem aripi noi peste cele frânte, şi ne adăpostim la căldura unei cabane ca sub îmbrăţişarea unei mame.

ca mai apoi să coborâm pădurile în serpentine purtând în noi tăcerea înălţimilor şi zbuciumul apelor reci ce le însoţim de-acum spre câmpie

dar uneori, când privim in ochii celor dragi, aşa cum soarele priveşte în inima muntelui într-o dimineaţă de noiembrie,

uneori... când fără să cerem, când fără să aşteptăm, când fără să întindem mâna primim toată bogaţia lumii.

Marţi, 23 noiembrie 2010 - 17:05
Afisari: 1,233

ioanstoenica..	1	Mai ramane doar sa fim vrednici de ea, sa stim sa o pretuim si sa o pastram, si poate chiar mai important - sa o facem sa creasca! Spre bucuria cat mai multor oameni si a noastra... Marţi, 23 noiembrie 2010 - 19:17
claudiuiasi	2	Cand privim... Miercuri, 24 noiembrie 2010 - 14:40
private_raye..	3	extraordinara comparatia : "ne reamintim să fim copii, să prindem aripi noi peste cele frânte, şi ne adăpostim la căldura unei cabane ca sub îmbrăţişarea unei mame." felicitari ! Joi, 25 noiembrie 2010 - 09:31
meetthesun	4	Multumesc frumos pentru lectura si mesaje, abia acum le-am vazut... Sa mergi pe munte cu prietenii de suflet, e lucru mare... ai sentimentul ca nu-ti mai trebuie nimic altceva si recunosc ca m-am induiosat de multe ori... mai ales cand stateam la un ceai in Cabana Curmatura, in semintuneric - era cald, era bine, era muzica faina in surdina si Craiul se intrevedea prin geamurile aburite... ce ti-ai mai putea dori in astfel de momente??! Vineri, 26 noiembrie 2010 - 12:32
andy79	5	Sau cum bine spunea cineva in ultima tura la care am participat: "Toti alergam si ne grabim pentru a ajunge undeva unde sa stam". Destul de paradoxal nu? Ne grabim sa ajungem pe varf pentru a sta acolo; ne grabim sa ne intoarcem pentru a sta intinsi intr-un pat de cabana sau pe un izopren de cort; ne grabim sa trecem strada pentu a astepta la urmatorul semafor; ne grabim la servici pentru a sta pe un scaun la birou; in final alergam toata viata...pentru a sta undeva...pentru totdeauna.. Si stii ce e cel mai surpizator...toate fiintele vii fac acelasi lucru, pana si plantele alearga dupa lumina pentru a se odihni apoi in intuneric. Suntem intr-o cursa continua cu ceilalti, cu noi insine, cu tot ce ne inconjoara, o cursa in care in final nu exista castigatori. Luni, 27 decembrie 2010 - 10:30

		Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu