Cavalerul de Piatră (1)
-Povestea Muntelui Postavaru-
Într-un mic regat din interiorul Curburii Carpaților, regele Ioan de Saxa se pregatea sa moara înconjurat de cei mai fideli generali și de cei doi fi ai săi, Robert și Iordan.
Viața sa fusese un jurnal de război plin de marșuri și asedii prelungite. Sub semnul crucii, el condusese creștinatatea spre locurile sfinte calcate de pagâni.
Cruciații fuseseră învinsi pentru a treia oara și, în lunga lor retragere, agonizau pe drumurile întunecate din nordul Valahiei. De zile bune rătăceau prin cotloanele munților, iar când au ajuns la un loc înalt, au cazut cu toții la pamânt rugându-se: ,,Cred in unum Deum, Patrem omnipotentem, factorem caeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium. Et in unum Dominum Iesum Christum, Filium Dei…”
Munții se sfârșeau și în fața lor se întindea o câmpie necuprinsă, întindere pe care cruciatul o vede ca pe o mare de apa și în zarea marii o arca trimisa de Cel de Sus pentru a-i salva.
S-au oprit la capatul câmpiei și au ridicat o cetate pe care au numit-o Kronstadt. Au ales un ,,cortes” care sa ia cele mai importante hotarâri, au decretat un singur impozit pe tranzacțiile comerciale, iar în piața din mijlocul cetății au ridicat o mândra biserica, înalta și întunecata, ca sufletele lor tulburate de pagânii cei fara de credința.
Dupa ce a venit in cetate Tăietorul de Capete, împreuna cu acesta, au organizat Legiunea, armata cavalerilor intunecați, mascați in argint ca și cum ar fi nemuritori, dar și pentru a nu li se vedea pe chipuri vreo trăire, vreun sentiment.
,,Ce vremuri dogmatice!”gândi Ioan ajuns la capatul zilelor sale.
Deodata insa fața regelui se întuneca, semn ca uitase ceva extrem de impotant și disperat facu semn prințului cel mic, Iordan, sa se apropie. Puse o mana tremuranda pe ceafa viguroasa a lui Gorun, câinele sau cel negru, de care nu se desparțise niciodata și șopti abia auzit:
,,Sa ai grija de cainele meu!”
Fiul încuviința înclinând ușor din cap și, parca întelegand totul, câinele îl asigura din priviri pe batrân ca va avea grija de prinț.
Legenda spune ca Francisc, marele sfetnic al cetații, a plecat în toiul nopții cu o camașa a prințului Iordan spre un profet orb ce salașuia pe o înalțime din preajma cetații, un loc de taina numit Bunloc.
Acest profet știa sa ghiceasca viitorul prin viziuni pe care le vedea cu ochii minții numai daca atingea un obiect care aparținea celui care dorea sa-și afle viitorul.
,,Ce vezi?” întreba generalul.
,,Tânarul acesta este adevaratul conducator al regatului.”
,,De ce? Ce vezi? Cum ți-ai dat seama?”
,,Îl simt ca pe un mare conducator, un mare spadasin. Văd cum cad capete în jurul lui. Este un tăietor de capete.”
,,Prințul Iordan?” se miră Francisc. ,,Dănuț abia poate sa țină în mână un baț. Poate nu te-ai concentrat bine…”
,,Stai!” zise orbul. ,,Acum vad mai clar. Îl vad foarte bine.”
,,Ce face?”
,,Ară cu câinele.”
,,Poftim?!”
,,Îl vad în uniforma de cavaler întunecat cum ară cu câinele…”
Bătrânul general plecă dezamagit: ,,S-a ramolit definitiv orbul…”
Imediat dupa înmormantarea regelui Ioan de Saxa, conform tradiției, cortesul înscaună rege pe prințul cel mare, Robert de Saxa.
Pentru ca era foarte ocupat, regele Robert obisnuia să ia o singura masă pe zi, seara târziu, alături de cavalerii săi întunecați. De fiecare dată vedea ca fratele mai mic lipseste și întreba oboist:
,,Unde este fratele meu?”
,,Este cu câinele Gorun, se plimbă pe coridoarele subterane ale cetații”, îi răspundea generalul Francisc, devenit sfetnic și pentru tânărul rege.
,,Și ce face toată ziua, de nu vine nici măcar la masă?”
,,Citește.”
,,Citește?!” se miră regele care era aproape analfabet.
,,Da, Măria Ta, prințul Danuț citește toata ziua. Uneori și toata noaptea. S-a nimerit ca tatăl domniei voastre, in veci odihneasca-i-se sufletul în pace, să ridice cetatea pe ruinele unei urbe romane, iar sub palat se afla o straveche biblioteca. Vreti sa nu-l mai las sa citeasca?”
,,Nu, lasa-l sa citeasca. Cu toate ca mi s-a parut ca ma saluta cu un aer de superioritate…”
,,Asa sunt intelectualii… Nu puneti asta la inima. In cetate e vazut ca un poet distrat…”
Intr-adevar, printul Iordan citea de dimineata si pana seara tarziu si invatase deja limbile vechi: latina, greaca veche, araba, persana, ebraica… Citea mai ales manualele de lupta ale romanilor si cele ale arabilor. Dar cea mai interesanta carte era chiar cronica Cetatii Kronstadt, care era de fapt un fel de monitor official, unde erau notate legile cetatii, hotararile luate, recesamintele efectuate…
Intr-o noapte, insotit de cainele sau, printul cel mic descoperi o chilie in care nu era decat o carte si o sabie rupta, aninata de un cui.
Cartea din chilie avea copertile de plumb si in interiorul lor era pusa o singura pagina, iar pe pagina era frumos caligrafiata o singura dogma catolica: ,,Nicio infractiune nu este minora.”Semnat: Taietorul de Capete.
Printul lua cartea cea grea sub brat si-si prinse sabia sluta la brau.
Asa intra in sala de mese cand fratele cel mare insista sa-l vada la masa.
Cand aparu cu sabia rupta prisa la brau, nimeni nu se ridica in picioare. Cavalerii il priveau amuzati.
Se aseza in capul mesei lungi si din celalalt capat regele il intreba cu voce tare, ca sa auda toata lumea:
,,Frate, am auzit ca citesti toata ziua. Vad ca ai cu tine o carte. Despre ce-i vorba in ea?”
,,Este o carte foarte interesanta si foarte grea. Totusi aceasta carte nu are decat o singura pagina…”
,,Aha!” zise regele razand. ,,Dar ce este, un roman?”
,,Nu”, facu senin printul, fara sa-si dea seama ca regele glumeste pe seama lui.,,Cartea contine o singura dogma catolica: Nici o infractiune nu este minora. O semneaza Taietorul de Capete.”
In sala se facu liniste, iar garzile incepura sa freamate.
,,Si ce vrea sa spuna dogma asta?” intreba regele.
,,E simplu. Nicio infractiune nu e minora. Toate sunt majore si pentru nimica iti poate cadea capul. Cu sprijinul judecatii Taietorului de Capete, in cetatea parintelui nostru nu mai existau lacate ori strajeri. E o poveste lunga.”
,,Spune-ne povestea”, zise regele. ,,Noi avem timp berechet.”
Si printul Iordan povesti tot ce aflase din carti despre cruciade, apoi despre marsul de retragere al tatalui lor… Si cum acesta aflase ca regii crestini din Apus erau in razboi cu Papa si hotarase sa ramana in Curbura Carpatilor. Le povesti despre eruditia lui Alejandro de la Vega, camaradul de arme al tatalui lor si ca el va fi numit mai tarziu Taietorul de Capete…
,,Cum adica acest erudit era un dogmatic?”
,,Era un erudit, dar nu in sensul intelectualilor de azi. El de fapt nu suporta carturarii, pe care-i considera niste tradatori. Dupa el primii intelectuali tradatori au fost fariseii care l-au izgonit pe Isus din Nazareth. Aceasta este o dogma.”
,,Si alta dogma?”
,,El a ales sihastria intr-o pestera fiind scarbit de oamani. Nu le-a putut ierta oamenilor faptul ca Isus s-a nascut printre animale si primii care l-au recunoscut nu au fost oamenii, ci animalele. Aceasta e o alta dogma.”
,,Foarte interesant!” facu regele radicand o cupa cu vin. ,,Sa bem, cavaleri, pentru Taietorul de Capete! Sa-i fie tarana usoara!”
Si sala se umplu de sunetele cupelor ciocnite.
Vineri, 16 aprilie 2010 - 21:35
Afisari: 8,240
gigicepoiu