Bucegii

Din Piatra Arsa pana-n Omul colan de munti se tot insira,

Cu late cefe sprijinite in cintra cerurilor goale,

Si-asa vanjosi, ca parca singuri adancul slavilor boltira

In opintirea lor nebuna, la inceput, cand sa se scoale!

Mugeau infierbantati de viata si nazuiau mai sus trufasii,

Sa duca-n inima tariei, la zei, napraznica lor para,

Dar rabufuiti fara de veste, asa cazura uriasii,

Ca a plesnit sub ei pamantul si pan-la brau se ingropara.

De-atunci intepeniti ca-n scoabe isi scot doar trunchiurile sparte.

Ci tot semeti raman d-a pururi : un pas nu le infrunta clina.

Pereti cu seninari ca sticla de lumea noastra ii desparte,

Si nu-i atinge decat vantul, cu ploaia, umbra si lumina.

Tot trupul lor e numai gherle cu funduri inca nezarite,

Prapastii oarbe, guri de iaduri, ce nu vad nici o aurora,

Cazane groaznice si ocne, in jurul carora cumplite .

Namestii sure, inclestate, s-au prins de gat si-ncing o hora.

Pusi ca o vama robitoare in calea slobodelor vanturi,

Asupra lor in toata vremea isi varsa trasnetul viersunul...

Balane stive de ninsoare si vulturi negri fara canturi

Sunt rarii oaspeti cu popasuri ce le mai mangaie surghiunul.

Ca un imens arici de piatra pe zari ei isi resfira tepii...

Intregul arc e ca o falca, si fiecare pisc, un dinte...

Dar peste toti, batuti in slava, strapungatori se-nalta Jepii,

Infipti in cerul singuratec ca doua vechi, enorme tinte.


Vasile Voiculescu

Duminică, 18 noiembrie 2007 - 20:29 
Afisari: 1,140 


predeal