Țara Chioarului
Mă plimb prin centrul vechi al Clujului și
mă întreb cu amară ironie de unde atâta lume tânără prin acest oraș bătrân?! Că
doar Clujul nu are combinat siderurgic și nici șantier naval așa cum are orașul
nostru...
Bulevardul Regele Ferdinand duce spre Parcul
Cetățuia, iar mirarea mă cuprinde din nou când bag de seamă că Someșul Mic
curge prin mijlocul Clujului total aiurea, îndreptându-se spre răsărit, de
parcă nu ar știi că într-acolo nu sunt decât munți.
Îl trage de mânecă Someșul Mare ceva mai
încolo, înainte de Cetatea Dejului și împreună fac cale-întoarsă, parcă spre
Apuseni.
Șoseaua largă, cu un asfalt alb, impecabil,
urmărește parcă cu dragoste de natură fiecare cot al Someșului, dorind să ne
dezvăluie tablourile cu stufarișuri și ochiuri de apă luate în stăpânire de
neamurile de înaripate.
Dar nu te bucuri mult de peisajul ca de
deltă, căci drumul cotește brusc și începe să urce cu serpentine largi Dealul
Mesteacănului.
Poate că Pasul Mesteacăn nu are nici 500m
altitudine, iar pe creștetul său se întind miriști deja tunse uniform de
combine prăfuite, în schimb de aici de sus panglica lată a Someșului strălucește
acum în soare și peisajul acesta cu Someșul care se îndreapta spre pusta
maghiară îl percepi ca pe o desparțire în care din primele clipe te încearcă deja
regretul.
Apoi cu coada ochiului, cu acea privire
periferică vigilentă de una singură, vezi poarta maramureșeană înălțată
deacurmezișul drumului. Căci, iată, ai ajuns să treci din Sălaj în Maramureș, în
locuri atât de depărtate în care crezi că dacă tu nu ai ajuns până acum, parcă
nimeni n-a mai trecut vreodată pe aici...
Și dincolo de poartă pătrunzi în Țara
Chioarului, străvechea Kowar, cum numea ungurii Ceatatea de Piatră de pe
dealurile din dreapta, cetate care veghea soarta românilor din aceste ținuturi
de peste 800 de ani.
Primul sat așternut la poalele Mesteacanului
se cheamă chiar așa, Valea Chioarului, iar casele vechi, cu cușme țuguiate,
învelite cu șiță arsă de soare și ploi, cu câte o bătrână împinsă la drum de
grijile zilnice, dar îmbrăcată ca de sărbatoare, cu cămașa albă, cu pumnușei,
cu zadie tot albă pe cap și catrință din postav negru brodat cu mult verde, te
fac să te crezi ajuns în marginea unei povești. Și te aștepți ca ceva mai
încolo să întâlnesti părul plin de omizi, fântâna fară ciutură și cuptiorul
crăpat și care trebuie degrabă lipit cu lut de o fată a moșului indecent de
harnică...
Harnici trebuie sa fie si oamenii locului,
și ințelegi asta după fânețele bine cosite și cu iarba verde ca ceapa întinsă
la uscat pe caprele din drugi albi de mesteacăn.
...Și după bisericuțele de lemn, dar care
mare parte din ele au acum pereții dinafară varuiți în alb sclipitor, spre a se
deosebi de albatrul limpede al pereților caselor.
Le vezi aninate îndeosebi pe câte un bot de
deal, ridicate astfel de la început mai aproape de cer.
Pentru ca oamenii din Chioar le vor mai
scoase cumva din zarva vieții și puse acolo sus pentru a ajunge la ele ca
ieșind dintr-o ceață lasată peste vale...
Așa frumos se vede de jos bisericuța de lemn
de la Copâlnic-Mănăștur și cea din Lăschia, cea cu turla de lemn rotundă, după
influențele baroce ale epocii în care a fost ridicată.
Ca să nu mai vorbim încă o dată de vestitele
biserici de lemn de la Plopiș și Șurdești, monumente de arhitectură e pe Lista Patrimoniului
Universal UNESCO.
Lăsăm mașina în satul Preluca Veche, pe o
stradă pustie, unde latratul unor câini nevăzuți te duc cu gândul la nuvelele
horror dintr-o Scoție atemporală...
Avem ca țintă Defileul Lăpușului, dar mai
întâi trecem peste Culmea Preluca și vedem impresionanta Poartă a Pintii, o
arcadă din calcare dolomitice.
Coborâm ușor, printre exemplare ample de
moșdrean înflorit și frumos mirositoare, spre Valea și Cascada Babii.
Și de deasupra cascadei zărim pe o poiana
înflorită și necosită puzderie de sculpturi risipite prin tot locul.
Pe neștiute, ajungem astfel în Poiana
Soarelui de pe Dealul Pietriș, unde vedem și atingem cu mâna sculpturile
monumentale realizate în calcare albe, dar și în marmură pistruiată, ori o rocă
mai dură și mai închisă la culoare, probabil un andezit local.
Ajungem în satul Ciocotiș, (oricum suntem
total pierduți în geografie) și un indicator maroniu ne îndeamnă sa urcăm până
la Schitul Șatra, cel de pe Cornul Șetrii, iar alte indicatoare, de aceasta
dată turistice, promit că în zonă putem vedea o peșteră, dar și gura unui aven,
ambele de sorginte tectonică...
Ne mulțumim doar să vedem un mic mausoleu
închinat eroilor din Ciocotiș din primul razboi mondial, dar și bustul
voievodului Mihai Viteazu din Runcu, o urbe cu un vag aer de buricul
pământului.
Nu știm mare lucru despre istoria de acum o
suta de ani a locurilor, dar mirarea vine din faptul că vom mei vedea bustul
marelui Mihai și în alte localități din Țara Chioarului.
Se pare că Mihai Viteazu a avut o relație
specială cu Țara Cioarului, astfel că după unirea de la 1600, voievodul muntean
avea să se îngrijească de viața spirituală a românilor de aici, ridicând câteva
biserici și o mânastire la Habra, ajutat de episcopul Efrem, cel care a trecut
biserica românilor de la Episcopia ruteană de la Muncaci, la cea română de la
Baia Mare.
Nu vrem să pătrundem în hățisul istoriei. Ne
dăm seama că suntem total nepregătiți atunci când trecem prin satul Șișești și
nu ne mai amintim de numele cărui om politic român se leagă numele acestei
micuțe localități...
Așa că ne mulțumim să gustăm din savoarea
toponimiei locale, cu nume de localități ca Butesea, Hovrila, Vălenii Șomcutei,
Șomcuta Mare...
Și să realizăm că simțământul acesta că
străbatem locuri atât de depărtate de Galațiul nostru e unul relativ, dacă e să
ne gândim că aici suntem la capătul de țară mai apropiat de inima Europei...
Lucru care face ca Moldova noastră să fie cea departată...
Ca împăratul acela care își avea castelul peste
7 mări și 7 țări, și când a privit zările pe fereastra din turn a exclamat:
,,Doamne, ce departe mai stau!...”
Luni, 18 iunie 2018 - 19:16
Afisari: 1,190
gigicepoiu
Sâmbătă, 23 iunie 2018 - 13:42