Tehnici de mers

Folosim de atîta vreme picioarele pentru mers, încît subiectul articolului poate părea amuzant. Organizînd de ceva timp ture de iniţiere cu şi pentru colegii de serviciu, am observat că principala problemă a începătorilor este reprezentată nu de condiţia fizică, ci de modul în care merg. Îmi petrec în ture o bună parte din timp încercînd să le explic ce şi cum să corecteze. M-am gîndit că le poate fi util şi altora.

Mersul pe munte diferă substanţial de mersul pe care-l folosim zilnic. În oraş, scopul e acela de a ajunge cît mai rapid dintr-un punct în altul, presaţi continuu de o grabă artificială, de cele mai multe ori indusă de alţii. Muntele are un scop recreativ, aşadar scopul călătoriei e de a vedea pesajele, nu de a ajunge cît mai repede la destinaţie. Pentru a ne putea bucura de peisaj, trebuie să avem corpul într-o stare suficient de odihnită încît să nu fie nevoie să apară întrebarea "cît mai avem pînă ajungem?" la fiecare cîteva minute. Cu alte cuvinte, trebuie să fie schimbat modul de mers astfel încît să devină eficient, să consume cît mai puţină energie. Cum?

1. Muşchii

Aproape toţi începătorii tind să-şi folosească muşchii de la gambe şi să meargă pe vîrfuri cînd urcă. Efectele nu se lasă aşteptate, în scurt timp simţind că le iese foc din tălpi şi din glezne. Pentru orice tip de efort, nu neapărat pentru mers, trebuie să fie folosiţi cei mai mari muşchi disponibili. De aceea se folosesc muşchii femurali. Talpa trebuie ţinută în întregime lipită de sol, iar mersul se face împingînd în picior ca la genuflexiuni. În momentul împingerii, greutatea corpului este deplasată pe celălalt picior. Transferînd mereu greutatea de pe un picior pe celălalt, la un moment dat veţi vedea că mersul va deveni legănat, iar efortul depus se va diminua considerabil.

2. Pasul

O altă problemă depistată a fost mărimea pasului. Paşii de un metru aduc oboseala extrem de repede, indiferent de ritmul de mers. Pentru urcuş consider că cel mai potrivit pas e cel la care dinstanţa dintre vîrful unui picior şi călcîiul celuilalt e uşor mai mare decît propria talpă. La această distanţă poate fi folosită foarte bine tehnica balansului, necesitînd un impuls mic pentru a muta greutatea de pe un picior pe celălalt. Aici nu există o metodă universal valabilă, dar experimentînd vă veţi găsi fiecare un mod care vă va fi comod. La coborîre paşii mici sînt şi mai importanţi, pentru că de ei depinde echilibrul. Coborîţi cu genunchii uşor îndoiţi şi corpul aplecat uşor în faţă. Nu în spate! În cazul pierderii echilibrului, dacă aveţi corpul aplecat în faţă vă puteţi redresa uşor. Vă veţi alege cu febră musculară, însă muşchii se refac. Cartilajele şi ligamentele nu.

3. Cadenţa

Corpul uman are o calitate aparte: învaţă foarte uşor ceva repetitiv. Impunîndu-ne conştient un anumit ritm, corpul se adapteză şi îl foloseşte ulterior în mod automat. Cîntatul unei melodii în gînd este una dintre cele mai eficiente metode de a păstra un ritm constant. O altă metodă este număratul paşilor, cu dezavantajul că poate fi mult mai plictisitoare. Cadenţa devine mai importantă atunci cînd se instalează oboseala sau cînd aveţi de trecut peste un moment mai dificil.

4. Beţele de trekking

Multă vreme nu le-am folosit, fiindcă mi se păreau inutile. Cînd am început să le folosesc corect, situaţia s-a schimbat dramatic. Tehnica este simplă. Beţele trebuie reglate astfel încît atunci cînd sînt ţinute pe sol, mîinile să formeze la cot un unghi drept. Se trec mîinile prin chingi, iar în mers se împinge în chingă cu încheietura mîinii. Degetele au doar rolul de a dirija băţul către punctul în care urmează să fie sprijinit. În funcţie de teren şi de fiecare persoană, beţele pot fi folosite alternativ sau ambele odată. Pe urcările mai abrupte e comod să fie folosite amîndouă, împingînd în ele cu ambele mîini simultan. Efortul depus de picioare este cu mult mai mic. Veţi şti că le-aţi folosit corect atunci cînd ajungeţi la destinaţie. Dacă şi în mîini şi în picioare resimţiţi aceeaşi oboseală, e semn clar că aţi mers corect.

5. Atitudinea

Deşi e pe ultimul loc, psihicul e cel care face diferenţa în absolut toate cazurile. Ca orice altă parte componentă a corpului uman, poate fi educat. O mare parte a începătorilor tinde să renunţe mult mai devreme decît e cazul, refuzînd de cele mai multe ori să continue, sub motiv că nu mai pot. Refuzul nu este niciodată o soluţie, iar expresia "nu pot să fac asta" trebuie extirpată din vocabular şi înlocuită cu o întrebare: cum să fac să pot face asta? Căutînd soluţii sau o metodă pentru a continua, oboseala e învinsă, chiar dacă nu dispare. Atitudinea e cea care vă ajută cînd aveţi de trecut "zidul", un termen folosit de aproape toată lumea care face sport. Corpul termină destul de rapid glucidele din sînge în timpul efortului, creînd senzaţia de oboseală, că am dat peste un zid după care nu mai putem continua. Rezervele de grăsime încep să fie folosite ca sursă de energie, iar oboseala falsă este un reflex de apărare al corpului, peste care se poate trece cu uşurinţă.  Senzaţia respectivă durează cîteva minute, timp în care atenţia trebuie orientată către orice altceva. Glumele, poveştile şi discuţiile pot ajuta foarte mult. Cu alte cuvinte, nu vă daţi bătuţi uşor.

(Există două astfel de "ziduri". Dacă primul poate fi trecut destul de uşor, convingînd corpul să treacă la consumarea rezervelor de grăsime, cu al doilea treburile stau complet altfel. Ajunşi în acest punct, tăria de caracter e cea care spune cuvîntul. Rezervele de energie fiind deja terminate, corpul începe să consume muşchii, iar procesul e dureros. Din fericire, puţini dintre voi veţi ajunge aici.)

Cam astea ar fi, pentru început, veţi mai descoperi multe chiar voi înşivă. Drum bun!

Sâmbătă, 27 aprilie 2013 - 13:43 
Afisari: 9,711 


ratza