Stane in deriva (2)

   Povestea spune că un om, săpându-şi grădina, a găsit în pământ o statuie de marmură albă.

   O curăţă cu grijă şi o duse bucuros să o vândă unui colecţionar bătrân.

   Cu banii frumoşi obţinuţi pe ea, omul nostru se întorcea spre casă gândind:

   ,,Cum poate cineva să dea o aşa grămadă de bani pentru un bolovan cioplit, vechi de mii de ani?!”

   În acest timp colecţionarul mângâia fineţea formelor perfecte şi o privea uimit de frumuseţea ei spunându-şi:

   ,,Cum poate cineva să se lipsească de o asemenea minunăţie pentru doar un pumn de bani pe care mâine poate că nici nu îi mai ai?!”

   Desigur, diferenţa de percepţie dintre cei doi era dată numai de cunoaştere.

 

   Revenind la oile noastre, vom înţelege că numai cunoaşterea ne poate determina să ne înfrângem starea iniţială de teamă şi de repulsie pe care o încercăm la apropierea de o stână.

   Şi având în vedere că păstoritul ne-a ţinut nouă, românilor, neamul neclintit din aceste locuri vreme de mai bine de trei milenii, cunoaşterea aceasta poate deveni obligatorie…

 

   La nivelul cel mai de jos istoria se exprimă prin datini şi tradiţii. Astfel păstoritul se desfăşoară după un calendar bine stabilit dealungul vremurilor, având ca repere câteva sărbători creştine.

   De Sfântul Gheorghe (23 aprilie) oile se strâng de la oamenii din sat şi se formeaza turma.

   Mieii, care au scăpat de sacrificial pascal, sunt acum înţărcaţi, despărţiţi de oi (ce behăială!), şi adunaţi şi ei în turma cârlanilor şi sterpelor.

   În primele zile ale lunii mai (în funcţie şi de vreme), oile mânzări urcă în munte.

   Până la Sfântul Ilie (20 iulie) tradiţia interzice femeilor sa urce la stâna şi ciobanilor să coboare in sat.

   La această sărbătoare din miez de vară se organizează nedei în satele mocăneşti, ori în poieni mai înalte din preajma acestora.

   De Sfântă Măria Mică (8 septembrie) turmele se pregatesc să coboare din munte, lucru care se petrece de obicei în a treia săptămână a aceleiaşi luni.

   Pâna la Sfântu Dumitru (26 octombrie) oile se mai ţin încă în turmă (în strânsură) prin poienile şi fâneţele din marginea satului.

   Pentru a avea miei încă din iarnă, berbecii se dau în oi înainte de aceasta sarbatoare.

   După Sfântu Dumitru oile se răvăşesc, urmând ca fiecare gospodar să se îngrijească de oile lui pe timpul iernii.

   În alte vremuri, cănd transhumanţa nu era împiedicată ca acum, turmele se menţineau şi iarna şi mergeau sa ierneze în zone cu climă mai blândă, în lunca Dunării, ori în Dobrogea.

 

   De cele mai multe ori stâna se amplasează la marginea de sus a pădurii şi asta din mai multe motive:

-să fie adăpostită de vremea rea de pe munte, de vânt şi furtuni cu descărcări electrice.

-să aibă în apropiere un izvor cu apă bună. (În spatele stânii din Oslea Română (M. Godeanu) se poate vedea un ,,apeduct” ce adduce apa lânga stâna de undeva de la o distanţă de peste 1km.)

   Stână părăsită in Muntele Oslea Română (M. Godeanu).

 

 

-să se poată procura uşor lemne de foc pentru pregătirea hranei şi prepararea produselor din lapte.

-să sigure un acces uşor pentru căruţa ori tractorul venit de jos.

-în partea de jos a golului alpin şi prin luminişurile din pădure se găsesc şi ierburile cele mai bune pentru păscutul turmei.

   Stână in Muntele Tega (M. Podul Calului).

 

 

   Stâna e o construcţie semipermanentă alcătuită din 2-3 încăperi.

   Comarnicul e camera principală a unei stâne, spaţiul în care se face focul. Din această cauză pereţii de bârne ai stânii au spaţii lăsate pentru a se putea face ventilaţia. (Lucru de care nu suntem încântaţi dacă înoptăm în extrasezon la o stână.)

   În acoperiş, chiar deasupra vetrei de foc, este prevăzut un chepeneag, acoperit şi el cu şindrilă, prin care iese fumul.

   În unele zone din ţară comarnic se numeşte numai dispozitivul de care se prinde ceaunul (cazanul) deasupra focului.

   E vorba de un drug gros de lemn de care se agaţă toarta vasului pus la foc. Grinda aceasta de prindere se rabate în plan orizontal, fiind prinsa cu o balama de stâlpul bine înfipt în podeaua stânii.

   Astfel se ia de pe foc ceaunul făra a fi nevoie sa fie ridicat de doi oameni.

   Comarnic rabatabil la stâna Scorota (M. Retezatul Mic).

 

 

   La unele stâne drugul orizontal se prinde chiar de unul din stâlpii din perete, în acest caz dispozitivul numindu-se vârtej.

   Tot în comarnic se mai găsesc cioroboaiele, vasele si sculele cu care baciul prepară caşul, urda etc.

   De grinzile acoperişului sunt prinse scoabe de care se prind plasele de pânză ori tifon in care caşul se lasă la scurs.

   Stână părăsită in Valea Soarbele (M. Retezatul Mic).

 

 

Stâna din Scorota (M. Retezatul Mic)

 

 

   Celarul este cea de-a doua cameră a stânii, cea în care caşul se pune la teasc (sub o greutate).

   Masa înclinată, prevăzută în partea de jos cu un uluc de scurgere, pe care se pune la teasc caşul, se cheama crintă. (În Prahova crintă se cheama şi telemeaua tare, uscată.)

   În celar se frământă brânza şi se pune în putini, ori caşul scurs se taie în felii şi se pune la saramura în putini de brad.

   Unele stâne au şi o a treia cameră, de fapt un depozit unde se păstrează la loc curat şi aerisit putinile cu brânza framântată ori pusă la saramură. Tot aici se ţin şi alimentele pentru hrana oamenilor.

   Cum am văzut într-un Articol anterior, în stâna dorm numai baciul şi mânătorul (ucenicul).

 

   Stână părăsită pe Cracul cu Ştevie (M. Godeanu).

 

 

   Mai mult un bordei decât o stână. Stâna din Vlaşcu Mare (M. Cernei).

   

   Stâna din Muntele Podul Calului inainte de furtună. (M. Buzăului).

   Stâna din Muntele Renţea. (M. Baiului).

Mânzările, oile pe lactaţie cărora li s-au luat mieii de la supt, se mulg de 2-3 ori pe zi.

   Mulsul oilor se face la strungă.

   Oile îşi aşteaptă rândul la muls într-un ţarc anume, diferit de ţarcul târlei, cel în care înoptează turma.

   Strunga e formata din 3-4 deschizaturi cu portiţă prin care oile vin pe rand, trecând prin spaţiul tot mai îngust numit gârliciu.

   Strunga stânii din Muntele Renţea (M. Baiului).

 

 

   Strunga stânii din Oslea Română (M. Godeanu)

 

 

   Scaunele pe care stau mulgătorii sub un acoperiş precar se cheamă spătari.

   Ciobanul eliberează portiţa cu picioarul lasând să intre o nouă clientă la muls. Oaia se mulge printre picioarele din spate, cu două mâini, laptele curgând în şiştar.

   Şiştarul este o găleată specială, cu gura înclinată şi baza mai largă decât marginea de sus, desigur, pentru a nu se răsturna.

   (După parerea mea valoarea unui mulgător e dată de fantezia de înjuraturi cu care îşi calmează oaia în timpul mulsului.)

   După muls şiştarele se spală şi se pun la zvântat într-un prepeleac. Prepeleacul e un trunchi de lemn cu numeroase crengi ramificate şi tăiate la o dimensiune anumită.

   Mai ,,neliniştite”, caprele sar rândul la muls trecând în gârliciu direct peste alte oi. În acest mod ele pot sări din ţarc nemulse.

   Să nu ne imaginăm că mulsul se desfâşoară tihnit, în linişte…

 

   Târla este locul împrejmuit în care oile se odihnesc peste noapte.

   În zonele mai vântoase din Dobrogea târla este prevăzută cu un perete-paravan din stuf numit surlă.

   Peste noapte oile sunt păzite de urs şi de lup de către ciobanii care dorm lângă ţarc, ,,la aripă” şi de câinii care îi însoţesc.

   La cel mult două săptămâni locul târlei trebuie schimbat deoarece balegarul muiat de ploi devine un mediu în care oile se pot infecta la picioarele julite prin pietrele de pe munte.

   În locul târlei iarba se înneacă şi în timp locul ei e luat de ştevie şi urzici.

   Interior la stâna din Muntele Renţea. (M. Baiului).

 

   Pe munte câinii ciobăneşti sunt folosiţi atât pentru pază, cât şi pentru mânatul turmei. Numărul şi forţa câinilor depinde de mărimea stânei, dar mai ales de faptul dacă zona e bântuită de urşi. Astfel se poate constata că în Bucovina, unde nu prea sunt urşi, căţelandrii de la stână au un rol pur decorativ…

   La stânele din Carpaţi putem întâlni şi trei rase de câini ciobăneşti autohtoni.

Ciobănescul mioritic este o rasă veche românească.

   E un câine de talie mare, puternic, robust, fără a fi greoi. Se spune despre el că e singurul ciobanesc ce are şanse sa scape in lupta cu ursul.

   Blana este dublă, stratul exterior fiind de 10-15cm lungime. De cele mai multe ori exemplarele întâlnite la stână sunt de culoare albă, eventual cu pete gri sau negre.

  Ciobănesc mioritic. Poiana Dălghiului (M. Ciucaş).

 

 

Ciobănescul carpatin e o rasă formată în timp tot în spaţiul românesc.

   E un câine de talie mare, puternic si impozant. Blana dublă are stratul exterior scurt, des şi aspru.

   Coada este lungă, cu păr lung şi e ţinută în jos numai în repaus.

   E un câine curajos, dar echilibrat şi calm.

   Ciobănesc carpatin. Poiana Dălghiului (M. Ciucaş).

 

 

Ciobănescul românesc corb e o rasă autohtonă întâlnita în special în Carpaţii Meridionali.

   E un câine de talie mare, cu piept lat şi înalt. Blana dublă e de culoare neagră, unele exemplare prezentând pete albe pe piept şi pe labe.

   E un câine inteligent, activ şi ascultător.

 

   Câini la teica cu zer la stâna Scorota (M. Retezatul Mic).

 

 

   Când potecile noastre ne duc în preajma turmelor, ori a stânelor, să nu uităm nicio clipă ca avem de-aface cu câini domestici, inteligenţi, care nu-şi fac decât datoria şi atât.

   Afirm cu toată responsabilitatea că niciodată nu am avut probleme grave cu câinii ciobăneşti.

 

 

   La începutul anilor 70 tata era primar la Mâneciu. Cum atunci numărul partidelor era destul de redus, (adică unu) şi viaţa politică lăsa mai mult timp liber lucrurilor mai pământeşti. Cum ar fi mersul pe munte.

   În acea vreme tata legase o frumoasă prietenie cu comandantul unităţii militare de la Mogoşu, maiorul Bujor.

   Duminica dimineaţa aşteptam cu nerăbdare claxonul gâjâit al GAZ-ului de armată care venea sa ne ia într-o nouă aventură.

   Mergeam împreună cu tata ,,în inspecţie” la vreuna din stânele din Munţii Grohotiş: în Radila Mare, Moaşa, Ulita (şi nu Uliţa), Poiana Lungă, Cucioaia, Nebunu, Bobu Mic, Babeşu, unde erau baci nea Vasile Frânculeţ, Stelică Piuaru, Lică Tomoşoiu, Nică Torofleacă, Costache Cursaru, Nicu Fofircă, ori Gică Duţu.

   Nenea Costache Cursaru.

 

 

   La capătul drumului forestier rămâneam câteva clipe sub prelata ,,gipanului” pentru a lăsa să treaca valul de praf care ne urmarea ca o coadă de cometă.

   Ne pregăteam să continuăm drumul pe jos şi de fiecare dată admiram echipamentul ,,ştok” al ofiţerului: ghete înalte, de un roşu închis, pantaloni pană, cămaşă subţire cu epoleţi.

   Rucsacul său imens avea chingile din piele galbenă, căptuşite pe faţa interioară cu pâslă albă.

   Nu mergeam în ospeţie cu mâna goală… Maiorul sălta voiniceşte rucsacul burduşit cu batoane de salam, conserve si franzele albe.

   Raniţa tatei, mai uzată, stătea să se rupă sub greutatea sticlelor cu ţuică ori undelemn, a pungilor cu fasole uscată ori păstăi de pe arac şi tot ce pusese mama pentru câteva ciorbe bune.

   Pentru mine nenea Bujor aducea o traistă strânsă de gât cu un şnur gros, destul de babană, dar uşoară, pentru ca era plină cu un amestec de pachete de ,,Carpaţi” şi duzini de chibrituri.

 

   Ajunşi la stână, până să ne tragem noi sufletul coborau şi oile pentru mulsul de prânz.

   Dintre oaspeţi numai eu mă implicam, ca mânător la strungă. Se glumea pe seama mea, ciobanii încredinţându-l pe tata că aş fi numai bun să mă ,,îmbarc” vreme de-o vară în echipajul stânii.

   Ei îşi continuau buna-dispoziţie la o duşcă în stână, în vreme ce eu ma jucam cu puii dolofanii ai vreunei căţele cuminţi.

   După ce ciobanii stateau la masă şi îşi luau şi tainul din ţigările aduse de mine, baciul ne invita şi pe noi să gustăm din bunătăţile de la stână.

 

   Baciul stânii din Muntele Paltinu (M. Baiului).

 

 

   Baciul stânii din Muntele Şeţu (M. Grohotiş)

 

 

   Caşul dospit.

   Pentru prepararea caşului se strecoară laptele mulsşi se pune într-un vas mare (cazan, ceaun). Se adaugă chiagul şi se omogenizează bine.

   (Cheagul folosit în present şi la stână e o soluţie industrială de pepsină. Cheagul natural se obţine din stomacul mieilor sacrificaţi înaintea vârstei de 3 săptămâni.

   Se pune la macerat bucăţi din stomacul animalului, în lapte cu multă sare.

   După 2-3 saptămâni se taie mărunt şi se freacă între degete pâna se dizolvă în 3l de apă caldă.

   Se filtrează şi se dozează pentru mai multe întrebuinţări.

   La nevoie se poate întrebuinţa şi mucoasa stomacului de porc.)

   După circa 10-12 ore se desprinde coagulatul cu mâinile de pe pereţii vasului şi se mărunţeşte.

   Se adaugă zer încălzit şi se trece la adunarea caşului sub forma unui gogoloi mare.

   Se pune caşul, după ce s-au cules toate bucăţelele din zer, într-un tifon şi se aşează la scurs, sub o loazbă groasă de lemn.

 

   Brânza de putină şi brânza de burduf.

   Caşul dulce presat 2ore se duce pe masa-crintă din celar şi se lasă la dospit la temperatura de 12-14 grade vreme de 10-12 ore.

   Caşul astfel dospit se trece prin maşina de tocat, sau se freacă cu ajutorul ravalului, o bucata groasă de lemn de fag, cu crestături mari pe una din feţe.

   Brânza frământată se introduce prin presare în putină, în burduf de oaie, în băşică de porc, sau în coajă de brad.

 

   Caşul sărat.

   Caşul dospit se taie sub formă de feliişi se pun în saramură în putini. Se pot păstra aşa până la livrare (consum), ori se pot scoate la zvântat după câteva zile.

   Bunătăţile stânii in Cheile Ţesnei (M. Mehedinţi).

 

 

   Untul.

   Untul se prepară în special spre toamnă, când iarba e mai consistentă şi laptele mai gras.

   Se smântâneşte laptele prins, dar se foloseşte şi zerul înainte de extragerea urdei, adăungându-se şi puţină spumă de urdă.

   Se pun într-un putinei de 15-20l şi se bat cu un bătător cu găuri până ce particulele de grăsime ies la suprafaţă.

   Untul acesta crud se adună cu o lingura de lemn şi se pune în apa rece dintr-un vas.

   Ce rămâne după extragerea untului se numeste ţiţei şi e o zeamă acrişoară şi răcoritoare.

 

 

   Urda.

   Pentru prepararea urdei, zerul rămas după scurgerea caşului dulce, se fierbe timp de o ora la 85-90 grade C, fără a se da în fiert.

   În acest timp are loc precipitarea restului de proteină din zer.

   Se amestecă cu un linguroi de lemn pentru ca urda să nu se lipească de fundul ceaonului.

   Bucăţelele de urdă se ridică treptat la suprafaţa cazanului, se culeg cu un polonic şi se pun într-un tifon curat pentru scurgerea zerului.

   După 10-15 min. se obţine urda, care are o consistenţă fină, gust dulce, uşor înnecăcios.

   1kg de urda se obţine cam din 10-12l de zer rămas la scurgerea caşului.

 

   Jintiţa.

   E tocmai amestecul acesta de urdă şi zer, de dinainte de ieşirea la suprafaţă şi culegerea cu polonicul.

   Jintiţa se poate consuma caldă, adica proaspată, ori pusă la rece, când devine mai acrişoară.

 

   Balmoşul.

   Se pune o cantitate de jintiţă să fiarbă la foc mic. Se amestecă continuu pentru a nu se lipi de fundul vasului.

   Se fierbe 10-15min., atenţi ca spuma să nu dea în foc.

   Se adaugă mălai sub forma de ploaie şi se mestecă încet pentru a nu se forma cocoloaşe. Se lasa la fiert până când deasupra începe să iasă grăsimea (untul) din jintiţă.

   Balmoşul se serveşte cu lapte prins (bătut), sau cu salată de roşii, castraveţi şi ceapă.

   Interior stână mai modestă. Muntele Vlaşcu Mare (M. Cernei).

 

 

 

   Poate că nu ar trebui să trecem cu vederea greutăţile şi pericolele de care au parte oile şi oamenii de la stână…

   După ce primăvara sunt tunse, oile se îmbăiază într-o substanţă dezinfectantă pentru îndepărtarea paraziţilor de pe piele: căpuşe, râie.

   Dacă apar cazuri de gălbează toate oile vor primi, preventive, gogoşi cu o substanţă ce le va proteja ficatul de acest dăunator.

   Pe lângă pericolul infecţiei la picioare şi acelea ce vin de la animalele sălbatice, oile sunt permanent expuse la descărcări electrice şi furtuni cu grindină.

   (Am văzut în Valea Iarului din Retezatul Mic o groapă plină cu cadavrele oilor trăznite.)

   Pe vizibilitate scăzută turma poate ajunge în zone prăpastioase, unde se pot întâmpla accidente.

   Deasemeni, oile se pot rătăci in caz de ceaţă, ori de depărtare de turmă şi cum oaia nu e la fel de inteligentă ca un câine, nu ştie să se întoarcă singură la stână.

   Baciul de la stâna din Cheile Ţesnei ne-a povestit că în fiecare an are 5-6 cazuri în care oile lui sunt muşcate de bot de vipere. Spunea că le crestează pe muşcătură, le stoarce cu putere şi pe deasupra le maid ă şi pe gât o fiertura din ierburi de leac. Şi le scapă…

 

   Cănd vorbim de greutăţile vieţii de cioban trebuie să avem în vedere că mai bine de jumătate din zilele de la munte sunt ploioase.

   Şi când scoţi nasul dimineaţa din cort şi vezi că plouă cu găleata… parcă-ţi vine să mai amâni plecare cu câteva ore, ori chiar cu o zi.

   Ei bine, în aceste împrejurari ciobanul trebuie să-şi părăsească culcuşul său de la ,,aripă”. Oaia ,,funcţionează” pe orice vreme şi ea trebuie mulsă şi dusă la păscut şi pe ploaie.

   Mai adăugăm şi furtunile care surprind ciobanii pe vârful muntelui, dar mai ales atacurile nocturne ale ursului şi lupilor.

   (De aceea nu cred că e cazul să reproşăm ciobanilor că au câini prea mulţi şi prea răi. Prea mulţi sunt doar urşii…)

   Răsplătit cu o ţigară, ori cu un gât de tărie, orice cioban poate povesti episoade ce-ţi pot face părul măciucă. …Şi măciuca fir de păr.

   Aşa că să-i dăm cezarului ce-i al cezarului şi ciobanului tot respectful pentru munca sa grea.

   Cioban in Muntele lui Andrei. (M. Baiului).

  

 

   Învaţă de la stână să-nduri furtuna grea,

   Învaţă de la turmă să fi smerit ca ea.

   Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi,

   Învaţă de la Lună să nu te înspăimânţi.

   Învaţă de la floare sa fii gingaş ca ea,

   Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.

   Învaţă de la păsări să fi mereu în zbor,

   Învaţă de la noi ce-nseamnă un popor.

   Învaţă de la ape să nu dai înapoi,

   Învaţă la Română, Carpaţii îi ştim noi…

 

   Să zicem că până aici am scos-o noi la capăt cu partea de cunoaştere…

   În fapt ,,deriva stânelor” tinde să devină tot mai mult o realitate. Stânele sunt tot mai pustii în primul rand din cauza lipsei de interes al noilor generaţii.

   Numai cine e crescut la stână de mic, poate să spună că mai e atras de viaţa dură de pe munte.

 

   ,,Fluierul, oile şi-un câine

     Mi-au fost fraţi, mi-au fost tovarăşi

     Parcă-aş vrea să întorc anii

     Şi cioban să mai fiu iarăşi.

 

     Să mai dorm noaptea la stână,

     Tata să-mi spună poveşti…

     Unde eşti, copilărie?

     Şi tu, tată… unde eşti?”  (versuri de Mariana Adăscăliţei)

   Ciobănaş sub Vqrful Neamţu. (M. Baiului).

 

   În drumurile noastre vedem cum munţii rămân pustii şi vara, cum stânele ne ies în cale fără noroiul şi mirosul iute la care ne aşteptăm, tăcute şi oarbe, ca nişte vlăgiute piese de muzeu…

   Colac peste pupăză, ,,normele europene” cer condiţii de fabrică de brânzeturi în vârf de munte.

   Asta nu poate fi decât ,,o mână în beregată” pentru filonul cel mai viguros al fiinţei noastre naţionale: civilizaţia pastorală din spaţiul cartpatin.

  

Marţi, 21 februarie 2012 - 19:00 
Afisari: 9,523 


gigicepoiu