Sprânceana de legendă a Penteleului

     „În spate aveam culmea întinsă a Penteleului, starostele munților din Buzău..”  

                                                                                                         Alexandru ODOBESCU - Pseudo Kynegeticos

     Masivul Penteleu este situat la extremitatea estică a munților Buzăului, fiind despărțiți de munții Vrancei și Podu Calului prin culoarele văilor Bâsca Mică și Bâsca Mare.Cu altitudinea maximă la 1772 m, impresionează prin culmile sale prelungi, pajiști întinse și prin perspectiva largă pe care o oferă asupra Carpaților de Curbură.

     Numele Penteleu ar deriva de la pronunția grecească a cifrei cinci – „pente”, știut fiind că din trunchiul său pornesc răsfirate, ca degetele de la o mână, cinci culmi mari: Cernatul, Miclăușul, Piciorul Caprei, Viforâta și Zănoaga.Nicolae Iorga explică denumirea prin derivarea de la numele Pantelimon transformat în Pintilie, Pentelie, Penteleu.

     Recunoscut prin „cele mai încântătoare și cele mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaților” (Alexandru Vlahuță – România pitorească), Penteleul a păstrat în mintea oamenilor imaginea numeroaselor turme de oi, care odată cu topirea zăpezii, iau cu asalt uriașul masiv așezat în locul de întâlnire al celor trei mari provincii românești: Transilvania, Moldova și Țara Românească.

     Oieritul, precum și spațiul de confluență al unor provincii cu evoluții istorice diferite au făcut din Penteleu un tărâm care ne întâmpină cu povești și legende frumoase, personaje și istorie interesante.

    

     În jurul anului 1500 (nu există dată precisă) pe muntele Penteleu, de ziua Drăgăicii, în locul numit „La Lilieci”, situat lângă Lacul Roșu (acum este colmatat) se organiza un târg la care buzoienii, râmnicenii și vrâncenii participau cu lână, brânzeturi, dogărie, țuică, fructe și miere de albine, iar transilvănenii cu postavuri, vase și opinci.

     Acolo, când infloreau drăgăicuțele, păstorii din Țara Românească, Moldova și Transilvania se întâlneau, iar fetele și feciorii de dincolo și dincoace de Carpați își găseau perechea prin nunțile ce urmau a se face în timpul sărbătorilor.

     În tradiția populară, Drăgaica era o mireasă ce umbla pe pământ sau în aer în ziua solstițiului de vară, cântând și dansând împreună cu alte zâne fecioare, peste câmpuri și păduri.În timpul nopții introducea bob în spicul de grâu, dimineața stropea cu rouă plantele de leac, iar ziua împărțea rod semănătorilor, ursea fetele la măritat, înmulțea păsările și animalele.Dacă ziua ei era nesocotită, Drăgaica aducea vijelii și furtuni, iar florile rămâneau fără leac și miros.

     Din a doua jumătate a secolului XVIII, târgul Drăgaicii de pe Penteleu este mutat la marginea orașului Buzău, devenind una dintre cele mai așteptate sărbători populare românești.

                   

     Cum tot ceea ce este adevărat trece prin timp, descoperim balada haiducului Gheorghelaș, care a bătut dealurile și munții Buzăului, de la Istrița și până-n Penteleu, luând de la bogați și dând celor nevoiași.

     Născut prin părțile Cislăului, Gheorghelaș (fiul moșneanului Negoiță), cunoscut și sub diminutivele de Gheorghiță și Gheorghieș, se înrolează în oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu în 1821, cu care participă la luptele date contra arnăuților la Pătârlagele, Mânăstirea Cârnu, Nișcov și Mânăstirea Găvanu.

     După moartea lui Tudor Vladimirescu, între 1821-1827 (când a fost ucis) , Gheorghelaș ia drumul haiduciei alături de alți doisprezece tovarăși de arme, ce stăteau mai mult ascunși pe valea „Șapte Izvoare” din Penteleu.O altă ascunzătoare era pe valea pârâului Cașoca la cascada Pruncea în munții Podu Calului.

     Inamicul său, armașul Ștefan Macovei, omul banului Dumitrache Ghica, cel ce uzurpase munții Penteleului, Brăiești, Mușa și Furu de la obștile moșnenești, va fi răpus de haiduc pe pășunea de la „Fântâna Bradului”.

     O poteră formată din oamenii lui Macovei îl prinde pe Gheorghelaș, fiind trădat de către un cumătru de-al său, Ștefan din Cătina, și îl omoară în locul numit „Chichilăi”, lângă o potecă ce urcă pe piscul Penteleului.

     Istoricul literar Gheorghe Dem Theodorescu în volumul său „Poezii populare române” precizează că „haiducul Gheorghiță este cel mai autentic dintre toți, deoarece este singurul care are un mormânt atestat istoricește”.Cel mai probabil ar fi vorba de locul numit „Fagul Alb” din Penteleu.

     La sfârșitul secolului XIX s-a născut o altă legendă, cea a haiducului Năchită, de origine din Varlaam.Rămas orfan de tată (plecat fiind după oi la Cernatu, fusese adus cu pielea capului smulsă de o labă de urs) în 1871, pe când avea 18 ani, rămâne cu puține oi, cu arenda pășunilor tot mai mare și este prins la furat de mioare de la ciobanii cu chimirul plin ce urcau pe Penteleu.

     Scăpat nevătămat de la pieire, viața lui capătă un curs dramatic spre deznădejdea mamei sale, luând calea codrilor Penteleului alături de iubitele lor.Maria Sterian nu a fost de acord, așa încât Năchită o răpește, dar în calea lor, amețit de băutură ucide o persoană, moment în care autoritățile demarează prinderea lui.Se organizează o poteră, care printr-o confuzie o ucide pe Maria, fără a-l prinde însă și pe Năchită.

     Într-o noapte, Năchită se întoarce în locul unde fusese împușcată iubita lui și înfige în pământ o cruce de fag, denumită mai apoi „Crucea Fetei”.Năchită este prins de poteră și împușcat chiar de mama sa, care nu suporta ideea ca fiul să-i atârne în ștreang.

     Troița de lemn de la „Crucea Fetei” există și astăzi, fiind îngrijită în fiecare primăvară de către ciobani.

     În numărul 5-6, 1-15 Martie 1884, al revistei Transilvania, apărută la Sibiu, descoperim o versiune romantică a povestei tragice de iubire în munte, culeasă de către un anume Sava Sioimescu, doar că pe fată o cheamă Leana.

                   

Sus pe munte-n Penteleu

Când e viscolul mai greu

Cine crivățul înfruntă

Și pe gol pustiu se-avântă?

Cine-n piscul cel înalt

Ca vulturii dau asalt?

Nu e oastea românească,

Ci e ceata haiducească,

Ce-ntr-o noapte a răpit

Și-n păduri s-a rătăcit

Cu cai mari și albe mioare

Și cu Leana, mândră floare.

Ceata suie prin brădiș,

Până iese-n luminiș

Sus la Șapte Izvoare,

Unde iarna-i viscol mare.

Dar din sat cine sosește

Pe haiduci îi urmărește?

Sunt părinții păgubași

Și ai satului nuntași.

Și cu mirele în frunte,

Toți voinici cu flinte crunte.

Când de-acasă au plecat,

Ei cu toții au jurat

Pe haiduci să-i pedepsească,

Pe Leana s-o desrobească,

Că-i frumoasă ca o stea

Toți la joc că mi-o prindea.

S-a oprit chiar mândrul Soare

S-o privească-n hora mare.

Sus, haiducii urcă mereu

Până-n vârf de Penteleu

Și-n pădure se opresc

Și-un foc mare ocolesc.

Cetea șede haiducește

Bea, mănâncă, chiuiește,

Numai Leana stă privind

Plănuind și tot gândind,

Cum să scape de-asă soartă

Ori în viață ori moartă.

Căpitanul cu blândețe

Îi vorbi de frumusețe

Și de salbe și de-amor

Ca să uite vechiul dor

Și cu el în haiducie

Să traiască, ca soție.

Tristă, Leana-i răspundea:

- „Viața mea e-n mâna ta,

Dar să știi c-a mea iubire,

Traiul dulce, fericire,

Numa’tuncea vei gusta

Când tu codru-l vei lăsa,

Și-aste flinte și pistoale

Le-i schimba-n fier de ogoare

Și-ți vei face car de boi,

Să n-ai grijă de nevoi.”

- Car cu boi și plug și casă

Am avut și turmă-aleasă.

Dar unul grec, ciocoi cumplit,

Cu zapciul învoit,

Cu încet ei mă prădară

Și în codru mă-nfundară!

Și de-aici nu voi ieși

Până nu le-o voi plăti....

Ți-a venit acuma rândul

Să-ți vedem credința, gândul:

Mândro, mergi de păzește

Și de-ndată ne vestește

Când pe culmi vei vedea

Că ne calcă potera.

Fata iese din brădiș

Și păzește-n luminiș

Tot gândind c-au să sosească

Cei ce au s-o desrobească.

Către seară și zăriră

Poterașii cum veniră,

Prin ninsoare sus pe munte

Chiar cu mirele în frunte

Leana mult se veselea

Și pe nume-i și chema.

Dar e viscolul prea mare

Și a-l ei glas răsunet n-are.

Degeaba ea i-a strigat,

Să nu se facă păcat,

Că-i a portului haiducesc,

Dar a pieptului femeiesc.

Poterașii n-auziră

De departe mi-o ochiră

Și un glonte-o nimeriră,

La pământ o și culcă.

Cine-n piept moartea-i trimise?

Al ei mire ce venise

Din robie a o scăpă

Și-a ei frunte a-ncunună,

Cum se cade la mireasă

Și a munților Crăiasa.

Pe când potera gonea

Pe haiduci îi risipea,

Leana-n sânge se scălda

Și-aici sufletul își da.

Părinți, mire o găsiră

Și cu toții o jeliră.

Ei cu preotul din sat

Se gătiră de-ngropat

Și făcură-nmormântare

Chiar aici pe culmea mare!

Și de-atunci oricine trece,

Vede-aici o piatră rece,

Pe-o movilă de pământ

E al fetei, trist mormânt.

                                                  

     În cotul Carpaților, în zona Gura Teghii-Penteleu a trăit la începutul secolului XX vulturul Ilie – „ultimul zăgan”, așa cum l-a botezat poetul Marin Sorescu.

     Istoria consemnează existența lui la Buzău între 1924-1942, prins fiind de pădurarul Furtună din Gura Teghii și cumpărat de bogătașul Petre Zangopol, care a îndrăgit acest zăgan, căruia îi făcuse cuib în turnul morii sale din apropierea gării feroviare din Buzău.Vulturul Ilie, iubind mult libertatea, zbura zilnic până în înaltul cerului, admirând orașul Buzău de la înălțimi.În timp, ajunsese să fie îndrăgit și iubit de buzoieni.

     Dar zborul i-a fost frânt brusc când, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, un soldat de pe peronul gării a ochit inima ultimului zăgan buzoian.Ilie a fost înmormântat ca oricare cetățean al orașului în cimitirul Dumbrava.

                           

     Bucuria acestui articol este cu atât mai mare cu cât cititorii, dornici să cunoască și să înțeleagă cât mai bine acest falnic munte, se vor încuraja să pășească pe căile ce duc înspre împărăția Penteleului.

Marţi, 31 ianuarie 2012 - 23:04 
Afisari: 18,509 


catalinlamun..