Pesteri si chei in nordul Olteniei

   Povestea unui jurnal de călatorie poate fi la fel de plictisitoare ca şi povestirea unui film văzut ieri, ori ca povestirea unui vis din noaptea trecută.

   Stă doar în talentul de povestitor al unuia ca Ioan Grigorescu, Romulus Rusan, Cristian Lascu (şi de ce nu, unul mai apropiat nouă, Ioan Stoenică), să facă din detaliile turei o naraţiune captivantă.

   Apoi mi-ar plăcea să cred că specificaţia ,,Obiective” agăţată de titlul Articolului nu va face doar o clasificare a celor prezentate, ci va stabili şi câteva oportunităţi de călătorie pentru cititor, poate chiar pentru vara viitoare.

 

   Dacă şirul Munţilor Mehedinţi, de la Dunăre şi până la Piatra Mare a Cloşanilor, e format din roci calcaroase, munţii din nordul Olteniei sunt doar tiviţi în partea lor sudică de bare masive din aceste roci sedimentere.

   Râurile pornite de sub crestele Căpăţânii, Parângului ori Vâlcanului, în drumul lor spre şesuri, au fost nevoite să ferestruiască chei adânci prin depozitele mezozoice aşezate deacurmezişul.

   Iar numeroasele guri de peşteri căscate în pereţii verticali nu sunt decât dovada peste timp a unor cursuri de apă la niveluri neverosimil de înalte.

 

 

1.      PEŞTERA LILIECILOR DE LA MÂNĂSTIREA BISTRIŢA

 

   Pe DN 67, Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu, oprim în localitatea Costeşti. Aici, în stânga serpentinelor de coborâre din partea cealaltă a aşezării, putem vizita Muzeul Trovanţilor .

   (Referiri la acesta, cât şi la alte obiective din zonă, se găsesc în Articolul meu ,,Trovanţii de la Costeşti”.)

   Din centrul comunei un drum asfaltat ne conduce cale de 7km spre Mânăstirea Bistriţa.

 

   Legenda Mânăstirii Bistriţa aminteşte că în tinereţile sale, banul Barbu Craiovescu a fost închis de către turci şi condamnat la moarte.

   Se spune că în noaptea de dinaintea osândei tânarul de 18 ani s-a rugat neîncetat la icoana Sfântului Procopiu.

   A doua zi gâdele nu l-ar fi găsit pe condamnat în celulă, acesta fiind descoperit de către un preot tocmai în faţa altarului de la capela Bistriţei, cu cătuşe la mâini...

 

   În memoria acestei minuni Barbu Craiovescu va ridica prin anul 1490 Mânăstirea Bistriţa.

   Din pisania mânăstirii (actul de întemeiere) reiese că la construirea sa a participat şi un mester pietrar pe nume Manu. Istoricii i-au mai întâlnit numele şi în pisaniile mânăstirilor Dealu, a Bisericii mitropolitane din Târgovişte şi celei din Curtea de Argeş, deducând că acesta nu este altul decât Meşterul Manole din legenda Mânăstirii Curtea de Argeş...

   Mai târziu, Neagoe Basarab, nepot al fraţilor Craioveşti, dar şi cel mai învăţat domnitor de până la Constantin Brâncoveanu, aduce din Serbia moaştele Sfântului Grigore Decapolitul şi le statorniceşte la Mânăstirea Bistriţa.

   La vremuri de restrişte moaştele sfântului erau ascunse în străfundurile peşterii din apropiere.

 

   Accesul la peşteră se face pe o cărare amenajată pe alocuri cu trepte de beton si balustradă.

   Măicuţa ce ne însoţeşte la vizitarea peşterii va avea răbdare ca noi să ne mai oprim şi să admirăm Cheile Bistriţei.

   Se cunoaşte faptul că toponimul acesta mai poate fi întâlnit şi la Cheile Bistriţei de la Zugreni (Neamţ), cât şi la Bistriţa din sudul Munţilor Vâlcan (Gorj), în slavona ,,bistriţa” denumind un ,,râu repede, vijelios”.

 

  După ce trecem de poarta zăbrelită, mai întâi trebuie să ţinem piept îndoielilor care ne încearcă, şi asta pentru ca de la început trebuie să depăşim un culoar cu tavanul cam jos.

   După circa 20m spaţiul se deschide şi în sala înaltă a cavernamentului descoperim în partea dreaptă siluieta întunecată a Bisericii Ovidenia.

   Galeria continuă, iar aspectul auster ne face sa ridicăm ochii spre cupolele înalte, în speranţa descoperirii de speleoteme cu care suntem obişnuiţi din alte peşterii mai darnice.

   Apoi renunţăm a mai căuta cu raza lanternei pe sus, pentru a nu deranja coloniile de lilieci ce-şi găsesc aici adăpostul de peste zi.

   Vraja aproape hipnotică, dată de întuneric, de liniste şi de umeaeală, se risipeşte destul de repede când observăm în lateral o deschidere spre lumina zilei.

   Ajungem sub o arcadă mai mare, dar constatăm ca suntem agăţaţi într-un perete deasupra Cheilor Bistriţei.

   Urcăm câteva trepte şi închidem circuitul de vizitare, urmând să mai trecem încă o dată prin galeria îngustă, de penitenţă, de la început.

   În afară de Peştera Liliecilor, în Cheile Bistriţei se mai întâlnesc alte 20 de peşteri, printre care Peştera Veche, Peştera Neolitică şi Peştera Metrou.

  

 

 

2.      CHEILE OLTEŢULUI ŞI PEŞTERA POLOVRAGI

 

   Din DN 67 spre Târgu Jiu un indicator albastru ne trimite în dreapta spre Cheile Olteţului, iar unul de culoare maronie spre Mânăstirea Piolovragi.

   După ce străbatem dealungul localitatea lăsăm în stânga zidurile vechi ale mânastirii şi ţinem drumul spre Cheile Olteţului.

   În pădurea din dreapta putem identifica numeroase exemplare de castan comestibil, astfel că prin octombrie putem culege de pe jos o sacoşă zdravănă cu gândul la spuza unui foc domolit şi la o moşoaică de vin roşu.

   Părăsim drumul pietruit atunci când acesta începe să ia înălţime pe malul stâng al râului şi coborâm prin poiana spre vad. Intrarea în chei e copleşitoare...

   Îngustimea lor mă duce cu gândul la buştenii de fag tăiaţi butuci cu joagărul, când, spre sfârşitul tăieturii, despicătura strângea tot mai tare lama de oţel.

 

 

   Olteţul iese din chei liniştit, cu apele întinse pe toată lăţimea albiei. E tentantă o incursiune în întunericul ca de peşteră... Socoteşti ca o pereche de cizme ar rezolva totul.

   Bineînţeles ca eşti nepregătit şi atunci cauţi variante. Iată, la fel de tentantă e şi cărarea din stânga ,,amenajată”, parcă, cu mărgăritare albe de grohotişuri fine.

   După ce străbatem o ,,pânză” de urzici viguroase ne angajăm într-un urcus susţinut prin pădurea de fag.

   Un sfert de ceas ne ia să ajungem la marginea de sus a pădurii, în schimb aici constatăm că hăţaşul se conturează mai departe pe o brână agăţată pe versantul drept al cheilor.

   La o privire mai atentă băgăm de seamă că suntem pe falia de contact al calcarelor pe suportul de marne.

   Mai sus depăşim un prag, de parcă am trece prin crenelul unei fortăreţe, după care pătrundem în Sala Liliecilor a Peşterii cu Şalitru.

 

   Revenim la lumina zilei şi din gura peşterii privirea ne zboară dincolo de chei, pe terasa înaltă a celuilalt versant. Pe acest Vârf la Pietrei se distinge o cruce de piatră numită Crucea lui Ursache.

  

   Pe vârful de deasupra peşterii, la 1000m altitudine, se află ruinele cetăţii Argina, cetate dacică despre care se spune că ar fi a lui Zamolxe.

   Un traseu marcat cu bandă roşie conduce într-o jumătate de ceas la platoul cu o excelentă belvedere.

   Cetatea datează din sec. 2 î. Hr., în incinta ei descoperindu-se arme şi unelte de fier, ceramică dacică cenuşie şi o placă de bronz având pe faţă imaginea cavalerilor danubieni.

   Se spune că în acel loc s-ar afla urmele unei cetăţi dacice, ori a unui templu de-al lor. Totdeauna astfel de informaţii sunt ca o nebuloasă, poate nici dacii nefiind siguri dacă odată Zamolxis le-a fost rege sau zeu...

   Fără istorici vechi autohtoni, cum grecii îl au pe Herodot, iar romanii pe Tacit şi Dio Cassius, de la daci ne parvin puţine cuvinte. După unii celebrul ,,Decebalus per Scorilo” ar fi o chestiune de filiaţie... Eu aş zice că nu e vorba decât de o notiţă pe care cei doi ţineau scorul la X şi O (riţi-piţi): DECEBALU   SCOR   PERILO.

 

   Înaintăm pe drumul din Cheile Olteţului. Sunt locurile prin care a hălăduit o vreme haiducul Iancu Jianu.

   Povestea lui parcă se deapănă special pentru un scenariu de film...

   Pentru vitejia sa de arme Iancu Jianu ajunge căpitan al al oştirii Ţării Româneşti şi, implicit, un mic boier. Gândul codrului începe să-l încerce atunci când vede nedreptăţile de care aveau parte oltenii din care se trăgea şi el.

   Picatura care a umplut paharul a fost episodul în care şi-a aflat iubita răpita şi apoi ucisă de un ciocoi grec.

   N-a haiducit mult, însă destul pentru a băga spaima în ocârmuire.

   Vândut de o ,,iudă” şi prins, e condamnat la moarte.

   Şi, ca într-o poveste cu pretenţii, osânditul e scăpat de la spânzurătoare de Sultana Gălăşescu, o tânară din os domnesc, care îl ia de soţ.

   Mulţumit de întorsătura, Vodă Şuţu ,,îl reabilitează”, atâta doar că liniştea haiducului era liniştea unui vultur în cuşcă de aur...

   Pentru că în iarna grozavă a anului 1821 primeşte Jianu o hârtie cenuşie, plicuită în patru: ,,Prietene Jiene, adună-ţi oamenii, căci peste o lună de zile scoatem plugurile! Al dumitale, gata ca un frate, Tudor.”

 

   Dintr-o baladă locală vine şi coloana sonoră a filmului ,,Haiducii”:

,,Sub poală de codru verde

Mititel focşor se vede,

Mititel şi potolit

Tot de haiduci ocolit.

Nu ştiu zece ori treizece

Ori peste sută mai trece...”

  

   Cu Amza Pellea, tată!...

 

   Ajungem în faţa intrării boltite a Peşterii Polovragi. Straşnic cuib de haiduc!

   Trecem de poarta zăbrelită şi ne alăturăm grupului deja format, dar incomplet devreme ce ne aşteaptă şi pe noi.

   Încă de la început Peştera Polovragi are dimensiuni impresionante.

 

 

   Doamna care ne călăuzeşte paşii printre formele cu denumiri dintre cele mai ciudate are o imensă poftă de povestire şi o energie care tot creşte, astfel că la sfârşitul primei prezentări termină fraza pe o tonalitate foarte înaltă...

   ,,Bravo!...” mă trezesc eu şi aplaud urmat de întreg grupul. Gata, se realizează o legătură puternică ghid-grup, aşa încât putem merge împteună până la capătul pământului.

 

 

   ,,Maurul (adică eu) şi-a făcut datoria, maurul poate să se retragă.”

   Rămânem mult în urma grupului pentru a avea timp să admirăm, dar mai ales să avem loc liber pentru a fotografia în linişte.

 

   Papagalul.

 

 

   Moartea cu coasa.

   Aici imaginea imprimată sub formă de negativ s-a realizat prin acelaş procedeu cu care oamenii preistorici îşi imprimau forma mâinilor pe pereţii peşterilor de la Altamira.

 

 

   În stânga descoperim deschiderea spre galeria de la un etaj inferior.

   Acolo jos e vorba de o galerie activă, prin care, explorând 1km de sifoane, scafandrii au reuşit să iasă în albia râului din Cheile Olteţului.

 

 

   Chiar dacă galeria principală, cea prin care mergem noi, e fosilă, din tavan cad neîntrerupt stropi de apă.

   Aici picăturile încreţesc oglinda apei dintr-un mic bazinet, un aşanumit ,,gur”.

 

 

   Picăturile de apă sunt cele care continuă la infinit să modeleze în calcar toate minunăţiile care ne înconjoară aici.

 

 

   Cuptorul dacic.

 

 

   Gururi cu pereţii despărţitori supradimensionaţi.

 

 

   Meşterul a cărui imaginaţie nu are limite...

 

 

   Vrăjitoarea şi Regele.

 

 

   O stalagmită ridicată în mijlocul unui lac.

   Se vede la baza ei ,,gulerul” de depunere care ar fi trebuit să fie exact la suprafaţa apei.

   Probabil ca nivelul apei a crescut ulterior.

 

 

   Coiful dacic.

 

   (Ştim că de la daci nu ne-au rămas decât câteva cuvinte, multe dintre ele conţinând consoana ,,z”: barză, viezure, benzină, bezmetic, chinezării, limuzină, chenzină, mizel, supradoză, criză, creizi (cu capul), parizel, zăgan (the gun-adică pistol), viză, derezină etc.)

 

 

   Numeroasele nuanţe ale calcarului de recristalizare.

 

 

   La capătul sectorului care se viziteazătavanul peşterii coboară foarte mult.

   Pentru continuarea galeriei sunt necesare atât echipament, cât şi aprobări, pentru că Peştera Polovragi are peste 10km lungime, din acest punct de vedere situându-se printre primele 10 peşteri din ţară.

   Noi ne ţinem tot mai departe de grup şi încercăm o tentativă de evadare spre fundul pământului.

 

 

   Nu reuşim mare lucru, în schimb rămânem mult în urmă, fapt ce ne permite să ne mai si jucăm un pic...

 

   Intrăm în Casa piticilor...

 

 

   Ne autointitulăm ,,The witch”...

 

  

 

 

 

 

3.      PEŞTERA MUIERILOR ŞI CHEILE GALBENULUI

 

   În România să vorbeşti de speologie şi să nu aminteşti de Peştera Muierilor e ca şi când ai vorbi de reţete de slăbit fără să fie de faţă şi Oana Roman.

   E ca şi când ai vorbi de ,,şcoli filosofice” şi ai trece cu vederea ,,Dialogurile” lui Ciutacu cu Bendeac...

   E ca şi când s-ar creiona noi proiecte spaţiale fără să se ţina cont de indicaţiili tovarăşului Nicolae Ceauşescu care anticipa cu mult timp în urmă: ,,Socialismul trebuie să ajungă în toate ţărilii lumii, pe toată planeta şi, dacă se poate, (acum dând din mână) şi pe... alte... planete!...”

   Reţinuse de la pluguşor că deja pe Marte pionierii învaţă carte...

 

   Peştera Muierilor se vizitează de obicei în tandem cu Peştera Polovragi, legătura dintre ele făcându-se pe un drum local bine întreţinut.

   Dacă venim din DN67, vom străbate mai întâi localitatea Baia de Fier, comună bogată, formată cu ceva timp în urma din oierii sibieni veniţi de peste munte şi stabiliţi aici, aşa cum au luat naştere şi alte aşezari oltene de sub munte: Vaideeni, Romanii de Sus, Polovragi, Novaci.

   Pătrundem rapid în Cheile Galbenului, fără să ne dăm seama, asta pentru că aici versanţii sunt mult mai depărtaţi, iar cheile mai puţin adânci.

 

   Numai cei care hotârâsc să-şi continuie drumul pe vale în sus vor descoperii cale de mai bine de 10km cheile adevărate.

   Aproape de izvoarele Galbenului, spre culmea Muntelui lui Cătălin, vom fi surprinşi de peisajul nefiresc al unei foste exploatări de grafit. Cu un conţinut de peste 70 la suta carbon, acest cărbune superior se folosea la fabricarea electrozilor pentru oţelării.

   Se remarca în peisaj un funicular gravitaţional, cupele pline ridicând prin contrabalans pe cele goale la cota de sus a exploatării. Un mecanism la fel de ingenios ca şi planul înclinat de la Comandău, cu care se transportau buştenii în vagoneţii.

   De remarcat timpul trecut al verbelor folosite în acest paragraf!...

 

   Înainte de a trece apele Galbenului pe noul pod, construit cu tuburi gofrate (!), privim versantul drept al văii, care ştim ca e perforat pe dinăuntru ca un şvaiţer, Peştera Muierii având un cavernament dispus pe cinci niveluri.

   Noi vom vizita numai nivelul doi, care nu este ramificat, în schimb e orizontal şi cu cele mai interesante concreţiuni.

 

   Aşteptăm cuminţi în faţa gurii zăbrelite a peşterii, pentru ca ghidul, după ce a condus un grup până spre ieşirea din aval, trebiue să se întoarcă singur prin peşteră.

   După noi soseşte un grup mare de pensionari, aflaţi, se pare, într-un turneu cu autocarul.

   Sunt la fel de vocali ca şi un grup de elevi din clasele primare. În plus nu au deloc răbdare şi, bineînţeles, sunt în permanenţă nemulţumiţi.

   Cu toate că pentru ei costul biletului de intrare este redus la jumătate, se socotesc între ei că de banii aceştia ar putea bea câte doua beri de căciulă.

   Se contrazic, se trag de mânecă de parcă ar cere cuvântul, apoi unul simulează o retragere...

   Ei bine, pleacă toţi, la fel de gălăgioşi cum au venit. Ca o ,,Nuntă a Zamfirei”.

   Gata, au văzut-o şi p-asta!

   Moment în care ghidul descuie lacătul de la poartă.

 

   Intrăm în peşteră în urma unui grup de vizitatori nu tocmai numeros.

 

 

   Încă de la început galeria abundă în speleoteme de o mare diversitate, din acest punct de vedere Peştera Muierilor fiind printre cele mai frumoase din ţară.

   Atâta doar că turismul masiv şi electrificarea au dus la degradarea formaţiunilor de calcar prin dezvoltarea unor alge şi ciuperci, aşa cum se vede chiar în această imagine, pe stâlpul masiv din dreapta.

 

 

   Albul strălucitor al scurgerilor de ,,mondmilch”.

 

 

   Altarul.

   Pe cât sunt de numeroase, tot atât de multe denumiri sugestive au aceste formaţiuni de calcar: Cupola Altarului, Amvonul, Orga Mare, Orga Mică, Turcul, Cadâna, Domul Mare, Domul Mic etc.

   Cine dă nume acestor formaţiuni de calcar trebuie să aiba imaginaţia unei ghicitoare în cafea.

   În copilărie şi sora mea se facea că îmi ghiceşte în cafea, în schimb eu nu vedeam cu nici un chip literele acele inchipuite pe care mi le arăta ea... Îmi preciza că sunt chiar literele cu care încep numele unor fete din clasa mea.

   E drept că nu-i venea prea greu ghicitoarei de ocazie, la noi în clasă fiind doar 7 băieţi şi 28 de fete.

 

 

   Draperii şi scurgeri parietale.

 

 

   Păşim sfioşi printre minunile ivite din întuneric atunci când ghidul comută zona luminoasă dintr-un sector în altul, tot mai în faţă.

 

 

   Printr-un tunel mai scund trecem spre al doilea sector cu săli supradimensionate.

 

 

   Bazinele Mari.

   O ,,cascadă” de gururi ce duce cu gândul la suratele de mai mari dimensiuni de la Capadocia, în centrul Turciei.

 

 

   Lumănarea stinsă.

 

 

   Bazinele Mici.

 

 

   Heroglife din argilă de recristalizare formând aşanumita ,,piele de leopard”.

   Mai spre capăt ne oprim în faţa unui schelet de animal preistoric, din oasele acoperite şi ele de calcar înţelegându-se că ar fi vorba de un urs de cavernă.

   Ghidul ne precizează că în Peştera Muierilor s-au găsit resturi scheletice de la Ursus arctos, Ursus speleus, Saiga tartarica, rinocer, mamut, hienă, leu, râs etc.

   ,,Ele au trăit toate odată în această peşteră?” întreb eu ca un turist atent si deosebit de interesat...

   ,,Nu, separat, dealungul mileniilor.”

   ,,Aşa da, altfel ar fi fost o hărmălaie...”

 

 

 

 

 

4.      CHEILE SOHODOLULUI

 

   De la Târgu Jiu prindem drumul DN 67D spre Baia de Aramă şi în localitatea Arcani facem dreapta spre Cheile Sohodolului.

   Străbatem localitatea Runcu şi la ieşirea dinspre nord ne aflăm în faţa unei adevărate bariere de calcar, barieră ce creşte în înălţime de la vest spre est.

   Este vorba de platforma Gornoviţa, care, în acest sector, a fost ferăstruită de către apele râului Sohodol, dând astfel nastere cheilor cu acelaş nume.

 

 

   Râul Sohodol izvorăşte de sub Vârful Siglăul Mare (1682m alt.), în apropiere de Vârful Straja din Munţii Vâlcan.

   El străbate o depresiune intramontană cale de vreo 12km, însoţit şi de un drum forestier şi abia ajuns aici apele sunt nevoite să lupte cu calcarul sarmaţian al barei Gornoviţa.

 

 

   O eroziune diferentiată a făcut să rezulte un pinten viguros, rămas înfipt în mijlocul albiei.

 

 

   La un meandru apele se pierd sub un perete înalt de calcar, perete pe care încearcă să-l reteze de la rădăcină.

 

 

   Culorile dimineţii într-o zonă întunecată a cheilor. Nu am făcut absolut nicio prelucrare a fotografiei...

 

 

   Mai sus apele par a fi blocate de un pinten oblic de calcar.

 

 

   A rezultat o străpungere hidrogeologică, fenomen natural numit aici ,,Nările”.

 

 

   Ne plimbăm prin Cheile Sohodolului încă de la primele ore ale dimineţii.

 

 

   Un alt arc de piatră aruncat peste ape.

 

 

   Datorită condiţiilor de climă bânde, în zona Cheilor Sohodolului au fost identificate circa 350 de specii de plante, pe un areal destul de redus.

   Pe plaiurile expuse la soare ale Runcului se pot întâlni castani seculari, plantaţi în anul 1859.

 

   Facem cale întoarsă putând astfel să mai admirăm încă o dată pereţii plini de grote ai Cheilor Sohodolului.

  

   În Cheile Sohodolului (Runcului) se deschid şi câteva pesteri: Peştera Popii, Peştera Inel, Peştera Gârla Vacii, peştera Pârleazului, Peştera cu Lilieci.

  

 

 

 

 

 

5.      CELĂLALT SOHODOL

 

   Părăsim Cheile Sohodolului şi până vom ajunge acasă pentru a vedea pozele, ne încearcă un sentiment de împlinire aşa, mai parţială: măcar am ,,bifat” şi toponimul acesta pe care-l ştiam de la geografia dintr-a patra.

   Sohodol parcă denumea o vale seacă în zonele carstice...

   Pe harta rutieră caut Baia de Aramă şi-mi fug ochii în smuciturile maşinii:

   ,,Mai e un Sohodol!...”

 

   Din localitatea Apa Neagră facem dreapta şi în scurt timp ajungem la Padeş. În lunca largă a Motrului se distinge profilul greoi al monumentului ce aminteşte de Proclamaţia lui Tudor Vladimirescu în faţa pandurilor săi.

   În Cheile Sohodolului s-a demonstrat că natura e la îndemâna oricui, dar pentru a învăţa ceva dint-o o călătorie e bine de ştiut câte ceva şi din istoria locurilor.

  

   Satul Sohodol e o străveche aşezare românească, adevărat cuib de vulturi străjuit de crestele Orlei şi a Pietrei Mari a Cloşanilor.

   Pătrundem în locurile de origine ale Basarabilor întemeietori de ţară. Tihomir, tatăl marelui Basarab I Întemeietorul, venea, se pare, din aceste locuri, un vechi sat din preajma Sohodolului numindu-se chiar aşa: Tihomir.

   Ne amintim că Basarab I, şi chiar şi fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici.

   Iar după profesorul Neagu Djuvara aceşti înaintaşi ai dinastiei basarabilor erau de neam turcic. Mai precis cumani.

   Şi pentru ca istoria să ne bulverseze şi mai mult, aflăm că Basarab I, în luptele sale contra principilor maghiari se bucura de sprijinul... tătarilor.

   Tare de tot, frate!...

 

   Trecem prin satul Costeni şi remarcăm muşcatele înflorite de pe la toate ferestrele, dar şi smochinii cu fructe verzi şi leandrii înfloriţi de prin grădini.

   Aici aflăm de existenţa Peşterii Fusteica în apropiere, iar informaţiile le primim ,,la pachet” localizarea în teren a Peşterii Cloşani, cât şi a peşterilor de pe Motrul Sec: Lazului, Martel, Vacilor...

 

6.      PEŞTERA GURA PLAIULUI DE LA TOPEŞTI

 

   Din ţinutul calcaros şi arid al Sohodolului de pe Motru un drum pietruit nr trece muntele spre Tismana pierzându-se prin codrii întunecoşi. Aici lumina zilei se pierde printre crengi, dar şi prin lianele verzi ale iederei mediteraneene pe care o ştim din Valea Cernei.

 

   Legenda Mânăstirii Tismana aminteşte de călugărul Nicodim, venit tocmai de la Muntele Athos să rostuiască pe aceste meleaguri oltene mânăstiri ortodoxe (Tismana, Vodiţa), ca străjeri ale dreptei credinţe în faţa catolicismului maghiar.

   Ctitorie a Basarabilor, după tradiţie prima biserica de lemn (de lemn de tisă, de unde vine şi numele Tismana) a fost ridicată de Vlaicu Vodă, construcţia de piatră având ca ctitor pe Radu I (1377-1384).

 

   De la Tismana ne îndreptăm spre nord pe un drum local şi după 5km ajungem în satul Topeşti.

   Informaţiile privind situarea în teren a Peşterii Gura Plaiului le aflăm repede, dar ele nu sunt suficiente, deschiderea spre adâncuri fiind de mici dimensiuni şi, ca mai toate peşterile, e ascunsa pe coclauri.

   O călăuză ne conduce rapid sub un plai din neguroasele păduri ale Tismanei.

 

   După intrarea modestă urmează un pasaj descendent ce conduce într-o primă sală mai mare.

   Aici ne atrage atenţia dantelăria gururilor cu apă de pe planşeul peşterii.

   Le ocolim cu grijă şi când ridicăm ochii lumina lanternei cade pe o stalagmită uriaşă. Un fior nefiresc ne ţintuieşte în loc: parcă e un străjer tăcut, în zale de oţel strălucitor.

   Un alt pasaj de coborâre alunecoasă ne conduce spre adevăratele minuni subterane.

   În jocul de lumini al lanternelor coechipierilor formaţiunile de calcar par transparente ca nişte întruchipări de cleştar.

 

   Pe pereţii umezi şi prin lăculeţele de pe podea apar vietăţi albe, cu mişcări ezitante, încete, abia perceptibile.

   Sunt nişte gândaci aproape transparenţi, orbi, cu nişte antene subţiri şi disproporţionat de lungi. E un coleopter cavernicol numit Tismanella Chippuiri, un endemism pentru peşterile din nordul Olteniei.

   Prin apa limpede a bazinetelor mai mişună şi un fel de crustacei albi, nefireşti ca nişte stafii în miniatură. Sunt din genul Niphargus, fiinţe ale întunericului absolut, studiate pentru prima data cu rigoare ştiinţifica de către profesorul Emil Racoviţă.

 

   Aproape de ieşire, nişte pui de salamandră, negrii cu pete galbene, nu reuşesc să ne păcălească şi să credem că sunt exemplare de Proteus, acea misterioasă salamandră albă din peşterile de pe coasta Dalmaţiei.

   Afară răcoarea pădurii ne pare zăpuşeală.

  

   În afara de Peştera Gura Plaiului, în preajma localităţii Topeşti se poate afla o întreagă salba de peşteri: Peştera din Bile, Peştera Haiducilor, Peştera Pârgavului, Pestera cu Chiciură, Peştera cu Apă de la Coroană, Peştera Boldul Poienii Cireşului.

 

   Când scriu acest Articol afară sunt -18 grade şi Crivăţul urlă prin crengile goale ale stejarilor, întinse cu disperare spre cer ca nişte mâini diforme, asemănatoare cu cele din tabloul ,,Guernica” al lui Picasso.

   Socotesc că acum ar fi indicată o tură prin peşterile din nordul Olteniei.

   Cele +10 grade din pesteră ar părea acum o adevărată zăpuşeală...

 

 

   Dunărea în această după-amiază.

 

 

 

 

 

   P.S.  Un al treilea Sohodol îl întâlnim în Ţara Moţilor. E un sătuc la confluenţa Sohodolului cu Arieşul.

   Dar asta poate va fi o altă poveste, când vom vedea şi peşterile Lucia Mare şi Lucia Mică.

  

Joi, 2 februarie 2012 - 18:44 
Afisari: 9,141 


gigicepoiu