Pesteri si canarale in Dobrogea de Sud

   De la început trebuie să remarcăm diferenţa dintre relieful Dobrogei de Nord şi cel al Dobrogei de Sud.

   Din punct de vedere geologic, dacă horstul nord-dobrogean e constituit din vaste incluziuni de granite într-un suport de roci cristaline dure, în Dobrogea de Sud întâlnim roci sedimentare, în special calcare moi, mult mai vechi decât cele mezozoice din lanţul carpatic.

 

   Şi mai evidentă este diferenţa dintre aspecrul reliefului din cele două regiuni.

   Dacă în Dobrogea de Nord suntem obişnuiţi cu o nesfârşită întindere vălurită, punctata din loc în loc de culmi rotunjite sub formă de insule (aşa-numitele inselberguri), în Dobrogea de Sud întâlnim un întins platou carstic, în care formele de relief sunt de această dată negative, văi puternic ramificate şi meandrate, cu adâncimi de 50-100m.

   În zonă o astfel de vale tăiată în strate orizontale de calcare se numeşte derea, ceair, ori canara.

 

   Dobrogea de Sud e un ţinut arid, dar, în mod surprinzător, în rocile carstificabile din aseste locuri vom întâlni şi câteva peşteri.

   Acestea se deosebesc de cele din carstul carpatic atât prin aspect, cât şi prin modul de formare.

   Dacă peşterile obişnuite se dezvoltă de obicei în lungul diaclazelor ce spintecă masele de calcare, peşterile din Dobrogea de Sud s-au format prin dizolvarea diferenţiată a stratelor de calcar de către apele freatice, ori de apa mării când aceasta avea un nivel mult superior celui de azi.

   Reprezentativă acestui tip de peştri e Peştera Limanu.

 

1.      PEŞTERA LIMANU

 

   Din Mangalia urmăm şoseaua spre 2 Mai traversând ghiolul pe un pod care a fost construit de curând, căci nouă luni, cât am stat sub arme într-o unitate de pe malul lacului, nu l-am observat...

   În dreptul şantierului naval prindem drumul spre satul Limanu şi după ce trecem prin localitate remarcăm valea ce se adânceste în dreapta şoselei.

   Din drum privim spre est şi pe direcţia macaralelor din şantierul naval, dincolo de vale, luăm ca reper o bornă înaltă de beton.

   Sub ea, puţin spre sânga, se află gura Peşterii Limanu.

 

 

   Un puşti aparut prividenţial în zonă se angajează sa ne conducă la custodele din sat dacă uşa de la intrare e închisă.

   Ajungem la peşteră şi găsim uşa dată în lături.

 

 

   E 2 octombrie dar la amiază temperaturile trec de 23 de grade.

   Se va dovedi că Peştera Limanu nu e prea răcoroasă şi nici nu necesită echipamente deosebite pentru parcurgere, fiind o peşteră uscată.

   Luăm cu noi polarele şi lanterna.

 

 

   Galeriile Peşterii Limanu au o geometrie surprinzătoare atât prin secţiunea lor dreptunghiulară neaşteptat de regulată, cât şi prin dispunerea lor în plan orizontal sub forma unui labirint ce duce cu gândul la planul de sistematizare al unei localităţi de la câmpie, cu străzile perpendiculare unele pe altele.

 

 

   Tavanul e aproape orizontal, ceea ce face trecerile mai dificile fiind blocurile căzute pe podea, acoperite pe alocuri cu argilă de decalcifiere şi, eventual, de depozitele de goano uscate.

 

   Formele geometrice ale galeriilor s-ar putea explica prin dizolvarea diferenţiată a straturilor de calcar sarmaţian, cât şi prin sistemul rectangular de fisuri verticale preexistent în masa de rocă, înainte ca aceasta să se scufunde sub nivelul apelor freatice.

   Aceste fisuri verticale au funcţionat ca nişte ,,cuţite” ce au tăiat pereţii drepţi ai galeriilor.

 

 

   În pozele văzute de noi înainte de vizitarea peştreii speologii parcă stăteau în picioare...

 

 

   Cu o lungime totală a galeriilor de 3640m, Peştera Limanu dacă nu e cea mai lunga din ţară, cu siguranţă este cea mai întortocheată.

   Peştera mai poartă şi numele ,,La Icoane”, după bolovanii sculptaţi cu forme umane şi ampasaţi în faţa intrării.

   În jurul numelui peşterii se învârt o sumedenie de legende, începând cu aceea în care aici ar fi fost oraşul subteran Keris, loc de refugiu pentru daci.

   Numai că în Dobrogea dacii se numeau geţi...

 

 

   Singurul risc pe care ţi-l asumi când pătrunzi în reţeaua subterana de galerii e acela că te poţi lesne rătăci.

  ( Oricum, aici măcar scapi de singurul risc de care se temeau vechii gali: acela de a-ţi cade cerul în cap...)

   În teren am văzut trei rânduri de ,,fire ale Ariadnei” folosite la orientare de cei ce au mai fost pe aici.

   Unul era mai complicat, cu numere scrise pe capace de borcan dispuse la intersecţii, capace ce erau înşirate pe o sforicică... Nu-i de joacă!...

 

 

   Fără infiltraţiile de apă scurse prin fisurile tavanului Peştera Limanu e lipsită în totalitate de concreţiuni.

 

 

   Micile denivelări ale podelei sporesc şi mai mult dificultatea orientării.

   Nu ştiu dacă am înaintat vreo sută de metri dealungul galeriilor, dar când ne-am întors a fost îndeajuns o singură ezitare în alegerea unei galerii şi am foast străbătut de un fior de teama direct în inimă...

   Am încercat sa fiu calm, am privit cele trei galerii ce se deschideau în faţă şi parcă am recunoscut un bloc de piatră cu o forma mai ciudată, scobită, văzut la venire.

 

 

   Deschiderea de la intrare e destul de îngustă şi lumina din exterior te face să respiri uşurat abia când ajungi în apropierea uşii.

 

 

 

 

   2. PEŞTERA DE LA CERCHEZU

 

   De la Peştera Limanu urmăm drumul din sudul Dobrogei spre localitatea Negru-Vodă.

   Pe versanţii canaralelor observăm strate de diferite culori ale vechilor depozite de calcare sarmaţiene.

 

 

   În satul Cerchezu oprim pentru a încerca să găsim gura Peşterii de la Cişmea (Peştera Cerchezu).

   În apropierea intersecţiei cu drumul spre Măgura căutăm casa domnului Gică Drăghici, de la care sperăm să obţinem informaţiile necesare.

   Reuşim să vorbim numai cu băiatul şi nora batrânului. (În fotografie.)

 

 

   Canaraua cu Peştera Cerchezu e chiar în centrul satului, pe direcţia indicatorului din poza anterioară, dar în sens invers, spre dreapta.

   Trecem pe lângă cişmeaua veche, cea care a dat numele peşterii.

 

 

   În versantul stâng al văii găsim locul în care odată se deschidea Peştera Cerchezu, galerie orizontală de peste 100m lungime.

   Toţi cu care am vorbit spuneau că au intrat în peşteră când erau copii.

   Acum pestera nu se mai poate vizita, gura ei fiind obturată intenţionat de către localnici

 

 

 

 

 

3.     CANARAUA CURVII

 

   De la Cerchezu continuăm să mergem spre nord-vest şi trecem prin satele Viroaga şi Căscioarele.

   În localitatea Olteni străbatem drumul din partea cea mai de jos a satului. Când acesta face 90 de grade dreapta şi urca spre deal, noi continuăm direcţia pe o stradă secundară.

   La o uliţă ce coboara spre derea (vale, canara) primim informaţia cum că e mai bine sa traversăm dealul de dincolo de derea, decât să urmăm valea intortocheată şi sinuoasă.

   Trecem canaraua pe lânga o fântână rămasă fară cumpană.

 

 

   După circa 15-20 minute ajungem deasupra unui meandru al văii ce ocoleşte un pinten masiv.

   Primul obiectiv cautat de noi în zona a fost Canaraua Curvii.

   În fotografie grotele căutate sunt undeva pe versantul din fundal.

 

 

   Urmăm creştetul pintenului până la capăt, trecem canaraua şi urcăm un versant plin de tufărişuri spinoase şi de ierburi uscate cum numai în Dobrogea poţi să întâlneşti. Mai descoperim că urzicile nu mor niciodată!...

   E drept că locul are un nume la marginea trivialităţii, nume ce vine peste timp de la fetele furate şi necinstite aici de către bandiţii unor vremuri de mult apuse.

   Sub pereţii de calcar puternic surplombaţi  întâlnim terase acoperite cu praf fin de argila de decalcifiere.

 

 

   Pe alocuri înălţimea scobiturilor se mai reduce.

   Aceasta zonă cu abriuri se afla la o înălţime relativă de 30-40m faţă de fundul văii.

 

 

   Pe pereţii de calcar se disting uşor cochiliile vieţuitoarelor din sarmaţian

 

 

   Şi cuibul parăsit al unei zburătoare din vara aceasta.

 

 

   În pudra fină de argilă se disting uşor urmele diferitelor vieţuitoare care au trecut prin zonă.

 

 

   Degradarea calcarului în aceste surplombe este destul de curioasa, aici nepătrunzând nicio picătura de apă.

 

 

   Calcare coralifere cu intruziuni de cochilii de scoici.

 

 

   ,,Stalactite” false din coralii de pe tavanul surplombelor.

 

 

   Ne strecurăm cu greu dintr-un sector în altul al canaralei.

 

 

 

 

4.      PEŞTERA CU SARCOFAGE

 

   Coborâm cu greu prin hăţişul de păducel, măceşi şi corni de sub Canaraua Curvii.

   Ajungem în fundul văii şi vedem că pe versantul drept soarele se pregăteste de asfinţit.

 

 

   Urmăm spre amonte canaraua şi dupa un meandru în formă de ,,U” intrăm pe un afluent împădurit venit din stânga văii.

   Firul principal al văii continuă mult spre amonte şi dupa circa 3km trece graniţa în Bulgaria.

   Străbatem din nou o vegetaţie uscată, dar efortul ne este din nou răsplătit pe deplin: descoperim pereţii surplombaţi în care se află Peştera cu Sarcofage.

 

 

   Înaintăm cu grijă pe terasele de jos şi nu facem economie de cadre foto.

 

 

   Peştera cu Sarcofage se află suspendată la 6m în peretele de calcar friabil.

   Am venit pregatiţi cu o coarda de 40m, un ham, un ,,8” de rapel şi 4 carabiniere în speranţa pătrunderii în pestera printr-un rapel dirijat.

   Numai ca tavanul surplombat are peste 2m lăţime şi face imposibila patrunderea prin rapel.

   Ne mulţumim sa facem câteva fotografii din exterior. Aici eu sunt pe post de ,,băţ de chibrit” pus alăturea pentru a percepe corect dimensiunile obiectivului din zonă.

 

 

O căţărare până pe podeaua peşterii n-ar fi imposibilă, dar fără asigurare devine riscanta în porţiunea de sus.

 

 

   Se pare că altădată accesul se făcea pe un trunchi de copac sprijinit pe perete.

 

 

   Peştera cu Sarcofage e un cavernament natural, dar ajustat în unele porţiuni şi de mâna omului.

   Peştera cu Sarcofage de la Olteni este unicat în românia, aici aflându-se singurele sarcofage gasite într-un spaţiu subteran natural.

  

   Peştera are o lungime de circa 15-17m.

   La intrare, în podeaua de piatră albă, au fost descoperite 3 scobituri de mărimea unui om, identificate a fi sarcofage făra pietrele de capac.

   Nu se poate afirma cu siguranţă că acestea au folosit ca locuri de înhumare, căci n-au fost identificate în zona resturi de schelete umane.

 

   Cioburile de ceramică şi adănciturile afumate din pereţii dinspre capătul peşterii conduc la ipoteza că locul a servit unor ritualuri religioase.

 

 

   Într-un număr al revistei ,,Pontica” din anul 1988 s-a avansat ideea că la baza peşterii a existat şi o biserică, la nivelul secolelor 10-11.

   Aceasta folosea pe jumătate spaţiul natural săpat de ape în stâncă, iar jumătate era ridicata din lemn în prajma peretelui.

 

 

   Mai aruncăm o ultimă privire spre impreionanţii pereţi în care stă suspendată Pestera cu Sarcofage.

 

 

   Străbatem din nou canaraua spre aval şi de pe dealul din faţa satului Olteni privim un romantic apus de soare, în ton cu trăirile noastre de mai înainte.

 

 

  

 

 

5.     PEŞTERA DE LA OLTENI

 

   Aseară am ajuns la maşină pe întuneric şi am montat corturile la lumina lanternei.

   Dimineaţa, înainte de a ne încălzi şi pe noi, soarele dezvăluie in depărtare pereţii de la Canaraua Curvii, pe unde am exporat ieri.

 

 

   Primele raze de soare aduce şi primele vehicule în apropierea taberei noastre.

 

 

   În celălat capăt al satului Olteni, într-o canara mai scundă, se deschide gura Peşterii de la Olteni.

   N-am mai avut răbdare să o vedem şi pe aceasta, caci astăzi vom avea parte de o rezervaţie naturală...

 

 

 

 

 

6.      CANARAUA FETII

 

   De la Olteni mergem spre ostrov cale de vreo 40 de km.

   În localitatea Băneasa întrebăm în dreapta şi în stânga cum putem să ajungem la Canaraua Fetii.

   Suntem îndrumaţi să urmăm un drum de carieră dealungul unei văi ce se îndreapta tot spre sud, spre graniţa cu Bulgaria.

 

   După 1km abandonam maşina în prajma unei cariere de calcar.

   Nu pierdem ocazia să surprindem cu aparatul foto o secţiune prin stratele orizontale ale Dobrogei de Sud.

   Stratul superior, mai închis la culoare şi gros de circa 10m, e format din depozite masive de loess. Se observa că acesta e străbătut de un strat de argilă roşie.

 

 

   Străbatem o pădure în care distingem diferite exempare de jugastru, cărpiniţă, gorun, cer, stejar pufos etc.

   Apoi valea se deschide şi în versantul drept zărim peretele de la Canaraua Fetii.

 

 

   ,,Furcile caudine” ale tufelor de spini parcă sunt mai indulgente decăt supliciul indurat în turele de ieri.

   Ajungem pe terasele de la baza versantului.

 

 

   Pentru început cercetăm cu atenţie şi băgăm de semă că acea culoare întunecata a tavanelor nu e dată de fumul unor focuri aprinse pe podea, ci mai degrabă par a fi scurgeri de hidrocarburi din interiorul muntelui. Ca in pereţii de sare de la salina Slanic-Prahova.

 

 

   Un cuib din care rândunelele au plecat de mult.

 

 

Centrul atenţiei din întregul perete poate fi considerat acest ,,pilier” de sprijin.

 

 

   Zona e mult mai darnica decât cea văzută ieri.

 

 

   Locul poartă numele de Canaraua Fetii deoarece legenda spune că aici erau ascunse fetele în vremea invaziilor turce ori tătare.

 

 

   De la coloana vedem ca peretele se întinde mult şi mai în spate.

 

 

   Pereţii de aici sunt impresionanţi. Se lansează ipoteza că aceasta vale ar fi fost cândva locul prin care curgea Dunarea, aceste canaraleasemanându-se cu Canaraua Roşie, inundată, de pe faleza înaltă a Dunării de la Hârşova.

 

 

   Vremea ţine cu noi şi soarele încălzeşte pereţii de stâncă.

 

 

   Într-o mică grotă de la baza pereţilor descoperim fagurii unui cuib de albine.

   Parcă mă văd în pielea unui aborigen ce scotoceste dupa miere, apărat doar de fumul unei cârpe aprinse...

 

 

   Surprinzătorii pereţi de la Canaraua Fetii, în sudul unei Dobroge de la care rişti să nu te mai astepţi la nimic...

 

 

   O cromatică liniştită, caldă. Caldă şi la propriu, căci îmrăcat cu polarul roşu, care dă bine în poze, am fiert în suc propriu.

 

 

Straturi colorate ca într-o halva turcească.

 

 

   Grote, abriuri, străpungeri geologice...

 

 

   O zonă mai frământată, mult mai la dreapta faţă de pereţii cu ,,pilier”.

 

 

   La întoarcere ne întâlnim cu stareţul tânăr de la viitoarea mânăstire ce se ridică la doi paşi de Canaraua Fetii.

   Se bucură când întâlneşte oameni prin aceste locuri şi spine că ne aşteaptă şi atunci când mânăstirea îşi va rostui hramul.

   Mai ales că mai avem de cercetat şi peştera din pereţii din faţa mânăstirii, cea de care noi nu aveam ştiinţă.

 

 

 

   Dar parcă poţi şti totul... într-o Dobroge mereu surprinzătoare!...

 

 

  

 

      (Fotografii: Andrei Raftopol şi Gigi Cepoiu)

 

  

 

Marţi, 4 octombrie 2011 - 20:53 
Afisari: 10,808 


gigicepoiu