Patru milenii într-un weekend. Pășind alături de omul preistoric în sudul munților Trascău.

    Articolul de față reprezintă în fapt rezultatul îmbinării jurnalelor mai multor ture pe valea Ampoiței precum și a informațiilor preluate din articole științifice sau prezentări în cadrul unor sesiuni de comunicări arheologice. Nefiind deci o tură propriu-zisă, ci mai degrabă o un articol documentar, incluzând informații inedite privind zona, am decis pentru postarea sa în secțiunea articole.

    Nu am mai postat poze căci ne vom folosi din plin imaginația, găsim totuși la sfârșit două planșe cu ajutorul cărora ne vom  orienta mai ușor în teren.      

    Nu cred că voi greși dacă voi spune că unii dintre cei mai îndrăzneți exploratori ai Carpaților au fost nimeni alții decât cei care au locuit pe aceste meleaguri acum mai bine de 4000 de ani.    Înainte de a porni la drum propun să îi cunoaștem puțin. Ne aflăm la sfârșit de Epocă a Pietrei, populațiile războinice care au năvălit din stepele nord pontice și care mai târziu vor evolua spre epoca cunoscută sub numele de Epoca Bronzului își fac tot mai simțită prezența. Localnicii, o chintesență între vechi și nou, purtători ai unor credințe încă insuficient cunoscute, au printre principalele ocupații creșterea ovi-caprinelor (spre deosebire de perioadele anterioare în care prima agricultura).

    Păstoritul pe care aceste populații locale îl practică impune un stil de viață mobil, marcat de incursiuni îndrăznețe în zone sălbatice pentru a descoperi noi terenuri de pășunat. Printre aceștia se vor găsi de fiecare dată unii care să urce pe cele mai abrupte stânci și care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale peșterilor. Pentru perioada despre care discutăm nu există surse scrise directe care să ateste aceste populații, dovezile arheologice fiind singurele care ne vor ajuta să le cunoaștem. Articolul de față a fost întocmit pe baza acestor dovezi arheologice și deși uneori romanțat, pentru a atrage cititorul neinițiat în stilul descriptiv al arheologului (de multe ori tehnic și plictisitor), va oferi informații stiințifice reale. Neavând surse directe scrise despre perioadă, această populație a fost denumită de arheologi Cultura Coțofeni (după numele unei așezări cercetate la Coțofeni în județul Dolj la începutul secolului XX). Această populație cu o cultură materială și spirituală similară ocupa un teritoriu ce se întindea din nordul Albaniei, o parte din Serbia și Bulgaria, Oltenia, Banatul și parțial Transilvania. Ce ne uimește la ei este adaptabilitatea la mediul înconjurător fiind întâlniți din câmpie până în peșteri și pe cele mai inaccesibile stânci, la peste 1000 m altitudine (fiind cunoscut un număr de peste 1500 de puncte cu descoperiri aparținând culturii Coțofeni).

    Dar îi vom cunoaște mai bine călătorind, deci să pornim la drum. Părăsim Alba Iulia către vârful dealului Mamut (756 m) într-un urcuș lejer, cu un repaos la Fântâna Hoților, loc din care în Evul Mediu era captat prin intermediul unui apeduct izvorul ce alimenta cetatea din Alba Iulia. Urmele apeductului se mai văd și astăzi pe traseul său sub forma resturilor de tuburi ceramice ce transportau apa. Ajunși pe vârful Mamut avem prilejul să aruncăm o privire de ansamblu asupra zonei pe care urmează să o parcurgem. Privind spre NE ne atrag imediat privirea Calcarele de la Ampoița (cunoscute și sub denumirea de Pietrele Gomnușei sau Stogurile Popii), trei blocuri masive de calcar ce străpung iarba verde a dealurilor line. Scoase la suprafață de eroziune, fără alte surate în imediata apropiere, ele par aruncate acolo de un uriaș. Privind mai departe pe valea Ampoiței trecem cu privirea peste satul Ampoița, țintind către Cheile Ampoiței, care va fi și punctul final al călătoriei noastre.

  

    Pornim în grabă către Pietrele de la Ampoița, primul obiectiv al excursiei. Aici, în imediata apropiere a stâncilor, se află principala așezare Coțofeni de pe valea Ampoiței. Varietatea deosebită de materiale ceramice, resturi osteologice, unelte de os, piese de podoabă și fragmente de chirpici întâlnite la tot pasul în curțile localnicilor, trădează prezența unei așezări de mari dimensiuni și alte caracteristici pe care le vom surpinde mai târziu sugerează faptul că  avem de-a face cu una dintre cele mai importante așezări din areal. Din păcate cercetările arheologice efectuate la jumătatea secolului trecut și acum un deceniu sunt insuficiente pentru a înțelege complexitatea locuirii. Trăiesc cu convingerea că o cercetare exhaustivă va aduce la lumină descoperiri spectaculoase. Pierdem din ochi pietrele și intrăm în pădure. După ce coborâm în pas voios ajungem în apropierea locului în care pârâul Ampoița se varsă în râul Ampoi. Ne aflăm la locul numit Gura Ampoiței. După aproximativ 100 m printre casele de la Gura Ampoiței, vedem, de data aceasta cu adevărat impunătoare Pietrele de la Ampoița. De abia din acest punct realizăm dimensiunile lor, înălțimea celei mai mari fiind de aproximativ 40 m. Iubitorii de escaladă vor găsi aici zeci de trasee de grade variate de dificultate, cu lungimi cuprinse între 15 m și 2 lungimi de coardă, bine echipate, pe o rocă de bună calitate.         

    Ajungem aici vineri și o să explorăm locul în voie fără a fi deranjați de cineva, cu toate că și în weekend locul este frecventat mai mult de alpiniști, deci suntem scutiți de manele și grătare, cei care se ocupă cu ultimele îndeletniciri menționate preferând firul văii Ampoiței. Ne apropiem de baza pietrelor păstrând respect pentru tot ce întâlnim și salutând sătenii, cu atât mai mult cu cât zona, deși arie protejată, se află în curțile oamenilor. Localnicii au învățat să respecte turiștii, rămâne ca și noi să înțelegem că ei locuiesc acolo și nu doresc să fie deranjați permanent de persoane gălăgioase.

    Prima dintre stânci, deși inexpugnabilă la prima vedere, oferă, pe partea nordică, o cale de acces către vârf (periculoasă pe ploaie datorită posibilității de a aluneca în gol). Poate părea surprinzător dar au fost descoperite urme ale unor amenajări de locuire pe terasele greu accesibile ale acestei stânci. Cea de-a doua dintre pietre, accesibilă numai cu echipament de escaladă, prezintă și ea urme lăsate de omul preistoric. Aceste amenajări puteau servi drept loc de refugiu pentru locuitorii așezării, însă analogiile etnografice permit lansarea unei teorii și mai fascinante. Colțul de stâncă greu accesibil putea fi spațiul sacru, în care trăia vraciul satului, un loc pe care urcau doar cei îndrăzneți și inițiați pentru a cere sfatul înțeleptului și pentru a aduce ofrande zeilor (cu atât mai mult cu cât spațiul restrâns de pe terasele stâncoase nu putea acomoda un număr ridicat de persoane).

    Ajunși pe vârful primei pietre închidem ochii și ne lăsăm purtați de imaginație într-o călătorie ce ne va duce cu 40 de veacuri în urmă. Copii aleargă printre locuințele de chirpici, majoritatea dintre ele lipite de stânci și folosindu-se de forma surplombată a acestora pentru a oferi o cât mai bună  protecție împotriva intemperiilor. Țarcurile de lemn îngrădesc turmele de oi și capre ce vor pleca mâine spre pășunile din zonele înalte. Toată comunitatea muncește pentru a pregăti toate cele necesare păstorilor ce vor mâna turmele. Femeile pregătesc de mâncare sau se îndeletnicesc cu reparatul hainelor șubrezite după iarna grea ce tocmai a trecut. Bărbații cioplesc sau șlefuiesc unelte de piatră, os și lemn (cuprul, singurul metal cunoscut, este rar și se folosește în primul rând la realizarea podoablelor sau a uneltelor de mici dimensiuni). Meșterii olari confecționează vase decorate într-o manieră ce ne lasă muți de uimire.

    E seară iar noi o să petrecem noaptea, în tăcere, împreună cu păstorii, majoriatea tineri, pe prima piatră. Acest lucru ne va ajuta să atragem bunăvoința zeilor munților. Mâine o să escaladăm împreună cu liderul păstorilor cea de-a două piatră, pentru a aduce ofrande și a-l cinsti pe înțeleptul satului. El ne va spune dacă o să avem parte de o vară lipsită de incidente, căci doar el cunoaște voința zeilor. În sacul de dormit nu simțim vântul răcoros de primăvară, care suflă puternic pe vârful stâncos. Deasupra noastră luna plină atârnă încremenită îmbrăcând totul într-o haină argintie. Păstorii au adormit deja înveliți în blănurile de oaie. Miros de fum și de ciosvârte afumate de carne ne inundă nările. Ultimele voci se sting. Se mai aud doar câinii lătrând. Înainte ca somnul greu să ne cuprindă, motorul unei mașini ce se grăbește către sat ne trezește la realitate. Câinii de pe la casele din Gura Ampoiței se opresc și ei din lătrat sau poate am adormit deja și nu îi mai auzim...

    Sâmbătă dimineața primele raze de soare, ivite dinspre valea Mureșului, ne trezesc cu mângâieri blânde. Este încă devreme și niciun alpinist nu a apărut să își încerce puterile pe traseele de escaldă din zonă. Cu atât mai bine cu cât nu vrem să fim deranjați sau să avem spectatori la ceea ce urmează să întreprindem. Luăm pe noi hamul de alpinism, o coardă de 50 m, echipamentul de rapel și pornim să urcăm pe ce-a de-a doua piatră. Pentru a fi mai aproape de ceea ce trebuie să fi simțit tânărul nostru lider de păstori, vom urca traseul fără asigurare, folosind coarda doar pentru coborâre.

    Cea mai simplă cale de acces o constituie traseul Central (gradul III-IV UIAA). Atenție însă, dacă traseul nu a fost urcat în prealabil de mai multe ori pentru a ne familiariza cu prizele o astfel de ascensiune solitară poate fi ultima – deci nu încurajez pe nimeni să o repete sau să realizeze ascensiuni solitare în general. Traseul este echipat cu 4 pitoane vechi care pot oferi protecție, regruparea realizându-se la primul copac întâlnit. Stânca este destul de friabilă în ce-a de-a doua jumătate a traseului. Urcăm ușor prima jumătate a traseului până la o platformă spațioasă. De aici primele pitoane indică partea mai dificilă ce va urma. Cu inima cât un purice ne agățăm de prizele sfărâmicioase și depășim două puncte mai delicate. Cea mai mică neatenție ne va arunca până la baza traseului 30 de m mai jos. Păstorul nostru trebuie să fi urcat în aceeași manieră, fiind în mod cert bun cunoscător al procedeelor de deplasare în zonele de abrupt (asta în cazul în care accesul nu se realiza cumva cu ajutorul unor frânghii fixe sau bușteni legați între ei – fapt care nu ar fi făcut ascensiunea cu mult mai puțin periculoasă).

    Pe vârf vraciul ne așteaptă pentru a ne da binecuvântarea. Îi oferim cele mai bune daruri din partea sătenilor: cea mai bună carne, mirodenii, haine din materiale de origine vegetală (căci este tabu să poarte haine de origine animală) și o mulțime de plante pe care le-a cerut pentru a-i servi în ritualuri numai de el cunoscute. De hrană nu duce lipsă căci tânărul care îi va lua locul ca vraci urcă frecvent la bătrân pentru a-l aproviziona, sătenii pot urca însă numai o dată pe an la el, și doar cel mai curajos dintre ei pentru a i se comunica voința zeilor. După ce a primit binecuvântarea păstorul pornește în jos pe sistemul de bușteni și sfori. Noi vom face rapel pe partea estică a pietrei folosind un copac solid pentru asigurare. În jurul copacului sunt legate bucăți de coardă și cordelină în care este bine să nu ne încredem.             

    Tânărul păstor aduce vești bune sătenilor. Zeii le vor surâde în acest an, iar darurile au fost primite de vraci cu bucurie.

    Bagajele pregătite, animalele scoase din țarcuri și pornim în sus pe valea Ampoiței. Lăsăm pe stânga dealul Fecioarei și Piatra Boului (unde de asemenea s-au găsit materiale arheologice aparținând culturii Coțofeni). Noi vom merge pe vale, devenită accesibilă odată cu amenajarea drumului prin chei în secolul trecut. Păstorii urmează însă culmea dealurilor, singura sau cel puțin cea mai ușoară cale de acces la acea vreme, urcând prin păduri și apoi prin pajiști, pe pante line, către Cheile Ampoiței. Nu peste multă vreme războinici din epoca Bronzului își vor înmormânta pe aceste culmi cele mai de seamă dintre căpetenii. Movilele funerare, în care acești eroi arhaici își deapănă somnul, cunoscute sub denumirea de tumuli pot fi depistate de ochiul antrenat al arheologului.

    Trecem de cătunul Rimetea și ne afundăm tot mai mult prin defileul adânc cu aspect (în profil) de pâlnie. Nu este necesar să ne aprovizionăm cu apă deoarece șuvoaie cristaline pornesc la vale de pe ambele versante ale Ampoiței. Ajungem în cele din urmă în perimetrul cheilor. Creste ascuțite se înalță amețitor de o parte și de alta. Pădurile răsar din stânci într-o înfrățire sălbatică rar întâlnită. Anul acesta păstorii se vor așeza la colții Romanesei și dacă împrejurările o vor cere se vor muta mai târziu, în vară, la adăpostul din abriul de la Colțul Caprei sau poate chiar în Peștera Liliecilor. În caz de primejdie se pot refugia pe stânca numită Cetățeaua.

    Sunetul prelung al cornului ne anunță că prietenii noștri păstori au ajuns la destinație, noi nu îi vedem însă din vale. Îi lăsăm în această seară să își pregătescă tabăra și vom merge să vizităm Peștera Liliecilor. Noaptea o să o petrecem în Abriul de sub Colțul Caprei.

    Trecem apa rece a pârâului în dreptul fostei cariere de calcar din chei și urmăm o potecă clară care ne va duce în timp foarte scurt la Peștera Liliecilor. Peștera cu o dezvoltare relativ redusă, se prezintă, ca mai toate peșterile ușor accesibile de pe meleagurile noastre, într-o stare avansată de degradare (resturi ale trecerii omului la tot pasul: torțe, sticle, pungi, mâzgălituri pe pereți). De fiecare dată când am vizitat peștera am încercat să înlătur deșeurile și am observat că și alții în urma mea au mai facut acest lucru, deci poate avem norocul ca peștera să se prezinte totuși într-o stare acceptabilă. Uneori vom avea prilejul să vedem colonia de lilieci după care își ia numele peștera, spun uneori deoarece sunt ani în care liliecii deranjați de prezența umană sau găsind condiții necorespunzătoare de hibernare migrează spre alte peșteri din chei, mai greu accesibile.

    Locuirea Coțofeni din această peșteră a fost atestată în sălile de dimensiuni generoase, însă în mod cert peștera a fost explorată în întregime de acești veritabili speologi ai preistoriei. Într-una din turele de cercetare pe care le-am întreprins aici am descoperit o spatulă de os, în capătul uneia din galeriile laterale, ce putea fi atins doar printr-un târâș incomod de câteva zeci de metri. Ce au căutat oamenii preistorici aici? Iată o întrebare la care încă nu putem  oferi un răspuns satisfăcător. Poate mânați de anumite practici religioase sau de ce nu de simpla dorință de a vedea ce este mai departe. Peștera este accesibilă prin trei deschizături ce ofereau posibilități de retragere în caz de nevoie.

    Ieșim prin ce-a de-a doua din deschizăturile amintite, după ce am parcurs integral peștera. De aici, pe brâne ierboase și văi abrupte, fără o potecă vizibilă  ajungem în scurt timp la impresionantul Abri de sub Colțul Caprei (abriul reprezintă un adăpost de dimensiuni mari în preajma unei stânci surplombate, asemănător unei peșteri deschiderea acestuia măsurată în înălțime depășește lungimea propriu-zisă de dezvoltare în munte, fapt care face ca o astfel de formă carstică să piardă titlul de peșteră).

    Acest abri a oferit arheologilor materiale ceramice aparținând culturii Coțofeni, precum și Epocii Bronzului. Adăpostul este de dimensiuni considerabile, ascuns privirilor, greu accesibil de cei care nu îi cunosc locația. Oferă, însă pe poteci tăinuite, acces rapid la pășunile de pe vârful Hânju. Aici am aflat, de la un cioban, legenda conform căreia nu departe de vârf se afla în trecut o piatră găurită; ciobanii treceau oile prin acea gaură pentru ca puterile telurice să le ferească de ghearele și colții lupilor, una singură nu era trecută prin piatră și era lăsată apoi de izbeliște pentru a fi devorată de lupi în speranța că astfel va fi atrasă bunăvoința fiarelor. Poate și prietenii noștri care tocmai au aranjat tabăra la Colții Romanesei practică astfel de ritualuri. Oile și caprele acestora se aud ca un freamăt continuu, vocile lor strânși în jurul focului pot fi percepute clar, lemnele trosnesc pe foc și toate aceste sunete sunt amplificate de prăpăstiile ce ne înconjoară. Cheile, altfel sălbatice și pustii, au prins viață.

    Salutăm păstorii cu un chiot și ne retragem spre abri. Un ceai la primus. Câteva notițe în jurnal. Tragem bine sacii de dormit pe noi aerul fiind mult mai rece aici decât la Gura Ampoiței. Lilieci de dimensuni considerabile fac acrobații deasupra noastră, încercând parcă să risipească norii ce au acoperit luna. Senzația de teamă dispare repede când ne gândim că strămoșii noștri numeau acest loc casă. Încet, încet ne cuprinde somnul.

    Duminică dimineața ne trezim cu greu. Este răcoare însă soarele prevestește o zi plăcută de primăvară. Pentru a ajunge la tabăra de la Colții Romanesei vom parcurge creasta din versantul stâng al cheilor, cu acces pe deasupra fostei cariere. Aspectul înfricoșător, ca o lamă de cuțit și diferențele amețitoare de nivel ascund însă un traseu doar de gradul III UIAA, pe care am întâlnit un singur piton. Traseul denumit chiar Creastă poate fi parcurs integral fără asigurare însă recomand folosirea sau cel puțin purtarea unei corzi, a căștilor, a două-trei pitoane și a unui ciocan, pentru a evita surprizele neplăcute ce apar în momentul în care vremea se schimbă brusc. Spre exemplu într-o iarnă vremea fiind deosebit de frumoasă am decis parcurgerea crestei, împreună cu doi prieteni, fără a mai lua coarda cu noi. Retragerea din creastă se poate face foarte ușor spre dreapta, în caz de nevoie, cu excepția unei mici porțiuni foarte expuse. Tocmai când ne aflam în această porțiune, o furtună de zăpadă deosebit de violentă ne-a făcut înaintarea foarte dificilă. Cunoașterea traseului și manevre deosebit de riscante, datorită stâncii glazurate cu un strat alunecos de gheață, ne-au permis să ajungem teferi la final. Totul se putea termina însă foarte rău și am învățat încă o dată să nu subestimăm nicun munte oricât de mic și nicun traseu oricât de ușor.

    În zona carierei sunt amenajate o serie de trasee de escaladă cu grad ridicat de dificultate, unele dintre acestea necesitând asigurări mobile. Zona prezintă un potențial mare din punct de vedere al escaladei și alpinismului, potențial insuficient exploatat.

    Să urcăm deci creasta atenți la roca friabilă, la fețele spălate și la vegetația ce ne îngreunează uneori înaintarea. După două ore de urcuș, fără să ne grăbim, ieșim din creastă și ajungem la baza Colților Romanesei. Urcăm direct pe stânca proeminentă care domină cheile, printr-un scoc abrupt și plin de vegetație. Sus ne întâmpină strămoșii noștri păstori. Ne uimește încă o dată adaptabilitatea acestora la morfologia terenului. Au ridicat cu ușurință un adăpost trainic, folosind drept pereți laterali chiar pereții de stâncă ce închid în mod natural o incintă patrulateră, vizibilă cu ușurință și în zilele noastre. Privim spre zări și identificăm aproape, spre nord, Piatra Bulzului și culmea ce ne poate purta rapid de aici la iezerul Ighiel. În depărtare se văd culmile de deasupra Cheilor Feneș sau Cheile Caprei. Peste vale ni se arată Vârful Hânju și Pleașa Înaltă pe care s-au descoperit de asemenea sălașe sezoniere aparținând culturii Coțofeni. Peisajul este minunat, timpul a încremenit parcă sub soarele cald de primăvară. Păsările de pradă descriu cercuri largi în înaltul cerului. Pădurea freamătă. Ne simțim cu adevărat liberi.

   Nici nu ne-am dat seama când am rămas singuri la adăpost. Păstorii preistorici au  plecat deja către pajiști cu animalele. Tânărul dar viteazul lor lider se întoarce către noi și ne salută ridicându-și căciula. E bucuros că urmașii nu l-au uitat. E bucuros căci știe că în cele din urmă am înțeles: pe orice vale, în orice cotlon de peșteră, pe orice colț de stâncă ajungem, ei, curajoșii noștri strămoși, au fost deja. Își potrivește căciula pe cap și pornește către Piatra Bulzului întrebându-se: Oare ce o fi mai departe? Și într-o zi, fără a sta pe gânduri, va porni într-acolo și își va răspunde la această întrebare.    

Bibliografie

1.  D. Anghel, Arheologie și alpinism, în Munții Carpați, nr 13, 1999.

2. D. Berciu, I. Berciu, Săpături şi cercetări arheologice în anii 1944-1947, în Apulum, III, 1949, p. 1- 43.

3.  Marcian Bleahu, Relieful carstic, Ed, Albatros, Bucureşti, 1982.

4. H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat: cultura Coţofeni, Timişoara, 2000.

5.  H. Ciugudean, Aşezările culturii Coţofeni de pe Valea Ampoiului, în Patrimonium Apulense, I, 2001, p. 71-81.

6.  H. Ciugudean, A. Gligor, D. Anghel, M. Voinaghi, Cercetări arheologice în aşezarea de la Ampoiţa-Pietrele Gomnuşei (jud. Alba), în Corviniana, V, 1999, p. 39-69.

7.  Pompei Cocean, Chei şi defilee din Munţii Apuseni, Bucureşti, 1988.

8.  C.Goran, Catalogul sistematic al Peşterilor din România, Bucureşti, 1982.

9.  I. T. Lipovan, Aşezările purtătorilor culturii Coţofeni din bazinul Ampoiului (I), în Apulum, XX, 1982, p. 9-32.

10. I. T. Lipovan, Aşezările purtătorilor culturii Coţofeni din bazinul Ampoiului (II), în Apulum, XXI, 1983, p. 29-48.

11. I. T. Lipovan, Aşezările purtătorilor culturii Coţofeni din bazinul Ampoiului (III), în Apulum, XXVII-XXX, 1990-1993, p. 105-115.

12. Gligor Mircea, Adrian Gligor, Urme de locuire preistorică în carstul din Cheile Ampoiţei, în Patrimonium Apulense, nr. VII-VIII, Alba Iulia, 2008, p. 19-48.

13. C. I. Popa, Cultura Coțofeni, teză de doctorat în manuscris, Alba Iulia, 2009.

14. L. Sobaru, Așezările Coțofeni de pe văile Ampoi și Ampoița. Relația dintre cadrul geografic și habitat, teză de disertație în manuscris, Alba Iulia, 2009.

15. L. Sobaru, R. Andrei, Noi informaţii privind  locuirea preistorică de la Ampoiţa-La Pietre, în BCŞS, nr 11, 2005, p. 35-44.

 

 

Marţi, 9 februarie 2010 - 21:19 
Afisari: 27,381 


watzmann