O cometă, în alpinismul românesc: Petru Vignali (1907-?)

În momentul în care am devenit interesat de istoria mersului pe munte în Bucegi, nu știam nimic despre Petru Vignali. Aveam doar idee că frații Țițeica urcaseră în 1924 partea finală a Văii Seci in Caraiman, după cum era menționat în cartea „Pe crestele Carpaților” (1984). Era o tură de pionierat de care imaginația mea era fascinată – de cum vor fi arătat atunci locurile (care au fost și-mi sînt tare dragi!), cît și oamenii care le cercetaseră în premieră. Și pe care aproape îi treceam în rîndul zeilor (unii personali, firește).

Ulterior am stat de vorbă cu Radu Țițeica, dînsul spunîndu-mi că atunci, în acea tură, i-au fost alături fratele lui Șerban, Ion Cantuniari, cît și încă un tovarăș, Petru Vignali. Nu mi-a oferit alte detalii despre el, dar necunoscutul pe care îl asociam acelui om – de care nu știam mai nimic – nu m-a împiedicat (dimpotrivă!) să extind și asupra lui fascinația ce aveam deja, pentru ceilalți din grup. După un răstimp, întrebînd un alt înaintaș dacă are idee de acel Vignali, Cristache Dedula mi-a răspuns că da. Rememorările sale constau însă doar în faptul că, întîlnindu-l pe stradă pe acel Vignali, om cu stirpe italiană, îl striga cu denumirea firmei deținută de tatăl acestuia (împreună cu o altă persoană). Era o strigare colocvială, de pe un trotuar pe altul: „Vignali e ... [adică și, iar apoi urmînd numele asociatului, pe care nu l-am reținut], come stai?!”.

Petru Vignali, la începutul anilor '30

Cînd am lecturat prima oară manuscrisele montane ale lui Radu Țițeica (1987), în caietul său de ascensiuni l-am regăsit pe respectivul Vignali, în trei ture din aceeași vară a anului 1924. Nu este pomenit însă și altundeva, în acele însemnări. Abia peste mai multe decenii, mai exact prin 2018-2020, am auzit întîmplător (poate la vreo căutare în dorul lelii pe Google) despre o carte de amintiri a lui Petru Vignali. Convingîndu-mă că este omul meu, mi-am procurat-o neîntîrziat, ea oferindu-mi o lectură mai mult decît interesantă.

  Vignali, la 19 ani, în debutul unei ture maritime de pomină

Precizez din start că inițial un ochi mi-a plîns, acolo, iar un altul a rîs: contactul cu munții noștri al autorului este destul de pasager, insuficient compensat de faptul că a suit cîteva înălțimi mai răsărite în Alpi. În același timp, feliile de viață parcurse de Vignali sînt mai mult decît interesante, asta atît datorită faptului că el, nefiind legat strict de publicul montan precum majoritatea autorilor de profil, își îndreaptă atenția și către alte împrejurări din viața lui, și care s-au întîmplat să fie, în opinia mea, mai mult decît interesante. Asta întrucît apucase așa-numita Belle Époque, apoi anii nebuni ai interbelicului românesc, și finalmente privațiunile (inclusiv de libertate și viață, în cazul unora) socialismului autohton, abia foarte tîrziu izbutind să emigreze, în țara strămoșilor săi paterni. Iar acele amintiri fiind transpuse pe hîrtie prin intermediul unui condei, cred eu, de calitate.

**

Radu Țițeica, pe munte, în epoca în care l-a avut alături pe Vignali

Șerban Țițeica, coleg de ture, dar și de liceu cu Petru Vignali

Materialul subsemnatului (150 pag.) la care fac trimitere aici ..

https://drive.google.com/file/d/1xYMjfudPLl96ErrAKJnOWNQPvp8CTwKI/view?usp=drive_link

...este unul atipic. Asta, întrucît reproduce mai mult decît se cade, din filele unei cărți („Popas în amintiri. România 1910-1974”, editura Vremea, 2016), a celui la care fac referire. Și ceea ce, în condițiile unui potențial acces direct la respectivul volum, poate constitui un inutil ocol, după cum completările pe care le intercalez pot fi socotite nu întotdeauna fericite... Așa am simțit însă nevoia să procedez. Rîndurile lui Vignali mi-au părut infinit mai pline de viață, reproducînd totodată mai bine sentimentele, optica autorului decît aș putea-o face eu, relatînd despre dînsul.

Petru Vignali în 1939, înaintea unei succesiuni de perioade dificile, pe care mersul lumii le-a adus în viața sa.

Sâmbătă, 1 martie 2025 - 15:56 
Afisari: 879 


mirceaordean..