Lecțiile munților

  Probabil mulți dintre noi când merg la drumeție, la cățărat, pe văile din abrupt, pe ghețare se gândesc la ce s-ar putea să meargă prost, la ce să ne preparăm. Ne uităm la prognoze meteo, citim descrieri din cărți sau de pe bloguri, forumuri, siteuri de specialitate. Oare ce echipament trebuie să avem la noi, sunt pericole obiective pe traseu sau nu.  Întrebarea însă e dacă recunoaștem aceste pericole, mai ales la fața locului. Cu decenii în spate ca drumeț pe trasee marcate și în ultimii 10 ani pe nemarcate atât în țară cât și în străinătate, înclin să cred că răspunsul nu e un da hotărât. De multe ori când revin dintr-o tură simt că era ceva pe care nu l-am făcut așa cum trebuie. Ori nu am realizat pericolul, ori am făcut greșeli sau prostii fiindcă eram sub stres sau nu eram destul de experimentat. Pot să încep cu mersul pe ghețar fără a fi legat în coardă pe primul meu munte peste 4000m, scăparea rucsacului pe pantă după ce cineva a căzut din potecă, agravând situația, folosirea incorectă a reversoului, ne-legarea în coardă (ca secund) pe prima lungime, intrarea în situații unde m-am blocat și lista poate continua.   La noi pericolele obiective însemnate sunt avalanșele în timpul iernii și căderile de piatră mai ales în timpul verii. Sunt cazuri când nu ai ce face și singurul mod de a evita un accident e să stai acasă: când eroziunea și gravitația lucrează și cad versanți întregi. Acest lucru se întâmplă relativ des în Bucegi, chiar și pe trasee frecventate cum ar fi Valea Albă sau Valea Gălbinele unde au fost căderi masive în ultimii ani.  Se întâmplă și în Piatra Craiului, putem lua ca exemplu traseul din Șaua Crăpăturii spre Piatra Mică, care a fost schimbat din cauza căderilor și a instabilității stâncii. Și totuși am văzut oameni care foloseau traseul vechi de sub stâncă…   Retrospectiv cred că suntem dispuși căderilor de pietre cel mai des în Crai. Nu sunt geolog, dar e cunoscut că calcarul se erodează ușor, dovada fiind grohotișul abundent în masiv. Erau cazuri când pietre mari au căzut de pe versant în Prăpăstiile Zărneștilor. De atunci înclin să merg pe partea pârâului. Acolo au fost și accidente nefericite, totuși drumul e plin de oameni mai ales la sfârșit de săptămână. Oare sunt conștienți de pericole? 

  În Crai cred că am pornit de cele mai multe ori pietre care se rostogoleau sau zburau spre colegii de tură. Fie pe trasee marcate, fie pe nemarcate. Rezultatul a fost de cele mai multe ori fericit, dar nu întotdeauna. Pe drumul vechi direct (nemarcat) de sub Malul Galben dintre Izvorul Orlovski și Refugiul Speranțelor o dată am primit o piatră în picioare. Cauza? Am fost cu un grup numeros, deci distanța între noi era mare și pe grohotișul de sub perete cineva a dizlocat o piatră care m-a lovit cu o forță destul de mare. Noroc că am scăpat cu o durere. Fapt divers: era înainte de a fi restricționat intrarea în nemarcate, nu era deloc marcat traseul spre refugiu. Fapt divers 2: ne-am întâlnit cu Theodor Stolojan pe acolo.

  

  Prima învățătură: mersul în locuri instabile în grupuri mari și dispersate e periculos.   

  A doua: la mersul în locuri instabile să fii aproape de cel din față.

  

  Am început să fiu mai atent și să țin minte aceste lucruri, dar am realizat chiar recent că tot se întâmplă să observ că ori eu, ori altcineva e cu zeci de metrii mai în față decât ultimul din grup, chiar și cu grupuri mici. E și mai grav când sunt două echipe în traseu. Recent pe Padina Lăncii s-a întâmplat în acest mod, noroc că piatra nu a atins pe nimeni.

  Tură în condiții de iarnă, coborâre pe Brâul Ciorânga Mare. Înainte de a ajunge efectiv pe brâu partenerul care era deasupra mea strigă ”piatră”. O văd și o prind cu mâna dreaptă. M-a durut puțin, dar era mai degrabă hazliu ce s-a întâmplat. Totuși cred că am făcut o prostie. O mână spartă mi-ar fi complicat viața pe acolo. Norocul? Probabil că am urmărit sfatul nr 2, fiind legați în coardă eram aproape și piatra n-a prins viteză mare.

 A treia învățătură: să nu prinzi pietre care cad, mai bine încearcă să te ferești evitându-le.

  Tot Malul Galben. Am fost numai cu soția. În spate veneau o altă pereche. Ajungem sub perete unde valea se închide, iar traseul continuă pe stânca din dreapta, după care e o traversare expusă spre stânga, traversare care de fapt te duce deasupra locului din care ai pornit. Eram deja conștienți că acolo sunt probleme cu căderile de pietre, purtam cască, mergeam atent. Înainte să începem cățărarea de la capătul văii, ne-am oprit pentru a se odihnii, iar între timp cealaltă echipă a trecut în față. Nu a trecut mult timp până când am primit o piatră de sus, căzut chiar lângă noi, pornit probabil pe brâna de deasupra noastră. Imediat ne-am retras și mai în spate.

  A patra lecție: dacă știi că sunt pericole să nu oprești în locuri expuse.

  Același loc. Oare traseul e chiar mai periculos decât restul? O echipă de patru ne depășește la izvorul secat. Povestesc întâmplările de mai sus partenerului. Nu trece mult timp și auzim cum vine jos o piatră. Partenerul recomandă să urcăm pe Hornul Nisipos. Eram ezitant, crezând că e și mai instabil, dar până la urmă decidem să mergem acolo ca să evităm riscul de a primii pietre în cap. Hornul e instabil, involuntar pornesc și acolo pietre, dar suntem aproape și totul e în regulă. Mă felicit că am făcut cea ce trebuie să reducem riscul accidentării. Mergem cu casca pe cap, chiar dacă suntem în pădure.

   Casca… Când merg pe trasee marcate rar o port. Sau chiar deloc. Dar sunt cazuri cum am scris mai sus când primești piatră în cap și pe trasee turistice. E un risc asumat, dar nu știu ce să spun. Văd tot mai multă lume cu cască pe creasta Craiului. Pe creastă cred că pericolul de a primi ceva în cap e infirm. Evident, dacă cazi te poate ajuta, dar căzătura depinde de tine, nu de factori externi. Dar depinzând de drumul selectat ar putea să aibă sens să iei casca cu tine în Crai și pe marcate. De stricat nu strică, asta-i clar.

  Bucegi, iarna sau primăvara. Valea Albă. Tocmai am coborât după o tură în abrupt. Ce era greu a trecut, am ajuns La Verdeață. Colegul s-a dezechipat complet, a pus în rucsac inclusiv casca. Eu încă o port, cred că și colțarul e pe bocanc, știind că mai e o trecere expusă. Observăm o capră neagră cca 10-20 m deasupra noastră pe sub peretele văii. După ce trecem de partea expusă și începem coborârea în pădure spre izvor aud și văd cum cade o piatră chiar după partenerul meu. Era dizlocată de capra respectivă. 

  A cincea lecție: pericolele nu au trecut când crezi tu. Casca totuși e bine s-o porți.

  Brâul Ciorânga Mare. Din nou. Brâul trece sub pereți înalți. Partenerul povestește despre cățărările recente pe Peretele Ciorânga Mare. Îmi spune că pe una (nu mai știu care) a avut o experiență înfricoșătoare. Pe lungimea respectivă era secund și în timp ce fila colegul, acela l-a avertizat că a ajuns la un bloc mare instabil care era chiar deasupra regrupării. Cumva a trecut fără a dizloca, dar pericolul era mare. Secundul ajung acolo l-a atins blocul care imediat a zburat jos, bucățile ajungând pe poteca marcată. Când ești pe perete sunt cazuri când nu ai ce să faci, ori dai jos o bucată mare involuntar, ori trebuie s-o arunci dacă rămâi cu o priză sau un bloc de piatră în mâini. Strigi și speri că totul va fi bine.Din păcate nu întotdeauna e așa, să nu uităm de întâmplarea nefericită de acum 2 ani sau ceva pe Piatra Altarului din Bicaz.

  A șasea lecție: nu poți complet evita să trimiți pietre jos. Uneori chiar tu le vei arunca.

  Aici vine o paranteză și o confesiune. Cu mulți-mulți ani în urmă am făcut o prostie. Eram pe traseul de creastă în Crai undeva deasupra Marelui Grohotiș. Admiram abruptul de sub noi și ne-a venit o idee stupidă să vedem până unde merge jos o piatră. Și am dizlocat una de pe versant care s-a rupt în bucăți și se ducea jos secunde bune. Caprele au fugit și noi am realizat că putea s-o ajungă chiar până la potecă. Să nu faceți așa ceva!!! Recent am citit despre un caz similar din SUA, unde niște tineri au aruncat o stâncă de pe creastă, stâncă care a lovit direct în cap un cățărător, el murind pe loc.

   Învățătură: niciodată să nu arunci voluntar, pentru amuzament pietre în jos, chiar dacă ți se pare că nimeni nu e sub tine! Niciodată.

Brâul Ciorânga Mare. Ne pregătim să cățărăm un traseu de mai multe lungimi de coardă. Când ajungem la intrare vedem că o altă echipă e în lungimea a 3-a. Destul de departe, nu credem că ne încurcăm. Ne echipăm deasupra drumului marcat, la intrare în canion. În timp ce pun eșpadrilelei aud un sunet pe care nu l-am recunoscut. Era un vuiet, ca un glonț, ca o rachetă de artificii urmat de o pocnitură mare. S-a întâmplat undeva în spatele meu. Dacă era la un metru, sau la cinci, nu știu. Mă uit la prieten care era mai aproape de perete, cu fața spre mine și întreb: asta ce a fost? O piatră. Sângele mi s-a înghețat. Dacă era o piatră, venea cu viteză foarte mare, direct din sus, chiar ca un glonț. Că a fost dizlocat de echipa din față, de o capră sau a căzut numai așa din senin nu are importanță. Nu cred că casca m-ar fi salvat. M-am mutat imediat din centru vâlcelului sub perete. Nici nu am pornit pe drum și aproape m-am accidentat serios.

   Lesson? E același ca cea descrisă mai sus, lecția a patra. Oprește-te în loc cât mai ferit.

   În timpul cățărării o piatră a mai zburat deasupra mea, pornită de către partenerul meu. El nici nu a realizat. Pe traseu era clar că sunt locuri friabile, am pus și eu înapoi o priză, probabil am și dizlocat pietre. Erau lipsuri recente în stâncă. Pe traseul respectiv a avut loc și un accident în timpul unui antrenament a Salvamontului, cauza fiind ruperea unei prize. 

    Ajungem bine în sus unde ne întâlnim cu cealaltă echipă. Ne cunoaștem de pe forumuri. La retragere ambele echipe sunt indecise: să ne luptăm cu jnepeni până la un vâlcel sau să ne dăm jos cu trei rapeluri lungi. Înclin spre jnepeni, dar prietenul vrea să mă arată traseul unde au urcat recent, traseu care e de fapt ruta de retragere cu rapel. Cealaltă echipă pornește spre jnepeni, dar se întoarce repede, că aceștia nu-s prea primitori. Bine, coborâm toți cu rapel. 4 oameni, nu-s mulți. Ei au pornit prima, noi după. Primul rapel e fain, totul e ok, stâncă compactă, traseu spectaculos. Imediat ce au tras coarda, punem coarda noastră. Nu-l aruncăm să nu dizlocăm pietre.

   Al doilea nu mai e așa de înclinat, sunt praguri pline cu pietre mici și mari. Facem la fel, pornim când coarda lor e trasă jos, dar chiar cu mai mare grijă. N-o vedem pe prima echipă, ei probabil deja au început ultima coborâre.

   Eu sunt ultimul, colegul dispare din câmpul vizual. Aud ”piatră” și zgomot mare. După care un strigăt de la cealaltă echipă că ”sunt în regulă”. Când aud semnalul că partenerul a ajuns jos încep și eu să mă pregătesc de coborâre, dar coarda tot e strânsă. Mi se strigă să mai aștept că e ceva problemă. Până la urmă primesc aprobarea să cobor. E foarte friabil, totul se mișcă, sunt foarte atent. Ajung jos unde aflu că o piatră a fost dizlocată de coarda noastră și a lovit-o în cap pe cei sub noi. Suntem triști, starea de spirit s-a schimbat și sperăm că totul e ok. Ne hotărâm să nu plecăm, chiar nici să nu tragem jos coarda noastră până ce cealaltă echipă nu dă semnal că sunt într-un loc sigur.

    Până ajungem jos, ei deja au plecat. Chiar credeam că totul e în regulă.

    Ajungând la refugiu am realizat că nu e chiar așa. Casca s-a îndoit serios, sunt simptome de comoție cerebrală, astfel persoana accidentată va fi evacuată, Până la urmă se pare că e în regulă, dar a fost o lovitură serioasă, casca probabil salvând viața sau de o accidentare gravă. 

   Am discutat și rediscutat situația. De evitat dizlocarea pietrelor cu coarda n-o prea poți. Face parte din ”joc”. Dar totuși puteam să reducem riscul. Multe echipe pe aceeași traseu întotdeauna măresc riscul accidentelor. Puteam să alegem trasee de coborâre diferite. Dacă totuși am ales aceeași rută de retragere, puteam fii mai prevăzători. Să nu coboară nimeni până ceilalți nu au ajuns într-un loc ferit. Să nu coborâm simultan pe două secțiuni diferite. Puteam s-o folosim o singură coardă și ne regrupăm toți în același timp și loc. Regrupările erau comode și era loc destul în ele.

  

   Asta ar fi ultima lecție pentru azi. 

  Sper că cel puțin noi patru am învățat ceva și nu mai repetăm aceeași eroare. Sper că și voi cei care ați citit ați învățat ceva și când ieșiți pe munți veți aminti de pățeniile altora. Dar știu, nu e ușor, și accidente se întâmplă oricât de precauți am fi.

  Cărări însorite și fără căderi. De pietre sau oameni.

Vineri, 12 septembrie 2025 - 11:29 
Afisari: 624 


andras