Incredere in VIATA pentru iesiri in NATURA si la MUNTE

    Acum ceva timp, m-am intalnit in oras cu o fosta colega de serviciu, Izabela Salajan, care mi-a adus la cunostiinta problema fratelui sau, Gheorghe Filipciuc “Boby”. De ceva timp este paralizat de la mijloc in jos. Astfel mi-am adus aminte de prieteni / cunoscuti cu care mergeam la munte sau in natura, care au sfidat moartea in accidente pe munte sau in alte locuri, dar unii... AU PLECAT.    

    S-a terminat concursul de la Sapte Scari din muntii Piatra Mare. Era in luna septembrie din anul 1996. Ne luam ramas bun de la colegii participanti din alte judete, plecam acasa, urmand sa ne revedem peste doua saptamani, la urmatorul concurs. Asa speram cu totii, dar... Colegul meu de echipa, Doru Turcus “Dodo”, intr-o dimineata din aceeasi luna, vine la mine aducandu-mi o veste trista. Marius Bendea, din orasul Lonea din judetul Hunedoara, membru al clubului Banda Rosie, a murit intr-un accident din mina. Prima oara am crezut ca este o gluma, dar... numai gluma nu era. Toti cei din Arad sau alte orase, prieteni pe munte, am fost la acea inmormantare si poate cel mai dureros moment a fost acela cand lasand sicriul in groapa, din spatele nostru am auzit cantecul sau preferat la trompeta “El Condor del Paso”. Nu am fost sa-l vad in sicriu si nici in groapa. Amintirea parului blond carliontat si zambetul sau ma vor insoti mereu pe munte. Poate cel mai greu i-a fost colegului sau intre ale drumetiei, “Pisti”, care CONTINUA sa mearga la munte. Dar a trecut peste acest moment, stiind ca undeva, acolo sus, Marius ii zambeste.   

    Aflu ca a fost un accident de masina langa Timisoara si persoana implicata, nu cel care a produs accidentul, ci victima, este un prieten, Daniel Boariu “Roakeru”. Intamplator ne vedem in oras, totul este OK cu el, ne amuzam pe faptul ca tocmai in oras s-a accidentat si nu la munte, iar la final ne facem planul de a ne intalni la strand in weekend-ul care va veni. Lipsesc la aceasta distractie de grup si peste cateva zile ma intalnesc cu o cunostinta comuna care imi da o veste dureroasa. Dani este paralizat de la gat in jos, a fost chiar si in coma doua saptamani. De atunci si pana acum vreo trei ani, accidentul sau a avut loc in 2000, nu am avut puterea sa trec pe la el. Poate va este cunoscut, prietena lui, Dana, a participat la un anumit concurs si chiar a luat primul loc. El mi-a spus ceva inainte de a merge pe Mont Blanc: “Fiecare dintre noi are un vis; tu sa urci Mont Blanc-ul iar eu sa fac operatia si sa pot merge”. Eu mi-am realizat visul, Dani a facut acea operatie, este mai bine, dar... tot in pat a ramas. Chiar si asa, OPTIMISMUL sau este de neegalat. TOT RESPECTUL DANI !!! Va veni acel moment, cand doar noi doi vom face o iesire la munte.   

    Dupa cum se stie, prin Cheile Nerei puteti intalni vipere, unele mai prietenoase si fara intentii agresive. La fel a fost si pentru Kristian Krihorka “Kriki”. A pus mana pe ea, dar nu la muscat (in schimb, Kriki a ramas destul de marcat de intalnirea cu vipera). Daca vipera a fost OK, Retezatul a fost cu problema pentru el. In primavara anului 2009, intr-o tura de pregatire pentru Mont Blanc, in timp ce parcurgea traseul catre vf. Peleaga prin curmatura Bucurei, a alunecat si s-a dus pana jos, catre lacul Bucura. Noroc ca ceilalti colegi de drumetie au fost pe faza si au sarit in ajutor, “Kriki” suferise o fractura deschisa la coapsa. Poate cel mai important moment a fost ajutorul venit din partea lui Dunca Romeo care facea helischi si care l-a transportat de urgenta la Timisoara cu elicopterul. Kriki si-a revenit, are o tija de titan in coapsa (ne-am amuzat impreuna, poate o duce la REMAT?!, cand se va face bine), NU A RENUNTAT la iesirile pe munte si nici la ascensiunea pe Mont Blanc.   

    Cei care ati fost in muntii Retezat la cabana Gentiana, cand nu era asa moderna, poate l-ati cunoscut pe Marincas Ludovic “nea Lolo”. Din pacate anii si o boala necrutatoare l-au luat dintre noi. Dar atat timp cat am avut ocazia sa stam de vorba sau i-am cerut vreun sfat, am avut ce invata. O sa tin minte o intamplare amuzanta; eu nu tineam cont de diferenta de varsta si ma adresam cu “Bai Lolo”... Pana cand colegul sau de drumetie si in primul rand prieten, Besenyi Sigismund “Jiga”, mi-a dat o usoara palma peste cap. De atunci pentu mine, a fost si va ramane, DOMNUL LOLO. “Jiga” cel care m-a incurajat in ceeace priveste muntele, nu mai poate sa mearga asa cum ar vrea pe munte. Dar atunci cand am venit de pe Mont Blanc si a vazut filmuletul de pe varf, m-a intrebat “De ce ai plans?”. Am dat sa-i raspund, m-a oprit si mi-a spus “Mie nu trebuie sa-mi spui, te inteleg!!!”. De aceea, cand mai fac o iesire sau trec prin Petrosani ne revedem, punem la punct vreo iesire impreuna, chiar daca are micile probleme medicale, dar... Tot timpul il privesc in ochi, acestia sclipesc si se bucura cand vorbim de munte, STIU ca vor vedea din nou Retezatul, marea dragoste a lui “Jiga”   

    Retezatul, un munte deosebit dealtfel, a mai luat un om ce i-a fost credincios, pe Ovidiu Necula, bun prieten si coleg de drumetie cu cumnatul meu, Ilie Preda. Cand l-am cunoscut prima oara pe cumnatul meu si am facut cunostinta, a avut o reactie de surprindere atunci cand i-am spus prenumele meu: Ovidiu. De atunci, cand merg la munte sau cand am fost in cele doua iesiri in “afara” tarii, mi-a spus doar atat: “Atentie la munte”. Catva timp a incetat sa mai mearga la munte, dar... inevitabil, CONTINUA sa mearga la munte si TRECE in fiecare an prin locul in care s-a produs accidentul.    

    Acesta este cel mai dureros moment, atunci cand se pierde colegul de drumetie sau ascensiune intr-un accident. NE OPRIM din a mai merge la munte, APARE FRICA... Dar dupa ceva timp continuam iesirile noastre, trecem prin locurile in care au fost alaturi de noi si ne aducem cu bucurie aminte de acestia. La sfarsitul vreunei ascensiuni reusite de catre noi, in locul in care s-a accidentat mortal sau pe care la indragit cel mai mult acea persoana (ori pur si simplu o ascensiune), le dedicam reusita. Stim si suntem siguri, ca ACOLO SUS, zambesc si ne inteleg. Reusita ascensiunii mele pe Mont Blanc din 2007 am dedicat-o lui Dani “Roakeru”, cumnatul meu Ilie a dedicat reusita ascensiunii pe vf. Chachani de 6075m din Peru lui Ovidiu Necula, si poate fiecare dintre noi am facut acest lucru, candva...   

    Dupa ce am venit din Africa de pe Kilimanjaro, m-am bucurat alaturi de familie si prieteni / cunostinte. Dar voia buna a tinut pana la inceputul acestui an... Fetita unui foarte bun prieten de-al meu, Raluca o cheama pe fetita si pe el Dacian Besenyi “Daci” (este baiatul lui “Jiga”), a fost diagnosticata cu o boala crunta. Am fost cu “Daci” pe munte si la concursuri cu specific montan, ne-am bucurat impreuna de anumite evenimente familiare, ne faceam planuri ca pe viitor vom merge la munte doar eu cu Daci si fetitele noastre, a mea fetita Edeline si fetita lui, Raluca. Dar... Acest cuvant!!! Nu ar trebui folosit in anumite contexte, deoarece EU SI “DACI”, familiile noastre, prieteni si cunoscuti, CREDEM CA ESTE DOAR O MICA PROBLEMA DE MOMENT si “RALU” ESTE BINE, ne vom bucura sa le vedem cu rucsacul in spate si intrebandu-ne: “CAND MERGEM LA MUNTE ???”    

    Si am ajuns, de unde am inceput. Un accident la schi pe o partie din Italia, a dus la accidentarea fratelui fostei mele colege. Medicii nu-i prea dau sperante de revenire in partea de jos a corpului, dar chiar si asa, EL CREDE!!! “Boby” NU DOAR SPERA, CREDE si ESTE CONVINS ca se va face bine si va merge din nou la schi, munte sau in natura, fara ajutorul caruciorului. Este ajutat si are suportul familiei, prietenilor si cunoscutilor, iar prin felul sau de a privi aceasta MICA PROBLEMA DE MOMENT, ne arata CARACTERUL SAU PUTERNIC!!!   

    Am auzit si de alte accidente pe munte si am cunoscut chiar persoanele implicate, care au putut sa dea detalii. Cei care au scapat din accidente, dar sunt imobilizati la pat sau in carucioare, ori au probleme in a se deplasa pe propriile picioare, AU TRECUT MAI DEPARTE peste aceste incidente si continua sa-si TRAIASCA VIATA, privesc la munte si stiu ca va veni clipa, cand vor pasi din nou pe munte!!! Stiu de problema pe care o au si pentru unii nu se mai poate face nimic din pacate, dar chiar si asa, DISCUTATI si INTALNITI-VA CU EI, va vor schimba parerea despre viata. Optimismul lor si puterea de a ignora problemelor pe care le au sunt EXTRAORDINARE.   

    La final, poate fi luat ca un sfat din partea lor... Sa CONTINUAM A MERGE in natura si la munte, sa MIROSIM o floare si un aer curat, sa PRIVIM un rasarit sau asfintit, sa ASCULTAM cum bate vantul, sa SIMTIM GUSTUL apei curate de izvor sau al fructelor de padure, SA NE TRAIM VIATA, asa cum ne-a fost data, este CEL MAI FRUMOS DAR de la BUNUL DUMNEZEU!!! Si, prin plimbarile noastre, sa ne aducem aminte de ei astfel; pentru cei care MOMENTAN au unele MICI PROBLEME, sa fim siguri ca vor veni cu noi in natura si pe munte, iar pentru cei care nu mai sunt printre noi... O RUGACIUNE SI UN ZAMBET.   

    Acest articol am vrut sa-l postez ieri, 29.09.2010. Dar chiar astazi dimineata, 30.09.2010, am mai aflat ceva despre un alt prieten, Alin Totoreanu, care a realizat traversari solitare in Mongolia dinspre vest la est, a fost in India si Maroc, a traversat faimosul desert Australian de la sud spre nord, sau incursiunea in Patagonia. Acum din pacate are si el o problema grava, dar dupa cum il stim noi, aceasta nu il va IMPIEDICA SA RENUNTE la expeditiile solitare de pe VIITOR....

In incheiere aduc aminte de un moto;

“Nu-mi este frica sa mor, imi este frica sa traiesc!!!”

Joi, 30 septembrie 2010 - 17:13 
Afisari: 3,529 


japan