El si noi
Despre munte s-au scris multe. Toate numai
de bine.
Cand intrebam retoric ,,de ce iubim
muntele?” venim noi ,,pricepuții, sa explicam ce nu se poate explica:
dragostea. Si am mai lua si painea de la gura poeților...
Prin aceasta intrebare noi nu facem altceva
decat sa ne cautam justificari. Si asa, cu fiecare pas facut, ne dam seama ca,
noi, oamenii de munte, suntem niste inși mai aparte...
În idealurile noastre suntem regi. Sau ar
trebui sa fim.
Cand ne îndreptam privirea spre munte
trebuie sa ne dorim absolutul, sa țintim varful cel mai de sus.
Îmi amintesc cat de fascinat am fost cand am
citit povestea ,,Jack și lujerul de fasole”! Ma vedeam urcand pe curpenii aceia
grosi, spre lumea vrajita a înălțimilor.
Asta
pentru ca orice gand, orice idee, are tendinta de a se transforma în actiune.
Prin repetarea acestui efort de a urca pe
varful muntelui, de fiecare data la fel de inutil, ne asemanam cumva
legendarului Sisif.
Doar ca la Sisif acest nesfarsit exercitiu
de inutilitate era o pedeapsa, o condamnare a lui de catre zei, fata de care
eroul avea o singura modalitate de revolta: sa le declare zeilor ca el e
fericit prin ceea ce face.
Se poate observa ca si noi facem cam acelas
lucru si astfel ne mulăm pe sufletul lui ca o mănușă...
Numai ca la Sisif totul se petrece in viata
de apoi, ca intr-un iad, pe cand noi ducem ,,greutațile” pe munte in prezent,
in aceasta viata.
Daca cumva acea ,,fericire” disimulata in
fata zeilor ar dispare subit, Sisif nu ar avea nicio cale de scapare.
Noua, cei din viata reala, Albert Camus ne
sugereaza o posibilitate de scapare... Da, una nu tocmai comoda.
Nu cred ca as exagera prea mult daca as
afirma ca noi, oamenii de munte, apartinem unei elite.
Si asta nu printr-o camparatie favorabila cu
cei care nu urca muntele, pentru ca nu pot, pentru ca nu stiu, ori ca nu vor,
ci printr-o privire mai atenta asupra-ne. Vom constata ca lucrurile sunt destul
de simple.
Sub imboldul entuziasmului sau al pasiunii
si cel mai inert om poate realiza lucruri si obiective la care, altfel, nici nu
visa.
Elitismul de care aminteam nu trebuie sa
vina dintr-o carență de caracter, asa cum ar fi orgoliul nemasurat, ori un
egoism marunt, ci din acea forță interioara, constientizata, numită egotism.
Egotismul e hotărârea fiecaruia de a-și
dezvolta personalitatea, de a reuși prin forțe proprii si de a nu accepta
lucruri impuse de alții.
Egotismul nu suprima altruismul, sentiment
atât de prețuit pe munte, ci îl reglementează.
Cel cu o vointa puternica, bine canalizata,
își va impune cu placere un efort suplimentar pentru a veni in ajutorul cuiva,
însă va refuza să i se impuna un comportament de natura să-i dauneze propriei
activități.
Aceste adevaruri, aparent stânjenitoare,
sunt legi dure ale muntelui în expedițiile himalaiene. Si nu numai...
( În cercul studențesc de turism montan din
care am facut parte exista obiceiul ca dupa fiecare tura, in trenul spre casa,
ori la prima ,,ședință”, sa se discute liber si sincer despre plusurile si mai
ales despre minusurile comportamentale observate in acea tură.
Astfel s-a adus in discuție cat e de normal
si mai ales daca e necesar ajutorul oferit pe munte celor cu rucsacii mai grei.
Despre politetea si lipsa de politete in turele alpine.
Chiar daca acum, si in aceste imprejurari
mai bune, aceste discutii ar parea puierile si depașite, concluzia e universal
valabila, si anume că pe munte fiecare trebuie sa dea numai in masura in care
are de dat.)
Trebuie sa se adune numai cei care se
aseamana.
Cei puternici trebuie sa se disocieze de
compania celor slabi si deprimați. Altfel risca să capete ei insasi o stare de
descurajare.
Trebuie sa se înțeleagă ideea că, daca
fiecare membru al unei echipe este in masura să-și atinga maximul personal fara
a fi tras inapoi in vreun fel, nivelul intregii echipe va progresa continuu.
Într-o echipa adevarata dezvoltarea
individuala e primordiala si echitabila.
Friedrich Nietzsche gasea ca spre deosebire
de moralitatea vechilor greci, o moralitate intemeiata pe desavarsire si
eroism, moralitatea crestina este cea care transforma persoana cea mai mediocra
si mai lipsita de entuziasm sau de realizari, într-un exeplu moral
Persoana care nu a realizat nimic cu, sau in
viața sa, cu exceptia evitarii caderii in pacat, își câstigă locul în rai, în
timp ce persoana activa, creativă, e imorala pentru ca nu își accepta locul in
turma.
Pentru a fi fericit trebuie in primul rand
sa poti sa oferi. Sa poti sa dai si sa poti ajuta.
Nu doar in sensul crestinesc al cuvantului,
ci si in masura in care poti spori astfel si altuia șansele de a realiza un
anumit lucru.
Pe munte respectul si aprecierea
coechipierului ca pe tine însuți si adoptarea unui mod de comportament fata de
cei din echipa așa cum ți-ar placea sa se poarte si ceilalți cu tine,
reprezinta corecta echitate.
Dar pentru a te ridica la nivelul impus se
cere o buna autocunoastere si o temeinica stapanire de sine. In prezenta
oricarei intamplari deosebite, cel mai important lucru este pastrarea calmului,
concentrarea si examinarea situatiei asa cum este ea.
Luciditatea, corectitudinea judecații si
,,spiritul de lupta” pot reduce la minimum efectele negative ale unei
intamplari nedorite.
Asemenea unui general pe câmpul de lupta, nu
trebuie sa accepti niciodata infrangerea definitiva, sa primesti insuccesul
temporar cu zâmbetul pe buze, constient ca in jocul fortelor potrivnice si
favorabile tu joci un rol foarte impotant.
Una dintre metodele simple si la indemâna
orcui pentru sporirea ,,randamentului” pe munte este MOTIVAȚIA.
Aceasta este reprezentarea mentala a unei
finalitati favorabila noua. In fata unui efort mai deosebit vom incerca sa
vizualizam imaginea mentala a avantajelor ce vor fi oferite de efortul
respectiv.
Astfel vom gusta anticipat din satisfactia
lucrului implinit. Mai mult, ne vom stradui ca vizualizarea sa fie cat mai
concreta si tangibila. Un fel de morcov pe care cel din căruță îl ține atârnat
în fața măgărușului...
Tot astfel, iarna, imaginea unei cabane
cunoscute, care ne asteapta cu vin fiert si camere calduroase, poate fi o
motivatie deosebit de mobilizatoare.
(Intr-o iarna, intre Craciun si Anul Nou,
pornisem pe schiuri impreuna cu Mihai spre releul din Poiana Mare, cel de
deasupra Mâneciului.
Speram ca acolo sa fim intâmpinați de un
prieten, cel care se ocupa de mentenanța stației si pe care il vizitasem si in
vara.
Vedeam cu claritate cum acesta pune la fiert
vinul adus de noi si intinde masa cu toba, leber si cârnați proaspeti luati de
acasa. Urcam tare, fara pauze.
Când am ajuns in varful muntelui am gasit
usa incuiata... Si deodata pustiul ni s-a strecurat in suflet distrugandu-ne
coplet moralul ridicat cu care urcasem muntele.
Coborarea pe schiuri a fost o fuga disperata
cu salbaticia aceea rece pe urme...)
CONCENTRAREA este capacitatea fiecaruia ca
la un moment dat sa stabileasca un singur subiect asupra caruia să-și
concentreze gândurile, o singura problema asupra căreia să-și indrepte atentia.
Daca miscarea stimuleaza gandirea (îl vedem
aici pe Napoleon, care dicta planul de lupta plimbandu-se cu mâinile la spate),
vom constata ca imobilitatea fizica tinde sa calmeze excitația nervoasa (cum
spunea ,,nea Cornel”: ne oprim, gândim problema...).
Pe o poteca expusa, intr-un pasaj cu gheață,
pe un culoar de avalanșă, incetam orice discutii inutile, glume ori sarcasme
ieftine.
Ciocu’ mic si ochii cât cepele!
AUTOSUGESTIA consta in repetarea mentala a
unei afirmații in scopul de a o împânta ferm in minte, pentru a ajunge sa ne
domine dorintele noastre de actiune: ,,sunt hotarât sa ajung pe vârf! Știu ca
sunt pregatit pentru acest lucru...”
Astfel vom incerca sa ne dominam starea de
neliniste, de teama, de nervozitate, ori de alte emotii paralizante.
,,Nu există decat o singura cale de a duce
totul la bun sfarsit: sa merg înainte!...”
Uneori, prin autosugestie, putem face sa
dispara chiar si o durere reala. Sa nu o mai simțim pana in momentul in care
ajungem intr-un loc sigur.
Se cunosc cazuri in care câte un soldat
rănit a continuat asaltul, fara sa simta durerea, pana la sfarsitul bataliei...
Mintea poate domina trupul.
(Mie mi-e foarte draga imaginea rotită din
elicopter cu un om hotărât, care strabate de unul singurintinderea nesfârșită
de zapada, indreptându-se imperturbabil catre un țel doar de el știut...)
Cum spune Jean Paul Sartre: ,,Omul e o
pasiune inutila”.
Îmi place omul care face din lucrul inutil o
pasiune. Își dezvăluie astfel umanitatea din el, cea care îl deosebeste de
lumea instinctuala, atat de strâmtă, a animalelor.
Nu-mi fac iluzii ca toti vor fi de acord cu
aceasta ultima apreciere a mea.
E foarte posibil ca, datorita unui entuziasm
nestapânit și a unei bucurii ce urmeaza unei ieșiri la munte, sa discutam
aceste lucruri si cu unele persoane aflate cu totul în afara problemei.
Aceste persoane ar putea sa încerce sa va
descurajeze, sa caute a vă convinge de totala ineficiență a eforturilor
voastre. Ce dracu căutați voi pe coclaurile alea?!
Cea mai buna metoda de rezistență este sa le
lași pe acele persoane sa vorbeasca atât cât vor, până își epuizeaza
argumentele, apoi, pe viitor, sa-ți poți impune o oarecare discretie...
Nu încerca sa le convingi cu argumentele
tale! E orisipa de energie sufleteasca, la fel ca atunci când ai merge pe munte
cu un mort in spate.
De cele mai multe ori aceste contrasugestii
sunt indirecte.
Ele emana totdeauna din prezența in viata
omului de munte a unor persoane amorfe, sau fataliste, ale caror comentarii si
influente invizibile, dar continue, pot perturba, mai mult sau mai puțin, pe
unul mai nou inițiat.
Se constientizeaza astfel ,, înotarea
impotriva curentului”, iar discutiile cu astfel de persoane, printr-un mare
consum propriu de energie, pot deveni deadreptul obositoare.
Altfel stau lucrurile cand impresiile si
trairile de pe munte sunt impartasite unor oameni asemanatori ție.
Atunci orice discuție despre munte poate
deveni o reala placere. Ceea ce facem si noi acum, aici.
Cui nu-i place sa se vorbeasca despre
calitațile lui de om de munte?!...
Păi nu? Despre munte s-au scris multe... Ia
să mai vorbim si despre noi!...
(Această ultima fraza îmi aminteste de un
episod din timpul revolutiei din decembrie 89. Se anunțase fuga lui Ceausescu
si a doua zi, cand multimea de navalisti intra încă docilă pe portile
șantierului, rândurile s-au desfacut in doua pentru a face loc ARO-ului
argintiu cu care venea directorul la serviciu.
Din multime se desprinde Manole Tănase, un
inginer ctc-ist de la sectia noastra de corp. Se aseaza in fața masinii și
zice: ,,Gata, tovarășe director, v-ați plimbat destul cu mașina noastră!” Apoi
îl da pe director la o patre și urcă el în dreapta șoferului.
După aceea vine la noi în birou și
povestește scena in hohotele generale.
Nici lui nu-i venea sa creadă de ce a fost
in stare și cât de repede poți deveni revoluționar...
Gata cu El, acum a venit și rândul
nostru!...
Miercuri, 26 ianuarie 2011 - 19:08
Afisari: 3,054
gigicepoiu
Poate cea mai tare fraza din acest articol. Sunt cu totul de acord ca umanitatea din noi se poate dovedi doar prin manifestarea si nu prin inhibarea trairilor, indiferent ce intreprindem. Daca punem pasiune in ceea ce facem, macar e o certitudine ca nu ne-am nascut gata obositi!
Miercuri, 26 ianuarie 2011 - 20:38