Dobrogea de Nord: ...pe un drum bizant
Am crezut că cel mai puternic lucru din lume
e ascuțimea minții. Dar se pare că m-am înșelat...
Cu mult mai puternică e credința în
Dumnezeu!
,,Iertare sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a ta putere,
Am
râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare om.
Sunt om ca orice om-iertare!”
(Al. Macedonski-Iertare)
1. Dobrogea ca pâlnie a neamurilor lumii.
Dumnezeu a rostuit pământul dobrogean ca
margine a lumii civilizate pentru mai bine de două milenii și jumătate, dar și
ca poartă vraiște a imperiilor, loc strâmt pe unde se grămadesc să treacă toate
popoarele pe care, paradoxal, nesfârșita Asie nu le mai putea încape.
Și de fiecare dată cel care își găsește
drumul pe aici ajunge să calce pe istorie, pe riune, pe moaște...
În secolul 3 Imperiul roman s-a confruntat
cu o mare criză economică, fiscală, militară, socială și religioasă. Cel care a
reușit să-i facă față cu bine a fost împaratul Dioclețian.
Printre măsurile luate de el în provincia
Scyția Minor (Dobrogea) a fost și abolirea confederației cetăților grecești de
la Marea Neagră.
Tot Dioclețian (și mai târziu Galeriu)
declanșează aici o mare prigoană împotriva creștinilor, pe care îi învinuia de
nesupunere socială, lucru care pentru mai bine de un secol a presărat mii de
martiri pe aceste pamânturi. (Vezi și Articolul meu ,,Dobrogea de
nord...-perioada creștină”.)
Pentru întărirea sistemului defensiv la
granița de nord a imperiului Dioclețian a adus în Dobrogea două legiuni, una
cantonată în nord, la Aegyssus (Tulcea) și Noviodunum (Isaccea), iar cealaltă
la Axiopolis (Cernavodă) și Troesmis, în vest.
Cu noua capitală a imperiului mutată la
Constantinopol sporește și mai mult imortanța strategică a provinciei
dobrogene.
Astfel împăratul Constantin cel Mare
reușește să opreasca atacurile barbarilor de la nord de Dunăre și mai mult, el
face dese incursiuni în Gothia, confederația vizigoților și ostrogoților din stepele
pontice.
Urmare a acestor raiduri aflăm că la nord de
Galați a fost descoperit de curând un val de pământ orientat cu excavația spre
sud, ceea ce indică faptul că el a fost ridicat de căpeteniile goților pentru a
se apăra de atacurile romane.
Valul
de pământ are circa 15km lungime și se sprijina cu unul din capete pe raul
Siret, iar cu celălalt pe apele lacului Brateș.
2. Imperiile ca misiuni ale voinței divine
Orice imperiu își închipuie că are o misiune
divină pe pământ.
Imperiul roman se străduia să cucerească
lumea doar pentru a asigura acesteia o ,,pax romana”, o pace generală,
binefacatoare tuturor. Și mai ales Romei...
Imperiul bizantin își atribuie și el
misiunea providențială de a cuceri toate popoarele lumii, fie și numai pentru a
le aduce pe acestea la dreapta credință a lui Hristos. Acea ,,pax cristiana”.
Ideologia vremurilor era atât de tranșantă
încât declara că împaratul e alesul divinității, deasupra oamenilor și egalul
apostolilor.
Mai aproape de noi un alt mare imperiu, care
visa și el la universalitate, încerca să-i convingă pe supuși că în lupta lor
nu au de pierdut decât lanțurile. Ușor de înțeles, căci supușii erau suficient
de săraci ca să nu mai riște să piardă și altceva...
Între noi fie vorba, daor imperiul lui
Ginghis-Han ar fi putut spune că a cucerit lumea, dar neavănd o cultură ori
altceva de arătat lumii cucerite, s-a retras ușor din scenă, ca un actor venit
la rampă fară să-si mai poată aminti rolul...
3. Constantin cel Mare ca sfânt asemenea
apostolilor.
Tradiția creștina spune că împăratul
Constantin I s-a convertit la creștinism ca urmare a faptului ca în ajunul unei
bătălii i s-a arătat pe cer semnul crucii cu deviza ,,cu acest semn vei
învinge”.
Sa lămurim împrejurările acestui miracol,
dacă împăratul s-a creștinat după obținerea victoriei și dacă el a făcut din
creștinism o religie oficială.
Constantin cel Mare (275-337) era fiul lui
Constantius Chlorus, unul dintre cei patru membrii ai tetrarhiei (monarhie-1
conducător, tetrarhie- 4 conducători) imperiale din care mai făceau parte
Dioclețian, Galeriu și Maximianus.
După moartea tatălui său (306) și retragerea
lui Dioclețian (305), Constantin se alătură lui Galeriu și Maximianus.
După ce se căsătorește cu Fausta, fica lui
Maximianus, își declară socrul uzurpator și îl obligă să se sinucidă.
În lupta sa pentru putere învinge pe Liciniu
(soțul surorii sale) la 324 lângă Adrianopole și-l esecută pe învins.
Ca și când acestea nu erau de ajuns, în 326
dă ordin să fie executați Fausta, soția sa și Crispus, fiul său cel mare.
Cum locul lui Maximianus în tetrarhie fusese
luat de fiul acestuia, Maxentius, pornește lupta și împotriva acestuia, iar
înainte de obscura bătălie de lângă un pod din afara Romei se petrece episodul
cu crucea apărută pe cer.
Iar tradiția creștină lasa să se înțeleagă
ca era ajunul unei mari bătălii, în care se hotăra destinul neamului său...
S-a creștinat Constantin după victoria în
fața lui Maxentius, victorie hotărâtă de cruce?
Nu. Botezul creștinesc avea să-l primeasca
pe patul de moarte in 337.
A declarat Constantin creștinismul religie
de stat?
Nu. El a recunoscut creștinismul ca religie,
dar alături de alte 100 de culte păgâne al căror șef suprem a rămas până la
sfârșitul vieții, ca orice alt împărat roman.
Creștinismul devine religie de stat abia în
391, când lumea se mutase la Constantinopol.
4. Statul și biserica: o veșnică armonie
mimată.
Expresia ,,Dați Cezarului ce e al
Cezarului...” este interpretată cel mai adesea ca un îndemn la respectarea
demnității statului, adică plata taxelor și impozitelor.
De fapt prin această teoretizare (Dați
Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu), cel care a
spus-o, adică Isus, a cerut să se facă o delimitare clară între treburile
statului și cele ale bisericii.
Primul ,,cezar” care s-a amestecat în
treburile bisericii a fost împăratul Constantin I.
Convocând primul conciliu ecumenic de la
Niceea (325), Constantin va transforma conceptul de ,,pax romana” în ,,pax
christiana”.
Ulterior, în decursul a peste 1100 de ani de
existență, Imperiul Bizantin se va confunda în mare măsură cu Biserica
Ortodoxă. (Probabil că acesta a și fost motivul pentru care noi nu am învățat
nimic despre ele în perioada comunistă.)
Dacă la început împărații romani erau aleși
de senat și popor și ,,ridicați pe scut” de către armată, de acum încoronarea
suveranilor se va face în biserică.
Continuatoare într-o oarecare măsură a
imperiului mort, Principatele Române vor prelua mare parte din obiceiurile
curții.
Amestecul suveranilor în treburile
ecleziastice nu a fost niciodată pe placul bisericii. Cu cât a devenit mai
bogată și mai puternică, biserica s-a opus tot mai acerb imixtiunii laice.
,,Nu ne este dat nouă să comandăm pe pamânt,
dar nici tu nu ai dreptul de a tămâia”, îi spunea Athanasios, patriarhul
Alexandriei împăratului Constanțiu II.
La Roma problema părea tranșată definitiv,
măcar pentru o vreme, cetatea eternă fiind cucerita în 476, iar papa ramânând
singur să se îngrijească și de ,,trupul” și de ,,sufletul” supușilor.
5. ,,Torna, torna, fratre!”
La sfârșitul secolului 6 au loc invazii
avaro-slave pustiitoare în Scyția Minor.
Potrivit cronicarului Theophanes, în una din
expedițiile imperiale condse de generalul Comentiolus, în timpul unui marș de
noapte un soldat rostește cuvintele aceste cuvinte ajunse la noi prin cronicile
bizantine ca o dovadă a celei mai vechi urme de limbă străromână.
Un îndemn tipic românesc...
6. Paradox și efecte perverse
Voi încerca să reamintesc un îndelungat
proces de latinizare și de creștinare a pământurilor din stânga Dunării pornind
de la o metaforă mai la îndemână.
Când albina își caută nectarul în flori,
fără să știe, ea face un mare serviciu plantelor și anume polenizarea.
Dunărea de Jos a fost pentru două milenii hotarul
între barbarie și lumea civilizată.
Când triburile barbare, în special goții și
avarii, itreprind adânci expediții de jaf în trupul imperiului bizantin, ei se
întorc la nord de fluviu cu zeci de mii de prizonieri.
Printre aceștia se aflau și mulți creșini,
la fel ca și mulți vorbitori de limbă latină.
6.1. Prin acest proces creștinarea
populației daco-romane și chiar a goților s-a produs într-un ritm mult mai alert
decât ,,legendara”, aș zice eu, creștinare apostolică.
Totodată prigoana anticreștină s-a extins și
în masa populațiilor din colțul Carpaților.
Unul din creștinii martirizați în Munții
Buzăului a fost Sava Gotul (aprilie 372). Urmaș al unor prizonieri creștini
cappadocieni, el a căzut victimă persecuțiilor anticreștine ordonate de
Athanaric, căpetenia gotă ce se temea că noua religie îi va destrăma firava sa
confederație de state gote.
Mai mult, creștinii nord-dunăreni erau
priviți ca partizani imperiali.
6.2. Un alt efect al valurilor de prizonieri
aduși din imperiu a fost un continuu aport de vorbitori de limbă latină.
Astfel că o întreaga populație greco-latină
din spațiul dintre Thesalonic și Munții Balcani a fost strămutată în zona carpato-dunăreană.
Se poate afirma că insula de latinitate care
este astăzi poporul român a foast consolidată, paradoxal, de către popoarele
migratoare.
7. Granițe și diferențe de potențial
Ca limită nordică a Imperiului Roman, apoi
și a Imperiului Roman de Rasărit, Dunărea a fost mereu dublată de un sistem
defensiv întărit de numeroase cetăți și castre militare.
Penetrerea
graniței naturale a Dunării se făcea în acest mod cu amplitudini foarte
mici, mărturie fiind puținele fortificații de pe malul stâng, cum ar fi castrul
de la Barboși (lângă Galați).
O altă graniță a imperiului a fost cea
economică.
Cu amlitudini mai mari, aceasta s-a deplasat
mult în stânga Dunării prin comerțul imperiului cu populațiile sedentare
daco-romane, dar și cu cele ale popoarelor migratoare.
Deasemni moneda bizantină a pătruns adânc în
spațiul carpatic.
Dar cea mai flexibilă dintre granițe a fost
cea de limbă și cultură.
Diferența mare dintre dintre nivelul de
cultură a Bizanțului și ale popoarelor nord-dunarene poate fi asemănată cu o
diferență de potențial din domeniul electric.
Totdeauna Imperiul Bizantin a avut ceva de
oferit lumii din punct de vedere cultural și de civilizație, dar marea sa
dramă, întinsă pe mai bine de o mie de ani, a fost că mai mereu resursele sale
materiale au fost extrem de limitate.
Bizanțul-un imperiu supercivilizat, dar
sărac.
8. Limba noastră cea română... scrisă cu
litere rusești.
Vă reamintesc, în glumă, de filmele pe care
le vedeam înainte de 1989 la televiziunea R.S.S. Moldovenească. Titrarea se
făcea în limba română, dar caracterele erau ale alfabetului rus.
Limba română s-a conturat ca formă la
sfârșitul secolului 9, odată cu formarea în occident a limbii franceze.
Cum administrația romană părăsise Dacia încă
din secolul 3, româna avea să pastreze o formă mai arhaică a limbii latine.
Cu toate acestea limba româna s-a structurat
pe gramatica limbii latine. Vocabularul, care e totdeuna mai flexibil, s-a
îmbogățit permanent cu cuvinte noi, adese preluate din limba slavă.
Acest lucru s-a petrecut și pe fondul
folosirii limbii slavone ca limbă liturgică.
În occident a fost mult mai simplu, biserica
catolică folosind dintotdeauna limba latină în practica liturgică.
La noi, deși latini, slujbele s-au ținut mai
întâi în grecește (ortodoxia e greacă la origine), apoi, după formarea
principatelor românești în secolul 14, se adopta limba slavona ca limbă
liturgica și de cultură.
9. Să nu-ți faci chip cioplit! Disputele
iconoclaste.
Începând din secolul 4, influențat de
cultele păgâne ce își reprezentau zeii sub chip de oameni și pe fondul
afirmării artei portretului în lumea greco-romană, cultul imaginilor începe să
capete proporții scandaloase în Imperiul Bizantin.
Imaginile umane ale sfinților și chiar ale
personajelor divine, sub formă de icoane portabile, invadează viața cotidiană a
creștinului analfabet.
Principalii agenți ai acestui cult al
imaginilor pictate au foast dintotdeauna călugării.
Se ajunsese ca în cazul pericolelor de tot
felul icoanele să fie purtate pe străzi și pe zidurile cetăților.
Bisericile din Asia Mică, Egipt și Orient,
dealtfel la fel ca evreii și musulmanii, erau adversari ai închinării la chip
cioplit.
Partizani ai naturii divine a lui Hristos,
aceștia vor forma curentul de opinie numit ,,iconoclast”, în timp ce
susținătorii cultului icoanelor se vor numi ,,iconoduli”.
Balanța a oscilat între cele două curente
religioase in funcție de opiniile suveranului, dar ținând cont și de puterea
tot mai mare a bisericilor din estul imperiului.
Odată încheiată această ,,luptă
cristologică” din sânul bisericii ortodoxe a secolelor 8-9, arta bizantina a
icoanelor atinge în timp un nivel al desăvârșirii.
În prezent exacerbarea cultului icoanelor,
cât și a cultului moaștelor de sfinți, toate puternic mediatizate, frizează de
multe ori grotescul, mulțimile de credincioși călcându-se în picioare, ori
epuizându-se în lungi așteptări.
La semafor răsare un pui răpanos de țigan
și-mi bagă sub nas o iconiță mică, un kich de plastic și alamă:
,,Ce vrei mă?”
,,Teme-te de Dumnezeu și dă-mi un leu!”
,,Pleacă, băi drace!”
O reiterare a luptelor cristologice dintre
iconoclaști și iconodului...
10. Kakaia deviația? Arienii.
Dacă mahomedanismul e călăuzit de o docmă
simplă, liniară, neschimbată de când preceptele sale au fost ,,dictate”
profetului Mahomed de chiar dumnezeul Allah, dogma creștina a cunoscut
dealungul a două milenii o continua devenire și perfectare.
(E o dogmă dialectică, putem spune in
glumă.)
În primele trei secole de existență a
bisericii lui Hristos nu se poate vorbi de o doctrină creștină articulată.
Lucrurile sfinte erau interpretate în mod
diferit de la un preot la altul.
Iar în limba greacă această ,,opțiune”,
,,alegere” dogmatică personală se cheamă ,,erezie”, cuvânt care a făcut mare
cariera în evul mediu și care desemnează deviaționismul de la doctrina
oficială.
După intrarea creștinismului în lrgalitate
(313), sub edictul lui Constantin cel Mare, biserica s-a aplecat asupra
elaborării unei doctrine creștine care să fie acceptata în întreg imperiul.
Totuși unele discuții apar în cadrul
bisericii din Egipt, la acea vreme cea mai puternică biserica din imperiu și
care cunoștea cea mai importantă mișcare monahală.
Diferențele de opinie apar între preoții
Arius și Athanasios și se referă la natura divină sau nedivină a lui Hristos.
Având o pregătire filozofica neoplatoniciană
Arius are o viziune mai realistă, afirmând că numai Dumnezeu are o natură divină,
nefiind nici creat nici născut.
Aceasta controversă avea să coboare și în
stradă și pentru a lămuri lucrurile împaratul convoacă Conciliul de la Niceea.
În urma dezbaterilor balanța înclină în favoarea li Athanasios, iar teza sa
devine automat ,,ortodoxă”, adică drept-credincioasă.
Dar la puțin timp după Niceea arianismul
câștiga tot mai mult teren și sub influența sfetnicilor imperiali Eusebiu din
Nicomedia și Eusebiu din Cezareea, împăratul trece de partea arienilor, Arius
este chemat din exil și, la rândul său, este exilat Athanasios.
Chiar împaratul Constantin cel Mare este
botezat pe patul de moarte de către episcopul arian Eusebiu din Nicomedia (21
mai 337) și arianismul devine religie oficială a casei imperiale sub urmasul
său, Constanțiu II (359).
Un alt mare împărta bizantin de rit arian a
fost și Valens (mort la Adrianopole în 372), acesta fiind protagonistul
episodului din biserica episcopală din Tomis, când a fost înfruntat fățiș de
episcopul dobrogean ce nu era arian.
Theodosiu cel Mare convoacă al doilea
conciliu ecumenic la Constantinopol (mai-iunie 381) și stabilește definitiv
dogma ortodoxă niceniana ca oficială, arianismul fiind condamnat definitiv.
De numele ereziei ariene se leagă și o
fantasmă a ideologiei naziste.
11. Enigmatica Vicina: Isaccea sau Păcuiul
lui Soare?
Legendarul oraș dobrogean apărut în jurul
anului 1000 cunoaște o mare dezvoltare după 1261, când devine centrul comercial
genovez, cu largi privilegii acordate de împăratul Mihail Paleologul.
Localizarea sa în spațiul anticului
Noviodunum (Isaccea) are ca argument principal comerțul intens pe care
genovezii îl practicau cu populațiile din nordul Dunarii si al Mării Negre.
Alte surse indica cetatea Păcuiul lui Soare
ca fiind Vicina. Argumentul este faptul că cetatea bizantină ridicată în locul
unde Dunărea se desparte pentru prima dată în două brațe (Ostrov) era la acea
vreme de o deosebită măreție, ridicată pe o insulă a Dunării, cu ziduri
puternice si înalte.
Păcuiul lui Soare fusese ridicat în secolul
9, după ce Bizanțul înfrânsese țaratul bulgar si-și stabilise granița pe
fluviu.
La Vicina s-a instituit o mitropolie
ortodoxă, ultimul titular al inaltului scaun fiind preotul Iachint, care, dupa
jaful tătarilor din 1338 se refugiaza la Curtea de Argeș, unde devine
mitropolit al Ungrovlahiei (Țara Românească).
Episcopii ortodoxe se înființaseră în jurul
anului 1000 și în Banat, la Morisena (Cenad) și Tibiscum (Caransebeș).
Acestea aveau sa fie inlocuite cu o
conducere catolică odata cu extinderea regelui maghiar Ștefan cel Sfânt (1030)
în Banat și Transilvania, ortodoxismul de rit grecesc rămânând o realitate
pentru încă multă vreme în Transilvania.
12.Un urs fără lanț... pe un drum bizanț...
Dupa căderea Constantinopolului în 29 mai
1453 se prăbușește o lume...
Dobrogea de Nord cade sub influență turcă.
Principatele române, ce-și aflaseră
statalitatea în prima jumătate a secolului 14, ramân continuatoarele
principiilor politice, culturale și religioase ale Imperiului Bizantin.
Cum domnitorii români (poate și cei sârbi)
au preluat în totalitate modelul bizantin în conducerea statelor lor, un timp
s-a crezut ca aceștia nutresc continuarea unui imperiu la nord de Dunăre.
Dar cu blestemul (ridicat în timp la rangul
de vocație) de a fi mereu la fractura dintre marile imperii, principii români
(care toți au avut decența de a nu se autointitula regi, cu atât mai puțin
împărați) au avut mari probleme și doar în a-și asigura existența pentru ei și
neamurile lor.
Iar dacă în legenda se spune că ,,de la Râm
ne tragem”, cu mult mai adevărat e ca ne tragem dinspre Bizanț, prin dinastii
ca a Cantacuzinilor, prin domniile fanariote și boieri Paleologi...
Încet-încet spațiul românesc ,,se vindecă”
și de ,,virușii” atâtor popoare migratoare, reușind prin marea sa ,,imunitate”
să-i anihileze pe toți, cel mai adesea prin înglobare în corpul său de
populație.
Și chiar dacă uneori ,,puseuri de febră”
apărute în ,,ținuturi secuiești” (de ce nu și cumane, ori pecenege?) mai produc
ceva frisoane ,,ursului românesc”, acesta se scarpină neafectat cu gheara pe
după ureche și-și continuă drumul său prin Carpați, fără să uite o clipă ca
acum 2000 de ani a pornit pe un drum bizanț, dintr-o Dobroge de Nord scăldată
într-o lumină aproape mediteraneană.
Bibliografie;
Ioanichie
Bălan-Pateric românesc
Nicolae
Bănescu-Bizanțul și românitatea de la Dunărea de Jos
Gheorghe
Brătianu-O enigmă și un miracol: poporul român
Stelian
Brezeanu-Istoria Imperiului Bizantin
Nicolae
Iorga-Bizanțul de după Bizanț
Joi, 14 iulie 2011 - 19:44
Afisari: 3,241
gigicepoiu
Multumim dom' profesor!
Vineri, 15 iulie 2011 - 08:57